Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 193/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 193/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2014 în dosarul nr. 10222/2/2011*
DOSAR NR._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 193
Ședința publică de la 13.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - A. P.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr. 2279/27.04.2012 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. M.-R., în cauza având ca obiect obligare emitere act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde intimatul-reclamant, prin avocat D. V.-R., cu împuternicire avocațială la fila 31 a dosarului Curții de Apel București nr._, lipsă fiind recurenta-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, la data de 13.01.2014, prin serviciul registratură, recurenta-pârâtă a depus la dosar note de ședință, în două exemplare, după care:
Curtea comunică apărătorului intimatului-reclamant un exemplar al notelor de ședință depuse la dosar de către recurenta-pârâtă și pune în discuție introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, ca urmare a transmiterii calității procesuale active, prin . Legii nr. 165/2013.
Apărătorul intimatului-reclamant solicită introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere desființarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și preluarea atribuțiilor acesteia de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Totodată, depune la dosar note scrise.
Având în vedere art. 17 și urm. din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că în cauză operează o transmitere legală a calității procesuale, prin desființarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și preluarea atribuțiilor acesteia de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, motiv pentru care se va introduce în cauză, în calitate de recurentă-pârâtă, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Apărătorul intimatului-reclamant arată că Legea nr. 165/2013 nu poate fi aplicată în prezenta cauză, având în vedere că legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de instanța de fond trebuie analizate exclusiv în raport de legea aplicabilă la momentul pronunțării hotărârii, respectiv Legea nr. 247/2005. În caz contrar, art. 4 din Legea nr. 165/2013 ar conduce la aplicarea legii cu caracter retroactiv, ceea ce contravine dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituție. Mai arată că, în cazul în care s-ar aprecia că Legea nr. 165/2013 ar fi aplicabilă în cauza de față, aceasta ar trebuie aplicată în întregime, inclusiv sub aspectul competenței materiale a secției civile a tribunalului, și nu parțial, deoarece aplicarea parțială a legii conduce la combinarea elementelor legii vechi cu elementele legii noi, ajungându-se astfel la crearea unei lex tertia și la o practică judiciară neunitară și imprevizibilă.
Totodată, depune la dosar note scrise, învederând faptul că a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a art. 4 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, precum și excepția de neconstituționalitate a art. 20 cap. V, titlu VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere faptul că acestea contravin dispozițiilor art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 și 2 și disp. art. 21 alin. 1,2 și 3 din Constituția României.
Curtea pune în discuție admisibilitatea excepției de neconstituționalitate invocată.
La interpelarea Curții, apărătorul intimatului-reclamant învederează că art. 20 continuă să producă efecte datorită situației intermediare. Prin urmare, art. 20 nu mai oferă decât un acces formal și iluzoriu la justiție și nu asigură reclamantului dreptul la un proces echitabil din moment ce intimatul-reclamant nu mai poate realiza în niciun caz pe calea justiției ceea ce a solicitat inițial prin cererea sa de chemare în judecată.
Cu privire la fondul cererii de recurs, învederează că Dispoziția de Primar nr. 89 emisă la data de 18.02.2010, a fost înaintată alături de întreaga documentație doveditoare către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, unde a fost înregistrată sub nr._/CC la data de 27.10.2010. În acest sens, apreciază că se impunea ca, cel puțin etapele verificării legalității măsurii de restituire în natură a imobilului și desemnării evaluatorului, să fie parcurse, îndeosebi dată fiind situația imobilelor construcții ce formează obiectul Dispoziției nr. 89, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și controlul de legalitate exercitat de Instituția Prefectului Județului Prahova. Astfel, instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că nu a fost respectat termenul rezonabil prevăzut de lege.
CURTEA
Deliberând asupra prezentului recurs, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 30.11.2011, sub nr. _ , reclamantul C. M. R. a solicitat instanței de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN – PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună:
- obligarea pârâtului la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la ANRP sub nr._/CC sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în S., .. 9, Județul Prahova, compus din construcție în suprafață utilă de 278,64 mp și terenul aferent în suprafață de 102,74 mp;
- obligarea pârâtei, în funcție rezultatul controlului cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, după caz:
a) la transmiterea dosarului către evaluator în vedere întocmirii raportului de evaluare a imobilului din S., .. 9, Județul Prahova, compus din construcție în suprafață utilă de 278,64 mp și terenul aferent în suprafață de 102,74 mp și pe baza raportului de evaluare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul de mai sus, conform dispozițiilor art. 16, Cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005;
b) la emiterea deciziei motivate de restituire în natură a imobilului revendicat, dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește că imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură.
- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 2779 din 27.04.2012, Curtea de Apel București a admis acțiunea, a obligat pârâtul S. Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să analizeze dosarul de despăgubire al reclamantului, înregistrat sub nr._/CC, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, într-un termen de maximum 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței iar în funcție de rezultatul verificărilor asupra legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură, fie să desemneze un evaluator autorizat în vederea efectuării raportului de evaluare în dosarul de despăgubiri nr._/CC într-un termen de maximum 30 de zile de la expirarea duratei suspendării instituite prin OUG nr. 4/2012, și să emită pe numele reclamanților decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul dosarului de despăgubire nr._/CC în maximum 30 de zile de la stabilirea valorii despăgubirii, fie să emită decizia motivată de restituire în natură a imobilului, într-un termen de maximum 30 de zile de la finalizarea verificărilor.
Instanța de fond a reținut că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, confirmă intenția legiuitorului de a asigura o despăgubire justă și echitabilă, în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, iar o astfel de reparație nu poate fi asigurată decât în condițiile acordării integrale a sumelor actualizate, într-un termen rezonabil.
Astfel, verificând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că dosarul de despăgubire nr._/CC a fost înregistrat pe rolul Secretariatului Comisiei Centrale la data de 27.10.2010, potrivit ștampilei de înregistrare imprimată pe coperta dosarului, aflată la fila 35, astfel încât până la data înregistrării acțiunii pe rolul acestei instanțe, 30.11.2011, se impunea ca cel puțin etapele verificării legalității măsurii de nerestituire în natură a imobilului și desemnării evaluatorului, să fie parcurse, îndeosebi dată fiind situația imobilelor construcții ce formează obiectul Dispoziției nr. 89/18.02.2010, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și controlul de legalitate exercitat de Instituția Prefectului Județului Prahova, potrivit referatului nr. 8825 din 16.09.2010.
Este de necontestat că Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, reglementează procedura de acordare a despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, cu parcurgerea unor anumite etape, însă neanalizarea dosarului reclamantului de către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu este justificată de trecerea unui termen de mai bine de un an de la înregistrarea sa pe rolul Secretariatului Comisiei până la învestirea instanței și de un an și jumătate până la pronunțarea prezentei sentințe, în care să nu fi fost parcursă nici măcar etapa verificării legalității măsurii de nerestituire în natură, urmând a fi parcurse și etapele desemnării unui evaluator, efectuării evaluării, aprobării sumei rezultate din evaluare, așteptării poziției reclamantului față de această sumă și emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
S-a apreciat că nu este necesară exprimarea expresă în scris a refuzului nejustificat de a soluționa o cerere, trecerea unui termen de un an și jumătate în care pârâta trebuia să parcurgă etapele procedurii administrative și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pe numele reclamantului, fiind prin ea însăși expresia refuzului de soluționare care se constituie într-un abuz de drept administrativ conform Legii nr. 554/2004 contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, iar atitudinea pârâtei se circumscrie unui exces de putere, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.
S-a reținut că omisiunea autorităților administrative de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive, chiar de ordin administrativ, poate antrena o încălcare a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și, pe de altă parte, că reclamanții au fost lipsiți de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Instanța de fond a apreciat că intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilele preluat abuziv, reglementată de actele normative indicate mai sus, conferă consistență concluziei încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind luate în calcul atât complexitatea etapelor procedurale, cât și celelalte criterii de apreciere a termenului rezonabil.
Având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, oricare ar fi natura acestora, drept statuat în art. 6 paragraful 1 din Convenție ca o garanție a unui proces echitabil și aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.
Astfel, constatând că neparcurgerea etapei evaluării imobilului ce fac obiectul Dispoziției nr. 89/18.02.2010 emisă de Primarul Orașului S. îi este imputabilă exclusiv pârâtului, instanța de fond a apreciat că se impune admiterea acțiunii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivare, recurenta a arătat că, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că, în speță, nu a fost respectat termenul rezonabil de soluționarea a dosarului privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamantului
A susținut că, legiuitorul, neprevăzând un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În aplicarea acestor prevederi, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr.2/28.02.2006 care prevedea selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât și a evaluatorului/societății de evaluare, cu mențiunea că această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr.2815/16.09.2008.
