Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 8371/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8371/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2014 în dosarul nr. 37965/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 8371
Ședința publică de la 13.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – G. M. E.
JUDECĂTOR - P. S.
JUDECĂTOR - V. R. M.
GREFIER - M. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă M. (C.) V. împotriva sentinței civile nr. 3968/28.05.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI și cu intimatul-chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că procedura de citare este legal îndeplinită; recurenta-reclamantă M. (C.) V. a depus la dosar, prin serviciul registratură, concluzii scrise; părțile solicitând judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă și, nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3968/28.05.2014 pronunțată de Tribunalul București la data de 18.09.2013 s-a dispus respingerea acțiunii promovată de reclamanta M. (C.) V. și totodată respingerea cererii de chemare în garanție, formulată de pârâta U. S. Haret.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a urmat forma de învățământ la distanță, aspect care reiese din propriile susțineri dar și din contractele de studii depuse.
Ulterior promovării examenului de licență, reclamantei i s-a emis de către Universitate, adeverința anterior menționată. Aceste înscrisuri sunt însușit exclusiv de conducerea universității și de cea a facultății absolvite, reproducându-se totodată, în cuprinsul său, dispozițiile art. 60 alin 1 din Legea 84/1995 republicată.
Expirând perioada de valabilitate a respectivei adeverințe, reclamanta s-a adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomei de licență.
Pârâta USH a răspuns cererii afirmând, în esență, că nu i-a eliberat diploma de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții MECTS decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale MECTS, până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.
Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate reiese faptul că, în temeiul art. 7 din Ordinul 2284/2007, MECTS a avizat în parte cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.
În analiza îndreptățirii reclamanților la emiterea diplomei de licență, tribunalul pleacă de la prevederile art. 5 alin. 1 din Ordinul 2284/2007 care dispune în sensul că „Instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".
Astfel, U. S. Haret nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie.
În acest sens, Tribunalul a reținut că această universitate a fost înființată prin Legea 443/2002. Conform art. 2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: c) facultatea de drept, specializarea drept, cu predare în limba română.”
Pentru forma de învățământ la distanță a facultății absolvite, la data înmatriculării reclamantei, această unitate nu avea o acreditare specială, acesta fiind și motivul pentru care în adeverința eliberată, unitatea a simțit nevoia de a cita prevederile art. 60 din Legea 84/1995. În esență, U. apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile de drept, în forma ID, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru această specializare, în forma la zi de învățământ.
Tribunalul nu poate îmbrățișa acest punct de vedere, el fiind într-o flagrantă și vădită discordanță cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată ordonanța care reglementează asigurarea calității educației.
Astfel, raportându-ne la legislația în vigoare la momentul la care au început studiile la această unitate de învățământ, remarcăm faptul că potrivit art. 60 din Legea 84/1995 republicată și modificată: „Activitatea didactica se poate organiza in urmatoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de invatamant seral, cu frecventa redusa si la distanta pot fi organizate de institutiile de invatamant superior care au cursuri de zi.
Prin HG 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze invatamant la distanta si invatamant cu frecventa redusa instituțiile de invatamant superior acreditate, in specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea institutiilor de invatamant superior si recunoașterea diplomelor, republicata.”
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern, reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform legii 88/1993 republicată.
Norma prevăzută la art. 60 alin 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamanta a început studiile, nu poate fi interpretată în sensul dorit de Universitate, respectiv în sensul că odată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.
Nicio prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.
În opinia tribunalului, articolul 60 alin 1 din Legea 84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.
Sub nicio formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art. 3 din HG. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993 și de OUG 75/2005.
În argumentarea acestui punct de vedere, tribunalul mai are în vedere și dispozițiile art. 29 alin. 1 din OUG nr. 75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și art. 29 alin. 3 din același act potrivit cărora „În învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă.”
Coroborând disp. art. 3, art. 17 din HG nr. 1011/2011, prev. art. 60 alin. 4 din Legea nr. 84/1995 și disp. art. 3, art. 4 din OUG nr. 75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.
Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității S. Haret București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu.
Specializarea Psihologie urmată de reclamantă era prevăzută de HG 676/2007, HG 635/2008 și HG 749/2009, a fost autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ „zi”, nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de aceasta .
Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” anterior menționată arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și a dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu dă dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.
Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din OUG nr. 75/2005.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).
Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (vezi art. 29 din OUG 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din HG nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
U. S. Haret nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform OUG 75/2005 și HG 1011/2001, în specializarea în cauză, forma ID.
În consecință, reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.
Prin urmare, nu este îndreptățită a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U., potrivit art. 32 alin 2 din OUG 75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte, iar MECTS nu este obligat să aprobe tipărirea tipizatelor.
Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.
Fără îndoială că aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.
Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamantul este îndreptățit la eliberarea acelui act și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamant a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.
Simplul fapt că U. a emis adeverințe provizorii care atestă parcurgerea de către aceasta a unei forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarul acesteia, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art. 2 din Ordinului 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.
Conform art. 2 alin 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.
Adeverința eliberată nu este un act de studii, este un act eliberat prin voința unilaterală a Universității, care nu a fost recunoscut de MECTS, putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Această adeverință nu poate naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverința a fost eliberată pe baza raporturilor contractuale între reclamanți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.
Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite, reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația corelativă de emitere a unui act de studii.
Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul 2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei, nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.
Nici necontestarea pe cale principală a acestei adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamanta ar fi îndreptățită la emiterea unei diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă.