Astfel, în speță, în soluționarea dosarului nr._/CC, se va avea în vedere criteriul cronologic, așa cum a fost stabilit prin Decizia nr._/2012 a Comisiei Centrale, finalizarea acestuia fiind condiționată și de expirarea perioadei de suspendare prevăzută de OUG nr.4/2012, aprobată prin Legea nr.117/2012.
În privința termenului de suspendare prevăzut de O.U.G.nr.4/2012, aprobată prin Legea nr.117/2012, recurenta a arătat că suspendarea procedurilor de emitere a titlurilor de despăgubire urmărește implementarea Hotărârii CEDO din cauza - pilot M. A. și alții împotriva României și a fost determinată și de imposibilitatea corelării epuizării Fondului Proprietatea cu momentul adoptării actului normativ privind implementarea hotărârii-pilot, care va reglementa, pe lângă măsurile privind reforma legislației în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor.
Prin această suspendare nu s-a urmărit doar amânarea momentului la care se va emite titlurile de despăgubire, ci și blocarea acestor operațiuni pentru intervalul de timp necesar atât pentru reformarea legislației în acest domeniu, cât și pentru găsirea resurselor financiare necesare plății acestor despăgubiri.
În privința resurselor financiare, respectiv cele prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, pentru plata despăgubirilor nu mai există în prezent, după cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G.nr.4/2012.
A menționat că în contextul în care procedurile de evaluare, respectiv de emitere a titlului de despăgubire au fost suspendate pe perioada amintită, Comisia Centrală nu poate acționa în afara cadrului legal.
O altă critică vizează împrejurarea că, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 90 de zile de la stabilirea valorii despăgubirilor.
Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 527/2006 a fost aprobat contractul-cadru si onorariile maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform Titlului VII "Regimul stabilirii si plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv" din Legea nr.247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente.
În temeiul acestor dispoziții legale, sunt încheiate contracte de prestări servicii cu societățile de evaluatori sau evaluatorii, precum și anexe ale acestor contracte, anexe în care este indicat termenul de executare a evaluării, care este de 20 zile, cu mențiunea că termenul indicat se calculează de la data primirii dosarelor.
Totodată, trebuie avut în vedere și faptul că între data efectuării evaluării și data emiterii deciziei de către Comisia Centrală există o perioadă în care raportul de evaluare se comunică persoanelor îndreptățite, acestea din urmă pot formula obiecțiuni, la care evaluatorul desemnat trebuie să răspundă și să comunice acest răspuns atât persoanelor îndreptățite, cât și Comisiei Centrale, cu mențiunea că obligația de a comunica raportul de evaluare, precum și răspunsul la eventuale obiecțiuni revin evaluatorului desemnat și nu Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A mai arătat că, procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură specială, căreia nu îi sunt aplicabile termenele și condițiile procedurale generale din legea contenciosului administrativ.
Mai mult, prin raportare la natura evident complexă a procedurii stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, în situația concretă a dosarului reclamantelor nu s-a depășit un termen rezonabil de soluționare a acestuia.
În drept, recurenta a invocat Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G nr.4/2012, art. 299 și urm., art. 304 alin. 9, art. 304 din Codul de Procedura Civilă.
Recurenta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a formulat Note de ședință prin care a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, în raport de . Legii nr. 165/2013 iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Intimatul-reclamant a formulat Note scrise, arătând că, prin . Legii nr. 165/2013 s-a creat o situație intermediară, care nu a fost reglementată de legiuitor, astfel că este necesară o interpretare a normelor aflate în conflict, în acord cu normele constituționale și cu blocul de convenționalitate.
A susținut, în esență, că dreptul persoanei îndreptățite de a solicita finalizarea procedurii administrative necesare obținerii despăgubirilor ce i se cuvin pentru exproprierea abuzivă pe care a suferit-o este un drept născut sub imperiul Legii nr. 247/2005. Această lege nu prevedea un termen în cadrul căruia autoritatea să-și îndeplinească obligațiile prevăzute de lege însă există o jurisprudență internă suficient de constantă, în cadrul căreia s-a apreciat că, în absența unui termen expres prevăzut de lege, culpa autorităților, generată de întârzierea soluționării dosarelor, poate fi examinată după conceptul termenului rezonabil.