Deși instanța nu a fost investită cu o cerere expresă privind legalitatea acreditării formelor de învățământ derulate de U. S. Haret, acest fapt nu poate să nu facă obiectul unei cercetări incidentale, în cadrul prezentului litigiu, având în vedere că îndreptățirea sau nu a reclamantului la eliberarea unei diplome universitare presupune cu necesitate verificarea formei de învățământ parcurse de acesta. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.
S-a mai susținut că lipsa de reacție a MECTS în sensul efectuării de verificări din oficiu cu privire la activitatea desfășurată de U. S. Haret, ar reprezenta un fel de aprobare tacită a modalității în care această instituție a înțeles să aplice dispozițiile art. 60 de Legea învățământului. Din punctul de vedere al instanței, neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea MECTS, care a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ nu duce la înlăturarea concluziei potrivit căreia reclamantul a urmat o formă neacreditată de învățământ.
Nu au fost administrate probe în prezenta cauză din care să reiasă faptul că omisiunea acestui Minister de a controla U., ar putea fi interpretată în sensul unei aprobări tacite a legalității actelor întreprinse de Universitate sau, mai mult, drept o complicitate la inducerea în eroare a studenților.
Analizând prezenta acțiune din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța reține că în temeiul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție (la semnarea căruia România a formulat o rezervă cu privire la finanțarea învățământului privat), statele membre nu sunt obligate la organizarea unui anumit tip de invatamant, cu atât mai puțin la recunoașterea unor forme private de invatamant. Formularea negativa a articolului indicat anterior se interpetează în sensul că statele au mai degrabă o obligație negativă și nu una pozitivă, aceea de a pune la dispoziția persoanelor un anumit tip de învățământ.
În esența, sub articolul anterior menționat, statele au obligația de a nu îngrădi accesul persoanelor la formele de invățământ deja existente, in condițiile deja prescrise de lege. Prin însăși natura sa, acest drept este supus unei reglementări naționale, în această materie, statelor recunoscându-li-se o mare marjă de apreciere (a se vedea cauza Affaire « relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique » c. Belgiei și Adnan KARAİSMAİLOĞLU c. Turciei).
Or, in speța, statul nu a recunoscut niciodata forma de invatamant aleasa, hotărârile de guvern emise fiind clare sub aspectul formei de învățământ acreditate. Prin urmare, pe calea prezentei acțiuni, instanța nu poate obliga statul sa recunoască efectul util al unor studii, respectiv recunoașterea unei diplome, atât timp cat forma de învățământ parcursa nu este ea însăși recunoscuta.
Nimic nu împiedica pe reclamantă să urmeze aceeași specializare, în aceeași formă de învățământ, respectiv ID, la o unitate care beneficia de acreditare.
Un eventual argument - error communis facit ius, (bună credință la momentul începerii studiilor și că această eroare i-a fost întreținută de către autorități care nu au afirmat în mod clar nelegalitatea formei de învățământ ID) nu subzistă.
Fără a ignora multitudinea situațiilor în care acest principiu a reușit să creeze drept, instanța atrage totuși atenția asupra faptului că de fiecare dată aplicarea sa, ulterior analizei întrunirii sau nu a condițiilor sale cumulative, s-a făcut în urma unui riguros examen de proporționalitate și echitate în privința soluției juridice care ar trebui să fie recunoscute, în detrimentul alteia.
Astfel, cu titlu de principiu, reține instanța faptul că efectele bunei credințe sunt mult mai întinse decât cele prevăzute în codul civil, numai atunci când eroarea scuzabilă individuală este unită cu eroarea comună. Aceasta din urmă poate fi definită drept convingerea lipsită de îndoială pe care și-a format-o marea majoritate a oamenilor (a membrilor unei colectivități) că o anumită persoană este titularul unui drept, pe când în realitate acea persoană nu este titularul dreptului respectiv.
Cu privire la atitudinea subiectivă, reține instanța că acesteia erau pe deplin accesibile dispozițiile legale în baza cărora s-au înscris la U. pârâtă, respectiv HG 916/2005, HG 676/2007 sau HG 635/2008. La o simplă lectură a acestora se poate lesne observa, chiar și de către o persoană fără studii juridice, faptul că în cadrul acestei universități existau acreditate/autorizate provizoriu doar anumite specializări la forma de învățământ ID. Cea urmată nu apărea printre acestea. Prin urmare, în mod legitim, se putea naște cel puțin o îndoială cu privire la legalitatea formei de învățământ urmate.
Mai mult, actele normative adoptate ulterior înscrierii la studii (care au beneficiat și ele de o largă popularizare) și care se coroborează cu prevederile art. 67 alin. 2 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora, prin finalizarea studiilor se înțelege și examenul de licență, conturează ideea potrivit căreia o astfel de aparență a dreptului bazată pe o eroare comună nu ar putea fi susținută. Reține instanța faptul că art. 3 din OG nr. 10/2009 are în vedere pe studenții ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I, în perioada 2005 – 2008, la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ ID/FR, care nu au finalizat studiile prevăzându-se posibilitatea acestora de a le continua la specializări/programe autorizate sau acreditate potrivit metodologiei. Același drept îl are în vedere și Ordinul M. nr. 5202/2009 pentru studenții înmatriculați la U. S. Haret, iar din economia acestor acte normative rezultă că sunt asimilate persoanelor care nu au finalizat studiile universitare și acele persoane care au urmat cursuri neautorizate sau neacreditate.
Tribunalul nu apreciază ca fiind fondat un astfel de argument, nici prin prisma principiului echității, în măsura în care prin el se tinde chiar la obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ pe care nu are dreptul, conform celor anterior menționate, să îl emită. Buna credință a reclamantei ar putea fi valorificată în sfera răspunderii civile contractuale, fără ca aceasta să conducă automat la o reparare în natură a prejudiciului produs, respectiv emiterea diplomei, putându-se evalua oportunitatea acordării de daune, pe această cale.
Făcând un examen de proporționalitate între dreptul concurente, respectiv dreptul individual al reclamantei și interesul public aferent efectelor recunoașterii unei diplome universitare, instanța apreciază că acesta din urmă trebuie să prevaleze. Nu trebuie ignorată răspunderea statului pentru asigurarea unei anumite calități a pregătirii profesionale a celor pe care îi lansează pe piața muncii, prin recunoașterea studiilor. Dând aceleași drepturi titularilor, diplomele emise la nivelul întregii țări trebuie să asigure un caracter unitar al cunoștințelor acumulate, aspect asigurat tocmai prin organizarea sistemului de acreditare.
În acest context, instanța mai reține că reclamantei i-a fost și îi este în continuare deschis accesul la urmarea unei forme de învățământ, la aceeași specializare, într-un cadru acreditat/autorizat.
Nici argumentul reținut și derivat din principiul nediscriminării (față de fluctuațiile de jurisprudență internă) nu poate fi reținut în cauză ca fiind creator de drept, în condițiile în care prezenta hotărâre reprezintă o interpretare pertinentă a dreptului intern aplicabil, în condițiile respectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei.
Instanța recunoaște faptul că, în principiu, calitatea sistemului judiciar se vede atât în claritatea legilor dar și în coerența cu care se exercită puterea de interpretare a acestora. Din perspectiva Curții de la Strabourg, noțiunea de divergență de jurisprudență prezintă interes în măsura în care aceasta, în cazurile concrete, poate afecta dreptul la un proces echitabil a reclamantului, drept garantat de art. 6 din CEDO. S-a interpretat astfel că principiul securității juridice garantează, inter alia, o stabilitate de interpretare juridică și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept (P. c. României, 1 decembrie 2005 și Vinčić și alții c. Serbiei 1 decembrie 2009).
Totodată, trebuie conștientizat că activitatea de judecată reprezintă, cu precădere, un proces de evaluare și argumentare, o aplicare concretă a dispozițiilor legale unor situații particulare. Oricât de clară și precisă ar fi norma legală, ea are eminamente un caracter general, revenind judecătorului sarcina să identifice multitudinea situațiilor faptice pe care aceasta le poate sau nu acoperi și în ce măsură. Prin urmare, principiul securității juridice nu este lezat ori de câte ori două hotărâri judecătorești definitive prezintă două puncte de vedere diferite asupra unei situații de fapt similare.
Cu titlu de principiu, Curtea a recunoscut că pronunțarea unor soluții jurisprudențiale diferite este un aspect inerent oricărui sistem juridic bazat pe un ansamblu de instanțe competente să soluționeze în fond, într-o anumită jurisdicție teritorială (Santos Pinto împotriva Portugaliei, 20 mai 2008).
Mai mult, s-a admis că interpretări diferite pot apărea chiar și în cadrul aceleiași jurisdicții, aspect care nu poate constitui, în sine, o încălcare a Convenției.
Principiul securității nu se opune nici schimbărilor jurisprudențiale. Curtea a statuat foarte clar că dispozițiile art. 6 din CEDO nu garantează un drept la consecvența jurisprudenței (Unédic c. Franței, 18 decembrie 2008).
Evoluția jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției dat fiind că eșecul menținerii unei abordări dinamice și progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (Atanasovski c.Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010).
Regula de la care Curtea Europeană pleacă în această materie este aceea că ei nu-i revine sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție (García Ruiz c. Spaniei, 21 ianuarie 1999). De asemenea, ei nu îi revine nici competența, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident, să compare hotărâri diferite ale instanțelor naționale, chiar și pronunțate în acțiuni similare în aparență. Din perspectiva care ne interesează la acest moment, principiul subsidiarității înseamnă că instanța europeană nu poate fi tratată ca o instanță de control judiciar, superior ierarhică instanțelor naționale și nici ca o autoritate competentă să unifice într-un anumit fel jurisprudența instanțelor naționale.
Curtea a mai subliniat că, în exercitarea acestei competențe, independența instanțelor naționale trebuie respectată (Ādamsons c. Letoniei, 24 iunie 2008).
Recent, o hotărâre de M. Cameră (Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turciei, 20 octombrie 2011) a tranșat rolul Curții cu privire la numărul din ce în ce mai mare a cererilor individuale care pun problema încălcării dreptului la un proces echitabil din pricina unor orientări jurisprudențiale divergente, la nivel intern. În esență, instanța europeană a apreciat că simpla existență a unei jurisprudențe divergente naționale nu o obligă să intervină în sensul condamnării statului pentru încălcarea art. 6 din CEDO, o astfel de stare nefiind incompatibilă per se cu garanțiile Convenției. Dimpotrivă, hotărârea statuează că autorităților naționale le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura o coerență a jurisprudenței interne, conform mecanismelor legale iar, intervenția instanței de la Strasbourg trebuie să aibă un caracter excepțional. S-a apreciat astfel că dreptul la recurs individual nu poate fi utilizat ca un mecanism de tratare sau soluționare a divergențelor de jurisprudență care pot apărea la nivel național și nici ca un mecanism de control care să se substitue incoerențelor decizionale ale instanțelor interne.