Interesului legitim lezat al reclamantului, care a sesizat instanța de judecată înainte de . legii noi, nu i se poate aduce vreun remediu în condițiile în care Legea nr. 165/2013 prevede termene foarte lungi, atât pentru finalizarea procedurii administrative, cât și pentru obținerea în concret a despăgubirilor prin valorificarea sistemului de puncte. Chiar dacă am admite că Legea 165/2013 este aptă să soluționeze toate deficiențele structurale constatate în ultimii 12 ani, ea poate s-o facă numai de la momentul intrării sale în vigoare, cu gradul de generalitate șl abstracțiune pe care trebuie să-l aibe orice lege. Din această perspectivă, reclamantul are dreptul de a cere ca o instanță de judecată să analizeze dacă înainte de . Legii nr. 165/2013:
- există o culpă obiectivă a pârâtei în privința respectării obligațiilor prevăzute de lege;
- din cauza acestei culpe interesul legitim al reclamantului a fost lezat șl dacă s-a produs vreun prejudiciu care trebuie reparat. Dacă aceste condiții sunt întrunite, interpretând legea în spirit constituțional și în acord cu blocul de convenționalitate, acțiunea poate fi de principiu admisibilă. O soluție de admitere a cererii trebuie totuși să țină cont de limitele aplicării Legii nr. 165/2013, limite generate de situația intermediară creată.
A arătat că, în ipoteza în care instanța de judecată apreciază că Legea nr. 165/2013 se aplică în întregime cauzelor aflate în recurs invocă:
1. Excepția de neconstituționalitate a art. 4 și art. 35 din Legea nr. 165/2013. Art. 4 și art. 35 încalcă art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României.
Intimatul a arătat că obiectul recursului este verificarea temeiniciei și legalității hotărârii fondului în raport cu legea în vigoare la data pronunțării. Judecătorul fondului nu avea cum să se raporteze și să facă previziuni referitoare la o lege viitoare astfel că aplicarea în recurs a unei legi noi încalcă principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție.
Aplicarea legii noi direct în recurs nu asigură nici respectarea principiului dublului grad de jurisdicție deoarece reclamantul a fost privat de o judecată în fond având ca temei de drept Legea nr. 165/2013. Nerespectarea acestui principiu conduce la încălcarea dreptului la un recurs efectiv și aduce o limitare drastică a accesului la justiție a reclamantului, încălcându-se astfel dispozițiile art. 21 alin. 1, 2 și 3 din Constituție.
Aplicarea art. 4 din Legea nr. 165/2013 determină aplicarea art. 35 din lege, articol care stabilește căile de atac în justiție, competența materială, teritorială și funcțională a instanțelor judecătorești. Or, calea de atac competența materială, teritorială și funcțională a instanței de recurs este dobândită în baza art. 20 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005 așa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă. Menținerea unui sistem de control judiciar paralel conduce la aplicarea unui sistem inegal și discriminatoriu pentru cei aflați în aceeași situație cu reclamantul. Astfel, reclamantul nu are posibilitatea de a i se recunoaște judecătorești cuantumul despăgubirilor ce i se vor acorda și nici nu se poate adresa cu o cerere de acest fel direct în recurs. Se încalcă astfel principiul egalității în fața legii și principiul nediscriminării prevăzute de art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție.
Art. 35 din Legea nr. 165/2013 condiționează la rândul său accesul în justiție de respectarea termenelor prevăzute de art. 33 și art. 34 din lege. Accesul în justiție al reclamantului s-a născut înainte de . legii noi astfel că acesta nu poate fi restricționat drastic doar pe calea unei interpretări care ar conduce la pierderea protecției juridice a dreptului/interesului său legitim, deși această protecție a existat cel puțin un grad de jurisdicție. Accesul la justiție devine în aceste condiții iluzoriu și pendinte de o simplă interpretare, nu de aplicarea unor reguli și principii de drept stabile, a căror valoare a fost confirmată istoric și dialectic. Art. 35 încalcă, în concluzie, aceleași norme constituționale ca art. 4 mai sus menționat.
Intimatul a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 20 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005, susținând că art. 20 încalcă dispozițiile art. 21 alin. 1, 2 și 3 din Constituția României.
În susținere a arătat că art. 20 reprezintă o normă de procedură cu rol de a asigura respectarea normei de drept substanțial - art. 16 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005. Art. 20 nu e conceput și nu e apt să asigure respectarea vreunei norme de drept substanțial din Legea nr. 165/2013, rolul său fiind acela de a garanta accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil și în termen rezonabil în condițiile încălcării de către autorități a dispozițiilor art. 16, articol care în prezent este abrogat. Prin urmare, art. 20 nu mai oferă decât un acces formal și iluzoriu la justiție și nu asigură reclamantului dreptul la un proces echitabil din moment ce reclamantul nu mai poate realiza în niciun caz pe calea justiției ceea ce a solicitat inițial prin cererea sa de chemare în judecată.
Analizând, cu prioritate, cererea de sesizare Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 35 din Legea 165/2013, Curtea reține următoarele:
Punctul de vedere al instanței de recurs este în sensul că, prin dispozițiile legale criticate nu sunt încălcate prevederile art. 15 alin. 2 și art. 16 din Constituție.
Astfel, în ceea ce privește principiul neretroactivității legii, consacrat prin art. 15 alin. 2 din legea fundamentală, potrivit acestuia, nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Or, în cauza de față este vorba de situatii juridice in curs de constituire (facta pendentia), acestea fiind sub incidenta art. 4 și 35 din Legea nr. 165/2013.
Nu se poate susține că, întrucât acțiunea a fost introdusă la un moment la care nu erau in vigoare aceste prevederi, înseamnă ca efectele acestora nu se intind in timp pe toata durata desfasurarii procedurii judiciare, întrucât, din punctul de vedere al aplicarii legii in timp, respectiv al supravietuirii sau nu a legii vechi, trebuie facuta distinctie intre situatii juridice de natura legala, carora li se aplica legea noua, in masura in care aceasta le surprinde in curs de constituire si situatii juridice voluntare, care raman supuse, in ceea ce priveste validitatea conditiilor de fond si de forma, legii in vigoare la data intocmirii actului juridic care le-a dat nastere.
Astfel, prin derogare de la principiul aplicarii imediate a legii noi, efectele viitoare ale situatiilor juridice voluntare raman, in principiu, cârmuite in continuare de legea contemporana cu formarea lor (in sensul ca atat drepturile patrimoniale, cat si obligatiile corelative ale partilor, configurate prin acordul lor de vointa, isi pastreaza intinderea, durata, modalitatile de exercitare si de executare stabilite la data perfectarii actului juridic).
Situatia actiunilor in justitie, aflate in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Legii nr. 165/2013 nu poate fi asimilată unor situatii juridice voluntare ci unor situatii juridice legale, in desfasurare, surprinse de legea noua inaintea definitivarii lor, cu consecința că acestea intra sub incidenta noului act normativ.
Referitor la prevederile art. 16 din Constituție, Curtea apreciază că prin art. 4 și 35 din Legea nr. 165/2013 nu se încalcă principiul nediscriminarii.
Situatia de dezavantaj sau de discriminare in care s-ar gasi unele persoane (cele ale caror cereri fusesera solutionate de o maniera definitiva la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, spre deosebire de situația reclamantului) are o justificare obiectivă și anume, necesitatea reglementării legale a situațiilor juridice impuse de volumul mare al notificărilor nesoluționate și măsurile ce s-au impus prin hotărârea-pilot M. A. și alții contra României.
În ceea ce privește art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea constată că prin . Legii nr. 165/2013, accesul la justiție este asigurat de prevederile art. 35 alin. (1) și (2) din acest act normativ nou, astfel încât art. 21 din Constituția României nu este încălcat.
Constatând că excepția de neconstituționalitate invocată este admisibilă față de prevederile art. 1, 2, 3 și 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, Curtea va admite cererea de sesizarea și va dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, precum și a prevederilor art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Obiectul litigiului de față îl reprezintă solicitarea reclamantului de obligare a autorității publice pârâte la soluționarea cererii având ca obiect transmiterea dosarului administrativ la evaluator și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Sub acest aspect, se constată că, deși la data sesizării instanței cadrul legislativ în materie de stabilire și acordare a despăgubirilor era reprezentat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, la soluționarea cauzei fiind avute în vedere dispozițiile acestui act normativ, ulterior pronunțării sentinței recurate a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013.