Circumstanțele excepționale care mai pot justifica intervenția Curții, după pronunțarea acestei hotărâri, se referă la existența, într-o speță concretă, a unor decizii interne, în mod evident arbitrare, fie din cauza absenței motivării lor, a unor motivări absurde sau în ipoteza nerespectării garanțiilor esențiale ale dreptului la un proces echitabil.
per a contrario, în situația în care hotărârea internă definitivă invocată de reclamant a fost corespunzător motivată, denotând o interpretare rezonabilă a legii naționale pe care instanța sesizată a ales să o dea, și a fost pronunțată la finalul unei proceduri contradictorii în care a părțile au avut ocazia să își prezinte punctele de vedere, simplul fapt că ea este diametral opusă față de soluțiile pronunțată de alte instanțe sesizate cu cereri similare, nu conduce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice.
Nu sunt de neglijat numeroasele decizii de inadmisibilitate pronunțate în cursul anului 2012 și 2013, în care s-a apreciat că statul Român nu a încălcat art. 6 rap la art. 14 din Convenție, cu privire la pretinsa jurisprudență neunitară și că mecanismul intern de unificare este unul funcțional (T. și alții c. România, 13 noiembrie 2012, F. și alții c. România 7 februarie 2012 și S. Neghea și alții c. România 11 septembrie 2012, I. R. și alții c. României, 11 septembrie 2012, A. și alții c. României, 10 mai 2012, D. B. c. România 29 mai 2012).
Cert, în măsura în care la nivelul instanțelor superioare se remarcă o astfel de jurisprudență, diligența acestora impune declanșarea unicului sistem legal de unificare a practicii, respectiv recursul în interesul legii.
Față de toate argumentele anterior menționate, tribunalul constată că acțiunea formulată nu este fondată.
MECTS are obligația aprobării de formulare tipizate (motiv pentru care va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive) de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii. Corespunzător, U. S. Haret are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.
Cu alte cuvinte, în măsura în care U. S. Haret nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanta aceasta nu îi putea elibera acestuia în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de MECTS, această posibilitate legală nu există nici în prezent.
Pentru toate considerente, în temeiul disp. art. 1 Legea nr. 554/2004 instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că U. S. Haret nu era autorizată să organizeze pentru specializarea urmată de reclamantă cursuri de ID, așa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat. Similar, nici refuzul MECTS de a aproba tipărirea tipizatelor nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.
Având în vedere soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, instanța a respins cererea de chemare în garanție a MECTS ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta M. (C.) V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
In fapt, reclamanta a arătat că este îndreptățită să obțină diploma de licență întrucât a absolvit cursurile Facultății de Sociologie Psihologie din București, specializarea Psihologie din cadrul Universității S. Haret. durata studii 3 ani, promoția 2009, a susținut si promovat Examenul de licența in sesiunea iulie 2009 astfel cum rezulta din adeverința eliberata de intimata-parata U. S. Haret
In opinia sa, termenul de valabilitate a adeverinței este potrivit art. 38 din Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de invatamant superior, aprobat prin Ordinul Ministrului Educației, Naționale (fost MECTS)nr. 2284/2007, de maxim 12 luni. Adeverința de studiu eliberata de U. S. Haret reprezintă un act premergatoar diplomei finale, este actul ce atesta licențierea subsemnatei ce a obținut in urma promovării examenului de licența Titlul de Licențiata in Științe Economice.
În baza acestei „recunoașteri" a adeverințelor de studiu eliberate, recurenta-reclamanta s-a inscris la master, a depus eforturi financiare si in final fie nu poate susține un examen, fie nu poate susține lucrarea de disertație întrucât nu poate prezenta diploma de licența in original, desi recurenta, asa cum a susținut si in acțiunea formulata pe fondul cauzei, si-a indeplinit toate obligațiile fata de U. S. Haret prin achitarea taxelor de școlarizare, promovarea examenelor, inclusiv a examenului de licența.
Intimata U. Sipru Haret avea obligația de a efectua demersurile necesare ca in acest interval de 12 luni sa obtina avizele necesare si sa completeze actele de studii care sa ateste absolvirea de către recurenta a studiilor, respectiv diplomei de licența si suplimentul de diploma, având obligația legala de a completa si elibera actele de studii absolvenților.
Acest aspect este dovedit prin faptul ca prin plângerile prealabile a solicitat eliberarea diplomei de licența si a suplimentului diplomei de licența motivat de faptul ca potrivit art. 20 alin 1 din Regulamentul privind regimul actelor de studii in sistemul de invatamant superior, la împlinirea termenului de 12 luni U. S. Haret trebuia sa elibereze documetele de studii.
Ca răspuns la solicitarea acesteia, U. S. Haret nu i-a răspuns, insa in cazuri similare susține ca a întreprins demersurile necesare pentru obținerea de la M. Educației Naționale (fost MECTS), a aprobărilor legale, pentru tipărirea formularelor de diploma de licența pentru absolvenții promoției 2009 prin "repetate" adrese.
In realitate, situația este diferita, in sensul ca adresa nr. 986/26.10.2009 vizează, insa, suplimentarea necesarului de diplome pentru anul universitar 2008, asa incat nu are relevanta, întrucât recurenta a absolvit facultatea in anul 2009.