Această lege reglementează o nouă procedură administrativă de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii în cazul imposibilității de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, concomitent cu abrogarea prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ce reglementau vechea procedură.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Prin urmare, noile dispoziții legale sunt aplicabile inclusiv în cauza de față, având în vedere obiectul acesteia, în sensul că procedura de analiză a dosarului administrativ al intimatului-reclamant, de competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, va respecta exclusiv dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 165/2013, urmând a se parcurge următoarele etape: verificarea dosarului din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, evaluarea imobilului prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii, validarea sau invalidarea deciziei entității deținătoare prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii și aprobarea punctajului, emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv, urmată de procedura de valorificare a punctelor, în condițiile aceleiași legi, prin achiziționarea de imobile din Fondul național la licitația publică națională sau în numerar.
În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 5 din Legea nr. 165/2013, „Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”.
Cu atât mai mult, în cazul în care nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă în acest sens, cum este situația în speță, procedura administrativă nu poate fi decât cea prevăzută de noua lege, aceasta urmând a fi finalizată în termenul de 60 de luni de la data intrării în vigoare, instituit de art. 34 alin. 1 din lege pentru soluționarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
D. în ipoteza în care, sub imperiul vechii legi, cuantumul despăgubirilor a fost aprobat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se va mai emite titlul de despăgubire de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin aplicarea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și, ulterior, titlul de plată, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, plata efectivă urmând a se face în termenul și în condițiile legii noi, potrivit art. 41 alin. 1-4.
Or, nu aceasta este situația în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dosarul intimatului-reclamant, înregistrat la CCSD, fiind abia în etapa verificării legalității respingerii cererii de restituire în antură, iar în prezent nemaiexistând cadrul legal pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, așa cum se solicită prin acțiunea ce face obiectul cauzei de față.
Pe cale de consecință, în actualul context legislativ, ținând seama totodată că procedura de evaluare a imobilelor și de emitere a titlurilor de despăgubire a fost suspendată în perioada 15.03.2012 – 15.05.2013, în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 4/2012, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 117/2012, Curtea constată că se impune reținerea caracterului justificat al refuzului recurentei-pârâte de a proceda la continuarea și la finalizarea procedurii administrative în temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005.
Având în vedere aceste motive de fapt și de drept ce atrag netemeinicia acțiunii, subsumate motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât țin de aplicarea legii, ce poate fi invocat oricând, devine inutilă analiza celorlalte critici cu privire la sentința atacată formulate prin cererea de recurs, acestea vizând o procedură administrativă ce nu mai este în vigoare.
Cât privește aprecierea recurentei-pârâte în sensul că adoptarea Legii nr. 165/2013 atrage prematuritatea acțiunii, aceasta nu poate fi primită, întrucât, la data sesizării instanței, dreptul subiectiv pretins de intimatul-reclamant era născut și actual, fiind dedus judecății refuzul nejustificat de soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 247/2005, iar intervenția unor evenimente legislative ulterioare nu poate atrage prematuritatea cererii de chemare în judecată, ci influențează soluționarea pe fond a cauzei, respectiv aprecierea caracterului justificat sau nu al refuzului autorității de a acționa.
Se impune precizarea că reglementarea actuală a fost adoptată ca urmare a recomandărilor formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, în scopul asigurării caracterului real și efectiv al despăgubirilor, față de nefuncționalitățile sistemului guvernat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, noua lege fiind aplicabilă doar dosarelor care nu au fost finalizate sub imperiul reglementării anterioare, prin stabilirea certă a cuantumului despăgubirilor.
Se impune precizarea că o eventuală soluție de obligare a pârâtei la soluționarea dosarului reclamantului cu respectarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013 nu este admisibilă, întrucât s-ar schimba obiectul și cauza cererii deduse judecății. Mai mult decât atât, potrivit noilor reglementări instituite prin Legea nr. 165/2013, recurenta-pârâtă are atribuții extinse care se referă inclusiv la validarea sau invalidarea deciziei entității învestite de lege, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursul autorității publice pârâte, cu consecința modificării sentinței recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, precum și a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, invocată de intimatul-reclamant.
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței civile nr. 2279/27.04.2012 pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. M.-R., în cauza având ca obiect obligare emitere act administrativ.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. M. D. A. P. C. P.
GREFIER
M. G.
Red/thred. jud. PC/ 2 ex/ 2014
Judecător fond: B. D.-M., Curtea de Apel București-Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5618/2014.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3827/2014.... → |
|---|