Adresele nr. 769/25.08.2009, nr. 960/08.1C.2009 vizează, . studii necesare pentru anul 2009. Parata U. S. Haret s-a conformat, insa, doar in parte cerințelor impuse de MEN prin adresa nr._/25.06.2009, in sensul ca a comunicat tipul diplomelor de licența cerute- conform Legii nr. 84/1995 si Legii nr. 288/2004-, cantitatea acestora (nr. buc) si numărul estimativ de absolvenți, dar a ignorat cerințele specifice "Machetei 2- Absolvenți licenta/studii universitare de licența" (specializare/program de studiu, forma de invatamant- ZI, ID, FR, Seral-,etc).
Respectivele cerințe ale Machetei 2 nu se regăsesc comunicate către minister nici prin adresa nr. 1224/14.12.2009.
In aplicarea dispozițiilor Legii 84/1995, M. Educației Naționale (fost MECTS) a emis la data de 7 martie 2006, Ordinul nr.3404, in cuprinsul căruia se stabilește, la art.2, ca "Admiterea in invatamantul superior public si particular se organizează pe domenii de studiu de licența, pe baza metodelor stabilite de fiecare universitate", iar la srt.8, se prevede ca, „Formele de invatamnt cu frecventa redusa sau invatamant la distanta pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, in domeniile respective si dispun de departamente specializate".
Specializarea urmata de recurenta la forma de invamant, a fost confirmata de MEN (fost MECTS) prin emiterea formularelor cu sigla acestui minister pana in anul 2009, data de la care s-a refuzat eliberarea pentru acest an.
OUG 75/2005 obliga pe furnizorii de educație ca, dupa obținerea acreditării, sa transmită anual A.R.AC.I.S rapoarte anuale de evaluare interna. Paratul MEN (fost MECTS), trebuia sa avertizeze pe furnizorul de educație, daca ar fi constatat ca nu sunt indeplinite standardele de calitate, sa procedeze la aducerea activității educaționale la nivelul standardelor de calitate, urmând ca in cazul in care si al treilea raport de evaluare ar fi fost nefavorabil, M. Educației Naționale (fost MECTS)sa elaboreze si sa promoveze dupa caz, hotărâre de Guvern sau lege, prin care sa inceteze definitiv școlarizarea in cadrul respectivului program.
Precizează faptul ca nici dupa încheierea perioadei de monitorizare, prevăzuta de art.8 din Legea 443/2002, si nici dupa emiterea HG nr. 676/2007 si HG nr. 635/2008, precum si nici dupa . OUG 75/2005 privind asigurarea calității educației, M. Educației Naționale (fost MECTS) nu a sesizat nereguli semnificative in procesul de organizare si desfășurare a procesului educațional la nivelul intimatei-parate.
Este relevanta si imprejurarea ca recurentei i-a fost eliberat adeverința care atesta faptul ca a obținut titlul de licențiata, adeverința ce a intrat in circuitul civil, nefiind revocata sau anulata de o instanța de judecata sau de o autoritate administartiva.
Pe de alta parte, este de reținut faptul ca si in ipoteza in care specializarea subsemnatei nu ar fi fost recunoscuta, subsemnata am fost de buna credința, necunoscand acest aspect, iar eroarea .-am aflat produce efecte juridice, in virtutea principiului de drept "error communis facitjus", in sensul validității adeverinței de licența care atesta promovarea studiilor si a examenului de licența.
F. de aceste aspecte, consideră ca in raport de cadrul normativ precizat, precum si de buna sa credința, are dreptul de a solicita eliberarea diplomei de licența, drept recunoscut si de Metodologia organizării si desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobata de Senatul Universității S. Haret la data de 13 mai 2009.
Într-un alt motiv de recurs precizează faptul ca adeverința de licența a recurentei a fost eliberata la timp de parata U. S. Haret, ea exista, este in ființa si constituie un act administrativ nerevocat sau anulat in vreun mod, de către instanțele de judecata.
Adeverința de studiu eliberata de U. S. Haret, este un act premergător diplomei finale, este actul ce atesta licențierea recurentei si obtinearea Titlul de Licențiata in PSIHOLOGIE.
Se menționează ca atat M. Educației Naționale, cat si U. S. Haret, trebuia sa respecte principiile de drept, dreptul la instruire conform art. 2 Protocol 1 la CEDO, precum si dreptul la educație potrivit Constituției României.
Prin urmare, câtă vreme pârâta, USH, însăși recunoaște că recurenta-reclamanta a urmat cursurile pe care ea le-a organizat la formele de învățământ legal stabilite și a emis subsemnatei acte ce recunosc acest fapt și calitatea de licențiat, acte ce premerg diplomei finale de studii -, respectiv câtă vreme paratul MEN (fost MECTS) nu a invocat nelegalități în organizarea de către intimata-pârâta a studiilor recurentei, având în vedere dispozițiile legale sus expuse, va rugam sa constatați că cererea este întemeiată sub aspectul obligării intimatelor - pârâte de a emite diploma de licență și suplimentul la diplomă.
Concluzionând, U. nu si-a îndeplinit obligația de a trimite o adresa completa către MEN (fost MECTS) in vederea eliberării diplomelor de licența.
Dispozițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 isi găsesc aplicarea in executarea obligare a unei autorități la eliberarea unui inscris, termenul de 30 de zile fiind prevăzut de lege. Întrucât adeverința de studiu sus menționate avea un termen de valabilitate de maxim 12 luni, potrivit art. 20, alin. 1 din Regulamentul privind regimul actelor de studii in sistemul de invatamant superior, la implinirea termenului respectiv recurenta - reclamanta a solicitat decanului Facultății eliberarea diplomei de licența, fapt pe care U. S. Haret nu si l-a indeplinit.
Susține de asemenea ca instanța de judecata a considerat in mod greșit faptul ca MECTS, in continuare MEN nu are in sfera de competente recunoașterea diplomelor de licența, având in vedere ca in cadrul acestei instituții este constituita Direcția Generala de Invatamant Superior care are in sfera de competenta formularea de răspunsuri cu privire la legalitatea actelor de studii si a conținutului de formare, respectiv legalitatea formelor de invatamant. specializărilor si statutul facultăților si instituțiilor de invatamant superior (acreditate/autorizate sa funcționeze provizoriu), in conformitate cu hotărârile de guvern in vigoare.
Astfel, recurenta a inteles sa fie de acord cu cererea de chemare in garanție a Ministerului Educației, cerere de chemare in garanție formulata de către Intimata U. S. Haret, tocmai in considerarea faptului ca aceasta instituție, prin Direcția Generala de Invatamant Superior, este in măsura sa se pronunțe cu privire la legalitatea formei de invatamant si a specializării urmate de recurent, fara a fi necesara existenta vreunui contract incheiat intre parti.
Pârâta U. "S. HARET" a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca, în cazul în care se va admite recursul promovat de C. I., să se admită și cererea sa de chemare in garanție a Ministerului Educației Naționale (MECTS).
În acdest sens s-a arătat că U. S. Haret, a fost înființată prin Legea nr.443/5 iulie 2002, ca persoana juridica de drept privat si de utilitate publica, parte a sistemului național de învățământ, care a funcționat ., fiind un furnizor de programe educaționale de studii recunoscut pe plan național.
Prevederile legale la momentul înscrierii reclamantului la cursurile USH, obligă la obținerea acreditării numai pe specializările (facultățile) existente in cadrul Universității S. Haret si nicidecum pe formele de învățământ.
În baza art.60 alin. 1 din Legea nr.84/1995 (în vigoare pe întreaga perioada de școlarizare a reclamantului) activitatea didactica se poate organiza in următoarele forme:de zi,seral,cu frecventa redusa si la distanta. Formele de învățământ seral, cu frecventa redusa si la distanta pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior, care au cursuri la zi.
Ca atare, singura condiție pentru desfășurarea formei de învățământ la distanta era ca specializarea sa fie acreditata sau autorizata sa funcționeze provizoriu și să aibă forma de învățământ la zi.
In acest sens, legiuitorul a avut in vedere faptul ca evaluarea si acreditarea se fac doar la nivelul programelor de studii, care duc la o calificare universitara distinctă, si nu la nivelul formelor de învățământ.
Programa de studii este cea care susține calificarea distincta,indiferent de forma de învățământ absolvita (zi,seral,frecventa redusa sau învățământ la distanta).
Actul normativ care reglementa procedura de acreditare si autorizare provizorie a organizațiilor furnizoare de educație si a programelor de studiu la momentul începerii studiilor de către recurentii-reclamanti era OUG nr.75/2005 privind asigurarea calității educației.
Potrivit prevederilor art.29 alin.3 si 4 din acest act normativ „in învățământul superior evaluarea si acreditarea se face la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitara distincta. Acreditarea presupune parcurgerea a doua etape succesive:
a) autorizarea de funcționare provizorie,care acorda dreptul de a desfășura procesul de învățământ si de a organiza, dupa caz, admiterea la studii
b)dreptul de a emite diplome certificate studii recunoscute de M. Educației si organiza, dupa caz,examen de absolvire,doctorat."
Dispozițiile art.29 din OUG nr.75/2005 nu conduc la concluzia necesitații unei acreditări distincte pentru fiecare forma de învățământ, ci doar pentru fiecare program din ciclul de licența care conduce la o calificare universitara distincta.
Noțiunea de „ program de studii" a fost definita in cuprinsul Metodologiei aprobate prin HG nr. 1418 / 2006 ca fiind totalitatea activităților de proiectare, organizare, conducere si realizare efectiva a predării, învățării și cercetării dintr-un domeniu care conduce la obținerea unei calificări universitare.
Din coroborarea disp. art.29 din OUG nr.75/2005 cu dispozițiile art.60 alin.3 din Legea nr.84/1995 (in vigoare la data promovării examenului de licența ), diplomele si certificatele de studii eliberate de instituțiile de învățământ superior în condițiile legii, pentru aceeași specializare sunt echivalente, indiferent de forma de învățământ absolvita ,se poate desprinde concluzia ca nu forma de învățământ absolvita(zi, frecventa redusă, învățământ la distanta) este cea care duce la o calificare universitară, ci specializarea aleasa si urmata.
Mai mult, art.4 din HG nr.535/1999 arata ca :" Autorizarea de funcționare provizorie sau acreditarea se acorda pentru formele de învățământ de zi. Specializările autorizate sau acreditate, care funcționează la forma de învățământ de zi, pot funcționa si la forma de învățământ seral sau fără frecventa, fără a fi necesara "îndeplinirea procedurii de autorizare de funcționare provizorie sau acreditare de către Consiliul Național de Evaluare Academica si Acreditare instituțiilor de învățământ superior."
Învățământul deschis la distanta beneficiază de o reglementare la art.5 din același act normativ " învățământul deschis la distanta,similar cu învățământul fără frecvență se poate organiza numai in cadrul instituțiilor de învățământ superior care au urmat procedura de autorizare prevăzuta de lege".
Prin art.5 din HG 916/2005 se arata ca:
"(1) Structurile si specializările prevăzute in anexele nr.1 si 2 funcționează începând cu anul universitar 2005/2006, pentru anul întâi de studii.
(2) Specializările prevăzute in anexele nr.1-3 la Hotărârea Guvernului nr.410/2002 privind structurile si specializările acreditate sau autorizate sa funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior,cu modificările si completările ulterioare,care nu se regăsesc in anexa nr.3 la prezenta hotărâre intra in lichidare începând cu anul universitar 2005/2006."
U. S. Haret este cuprinsa in anexa acestui act normativ.
Potrivit prevederilor art.6 din HG 676/2007"specializările (nu formele) ale căror denumiri au fost adaptate la nomenclatorul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.916/2005 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate sa funcționeze provizoriu si a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licența si prin Hotărârea Guvernului nr.1.175/2006 privind organizarea studiilor universitare de licența si aprobarea listei domeniilor si specializărilor (nu formelor) din cadrul acestora, cu modificările ulterioare, care funcționează începând cu anul I ,2005-2006 si care se regăsesc in prezenta hotărâre își continua activitatea".
Prin art.1 din HG nr.1175/2006 a fost aprobat nomenclatorul domeniilor de studii universitare de licența si a specializărilor din cadrul acestora, al specializărilor reglementate sectorial si/sau general. Din lecturarea textelor legale, evocate mai sus, se poate observa ca am funcționat ..
In aceste condiții de reglementare si in raport de conduita adoptata de organul de specialitate al administrației publice centrale,chemat sa organizeze si sa conducă sistemul național de educație, apreciem ca aprobarea de către U. "S. Haret" din București a admiterii la forma de învățământ la distanta, pentru specializările acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, tine de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art.32 alin.6 din Constituția României si Legea nr.84/1995 in vigoare la momentul înscrierii reclamanților la Facultate.
Recunoașterea, prin chiar art.8 din Ordinul nr.3404/20Q6,emis de către ministrul educației, a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanta, pentru domeniile in care acestea erau autorizate sa organizeze cursuri de zi, conferă reclamanților dreptul de a cere sa li se elibereze Diploma de licență însoțită de Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării si desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobata de Senatul Universității "S. Haret" ia data de 13 mai 2009,act de reglementare ce a fost înregistrat sub nr.1405 din 21.05.2009.
Așa cum a remarcat si subliniat înalta Curte de Casație si Justiție acest drept nu poate fi afectat si cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept de divergentele ce au apărut în decursul timpului,intre U. "S. Haret" si M. Educației,pe seama valabilității inițierii si desfășurării formei de învățământ la distanta,pentru specializările la care se organizau si cursuri de zi acreditate/autorizate,atâta timp cat M. Educației sau Agenția R. de Asigurarea Calității in învățământul Superior(ARACIS), înființata in baza O.U.G. nr.75/2005,nu au demarat si nu au finalizat vreo procedura administrative care sa conducă la concluzia ca subscrisa a acționat in afara cadrului legal, in condițiile în care în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art.6 din Legea nr.443/2002,dreptul de a "propune încetarea activității de învățământ si desființarea prin lege a universității".
Chematul în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE, a formulat de asemenea întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În susținerea poziției sale, a arătat că organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ superior, precum și organizarea mecanismelor de asigurare a calității în învățământ sunt atribuții exclusive ale Ministerului Educație Naționale.
Având în vedere acest aspect precizăm că atribuțiile și competențele M.E.N sunt reglementate în H.G. nr. 185/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale, cu modificările și completările ulterioare, în art.216 alin.2 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte acte normative cu incidență asupra sistemului național de învățământ superior.
Prin O.U.G. nr. 10/2009 privind dreptul studenților înmatriculați la formele de învățământ la distanță sau frecvență redusă de a continua studiile la programe de studii de licență autorizate să funcționeze provizoriu sau acreditate, studenților ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I în perioada 2005 - 2008 la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ la distanță li s-a recunoscut dreptul de a-și continua studiile Ia specializări/programe de studii autorizate să funcționeze provizoriu sau acreditate.
Astfel, actul normativ mai sus invocat a oferit posibilitatea tuturor studenților – indiferent de forma de învățământ frecventata - de a-și finaliza a studiile într-un cadru legal și de a se bucura de toate drepturile ce decurg din deținerea unui act de studiu legal. Pentru studenții care erau la forme neacreditate sau neautorizate de învățământ în respectiva norma s-a reglementat posibilitatea ca aceștia sa treacă la formele autorizate sau acreditate, in urma susținerii unor examene diferențiale care sa le asigure echivalarea studiilor.
Desi a fost creata aceasta oportunitate legislativa, nici U. „S. Haret" si ni părțile reclamante în atare spețe deduse judecății, în niciun moment nu au făcut dovada ca ar fu susținut si promovat asemenea examene pentru a beneficia de asimilarea cu studenții care au absolvit cursuri acreditate/autorizate. Așadar, nu există niciun temei legal pentru demersul părți reclamante de a solicita eliberarea diplomei de licență în urma parcurgerii unor cursuri neacreditate/neautorizate provizoriu.
Curtea, analizând actele dosarului și susținerile părților în raport de prevederile legale incidente, constată următoarele:
Conform adeverinței nr.1573/11.08.2011, reclamanta a absolvit în iulie 2009 cursurile Facultății de Sociologie Psihologie, programul de studii Psihologie, din cadrul Universității S. Haret, studii universitare de licență, în sistem Bologna.
Reclamanta a urmat forma de învățământ la distanță, aspect care reiese din propriile susțineri dar și din contractele de studii depuse.
De observat că acesta și-a indeplinit toate obligatiile ce-i reveneau potrivit contractelor de studii incheiate cu parata, in sensul ca a platit taxele de studii, a sustinut si promovat toate examenele, inclusiv examenul de licenta, iar în urma promovarii acestui examen in sesiunea iulie 2009, i-a fost recunoscut titlul de licenta in stiinte administrative.
Din corespondența purtată între Universitate și M. Educației Tineretului și Sportului rezultă că refuzul acestuia de a aproba eliberarea formularelor tipizate se bazează pe faptul că „pentru desfășurarea formelor de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță”, este necesară îndeplinirea condiției ca „specializarea să fie acreditată sau autorizată provizoriu și să aibă forma de învățământ la zi. Legiuitorul a avut în vedere faptul că evaluarea și acreditarea se fac doar la nivelul programelor de studii, care duc la o calificare universitară distinctă, și nu la nivelul formelor de învățământ, cum în mod eronat s-au interpretat actele normative incidente”.
Curtea constată, contrar opiniei primei instanțe, că refuzul de eliberare a diplomelor și a suplimentului de diplomă nu este justificat, reclamantul fiind îndreptățită la obținerea acestor acte, în condițiile în care a promovat examenul de licență, conform adeverinței eliberate de instituția de învățământ care atestă acest fapt.
Cu privire la îndeplinirea de către U. “S. Haret” a criteriilor și standardelor de autorizare provizorie sau acreditare pentru studiile urmate de reclamantă, Curtea observă că, în perioada în care aceasta a urmat cursurile Facultății la forma ID, deși potrivit HG 366/2007 MECTS conducea sistemul național de educație, învățământ, tineret și cercetare, exercitând și atribuțiile stabilite prin legi și prin alte acte normative din sfera sa de activitate(…), constând, printre altele în „evaluarea și controlarea realizării politicilor și programelor în domeniu, stabilirea sau propunerea, după caz, a măsurilor de corectare a lor, controlarea și monitorizarea, aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ particular”, nu au fost sesizate nereguli în privința activității de învățământ din cadrul Universității “S. Haret”, respectiv cu privire la valabilitatea formei de învățământ pentru specialitatea în discuție, nu a fost demarată și finalizată vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că U. a acționat în afara cadrului legal, nu s-a contestat dreptul Universității de a organiza examen de licență pentru formele de învățământ pe care ministerul le consideră neacreditate și nu s-a solicitat anularea examenelor în urma cărora li s-au eliberat absolvenților adeverințele care atestă faptul că au obținut titlul de licențiat la o anumită specializare.
Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal - decizia nr. 2874 /2010, finalizarea cursurilor universitare organizate de către U. “S. Haret”, în cadrul formei de învățământ la distanță, prin susținerea examenului de licență și obținerea, în urma acestuia, a unei diplome, presupune, în fapt, recunoașterea formei de învățământ urmată de către M. Educației, Cercetării și Inovării. Potrivit deciziilor nr. 5656 din 24.11.2011 și nr. 2533 din 22.05.2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal - în dosarele_, respectiv_, U. “S. Haret” are obligația ca ulterior eliberării adeverinței de studii ce atestă absolvirea Facultății, susținerea și promovarea examenului de licență precum și dobândirea titlului de licențiat, să elibereze și diploma de licență. „Actul prin care s-a recunoscut calitatea de licențiați (…) este în ființă, nu a fost revocat, anulat, se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate proprie unui act administrativ”.
De amintit că Înalta Curte de Casație și Justiție a adoptat la 28. 10.2013 și la 7.11.2013 ca soluție pentru unificarea jurisprudenței, în același sens, de obligare a Universității „S. Haret” la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentului la acestea; de admitere a cererii de chemare în garanție și de obligare a chematului în garanție MECTS să aprobe tipărirea formularelor tipizate.
În consecință, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune admiterea recursului formulat de recurentul-reclamant și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei U. “S. Haret” la emiterea diplomei de licență și a suplimentului la aceasta.
Întrucât, obligația Universității nu poate fi dusă la îndeplinire, deoarece intimatul-chemat în garanție MECTS, în prezent M. Educației Naționale, refuză tipărirea formularelor tipizate necesare, deși pârâta a emis reclamantului adeverință că este licențiat și, prin urmare, poate pretinde eliberarea diplomei de licență, iar, în cauză, există o interdependență între cele două obligații menționate în cererea introductivă, în raport de competența fiecărei autorități, se va admite și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta U. “S. Haret” și va fi obligat MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate, în termen de 30 de zile de la pronunțare, conform prevederilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
În conformitate cu prevederile art. 274 Cod proc. civilă va fi respinsă cererea intimatei U. S. Haret la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere calitatea sa procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă M. (C.) V. împotriva sentinței civile nr. 3968/28.05.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI și cu intimatul-chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că:
Admite acțiunea, astfel cum a fost precizată în recurs.
Obligă pârâta U. „S. Haret” București la emiterea diplomei de licență și a suplimentului la aceasta.
Admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta U. „S. Haret” București.
Obligă chematul în garanție, M. Educației Naționale (fost MECTS), să aprobe tipărirea formularelor tipizate în termen de 30 zile de la pronunțare.
Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei USH privitoare la cheltuielile de judecată din fond și recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. M. E. P. S. V. R. M.
GREFIER
M. I.
Red. GM/2 ex.
Jud. fond G. P. – Tribunalul București
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 5806/2014.... | Pretentii. Decizia nr. 3019/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
