Pretentii. Decizia nr. 4788/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4788/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 14208/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4788
Ședința publică din data de 12 iunie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - O. D. P.
GREFIER - R. O.
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de recurenții reclamanți R. I. și O. M., împotriva sentinței civile cu nr. 4163/16.09.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a Civilă, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Dezbaterile pe fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 22.05.2014, fiind consemnate în încheierea de dezbateri de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când CURTEA, din lipsă de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea hotărârii la data de 29.05.2014, 5.06.2014 și la 12.06.2014, când a decis:
CURTEA,
Prin cererea inregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 10.09.2012, reclamantii ROSCULET I. si O. M., in contradictoriu cu parata A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, au solicitat instantei ca prin hotararea ce va pronunta sa dispuna obligarea paratei la plata sumei totale de 58.907 lei, rezultata din 38.700 lei acordati prin Decizia nr. 6973/FF/05.05.2009 emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor in dosarul_/FFCC/2008 si 20.207 lei acordati prin Decizia nr._/FF/16.02.2010 emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor in dosarul_/FFCC/2009, suma actualizata cu indicele de crestere a preturilor de consum la data platii.
In drept, reclamantii au invocat prevederile Capitolului V^1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin sentința civilă nr. 5167 din 14.12.2012 Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat judecarea cauzei în favoarea Curții de apel București.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii 2/2013, prin încheierea din 25 februarie 2013, această din urmă instanță a trimis pe cale administrativă dosarul, înapoi la Tribunalul București.
Astfel, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 7 aprilie 2013.
Pârâta, legal citată, nu a depus întâmpinare ci doar note scrise pe care le-a înaintat la data de 12 septembrie 2013, prin care a indicat faptul că nu a realizat până la această dată, nicio plată în favoarea reclamanților.
Prin sentința civilă nr. 4163/16.09.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a respins acțiunea reținând că, în fapt, prin decizia nr. 6973 din 5 mai 2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de despăgubire în favoarea reclamanților, în cuantum de 38 700 lei. Prin decizia nr._ din 16 februarie 2010, aceeași Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis un alt titlu de despăgubire în favoarea reclamanților, pentru suma de 20 207 lei.
Pentru valorificarea acestor decizii, la data emiterii lor, reclamanții erau îndrumați să urmeze procedura prevăzută de Capitolul V ind 1 din Titlul VII al Legii 247/2005 modificată și completată prin OUG 81/2007. Actualmente, aceste dispoziții sunt abrogate.
Până în prezent, reclamanților nu li s-a achitat în mod efectiv nicio sumă din cele la care sunt îndreptățiți conform deciziilor anterior amintite.
Pe parcursul judecății prezentei cereri prin care reclamanții tind la obligarea pârâtei la achitarea efectivă a sumelor datorate în temeiul titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a intrat în vigoare Legea 165/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17 mai 2013, act normativ care stabilește, pe de o parte, o nouă procedură de valorificare a titlurilor de despăgubire deja emise precum și o eșalonare a plății acestora începând cu 1 ianuarie 2014.
Conform art. 4 din acest act normativ: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Potrivit art. 41 din același act normativ: „Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.”
Chiar dacă prezenta acțiune a fost formulată anterior intrării în vigoare a acestei legi, respectiv deciziile în baza cărora se solicită plata compensațiilor sunt anterioare acesteia, instanța nu a putut ingnora faptul că legiuitorul a prevăzut expres reglementarea acestei situații, chiar în cuprinsul art. 41 expus anterior. S-a statuat astfel în sensul aplicabilității eșalonării plății drepturilor cuvenite, începând cu 1 ianuarie 2014, inclusiv pentru despăgubirile deja aprobate de Comisa Centrală anterior intrării în vigoare a Legii 165/2013.
F. de aceste prevederi legale, chiar daca acțiunea reclamantului a fost promovata anterior adoptării acestui act normativ, întrucât potrivit art.41 din Legea 165/2013 orice plata in temeiul unei hotărâri emise in baza Legii nr.247/2005 de Comisa Centrală este suspendata prin lege pana la data de 01.04.2014, iar titlul de despăgubire în cauză este neachitat pana la data intrării in vigoare a legii amintite, rezulta ca acțiunea reclamanților având ca obiect plata întregii despăgubiri stabilite prin cele două decizii apare ca fiind prematur introdusă.
Instanța a apreciat că această măsură de eșalonare a plății compensațiilor, în circumstanțele specifice ale speței și contextului economic actual, răspunde exigenței de proporționalitate a măsurii cu dreptul de proprietate al reclamanților, așa cum au fost definite aceste noțiuni în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Este adevărat că o autoritate publica nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii, totuși, jurisprudența recentă a Curții Europene a subliniat faptul că întârzierea în plata acestora poate fi totuși justificată de împrejurări speciale, cu condiția ca aceasta să nu afecteze însăși substanța dreptului de proprietate (a se vedea, printre altele, Honsby c. Greciei, pct. 40; Jesiuniene c. Lituaniei, pct. 27, Qufaj Co. Sh.p.k. c. Albaniei, pct. 28, precum si Beshiri si altii c. Albaniei, pct. 60).
Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării ., Curtea ia in considerare complexitatea comportamentului tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James si Webster c. Regatului Unit, pct. 48-49).
Chemată, în spețe similare, să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat ca legiuitorului național trebuie să i se recunoască, la punerea in aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale si economice, o ampla marja de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existentei unei probleme de interes public ce necesita un act normativ, cat si asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respecta modul in care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului in care hotărârea se dovedește lipsita in mod vădit de temei rațional (Mellacher si altii c. Austriei, pct. 45).
În ceea ce privește jurisprudența sa anterioară relativă la analiza unor acte interne de eșalonare a datoriilor statului către particulari, remarcă instanța faptul că Curtea de la Strasbourg a declarat incompatibila cu cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție fie eșalonarea plații datoriilor stabilite pe cale judiciara, reținând că actul de eșalonare nu avea statut de "lege" in sensul jurisprudenței Curții (SARL Amag-G si Mebachichvili c. Georgiei, pct. 61), fie pentru că a remarcat faptul că mecanismul de eșalonare prevăzut de lege fusese aplicat in mod defectuos (Suljagic c. Bosniei-Hertegovinei, pct. 56-57).
Or, în cauză, nu se poate vorbi despre o lezare a substanței dreptului reclamanților atât timp cât guvernul nu numai că nu neagă datoria sa față de aceștia ci adoptă măsuri legale în vederea asigurării plății acesteia. Cert, așa cum s-a indicat și anterior, aceste măsuri nu pot fi concepute exclusiv prin prisma interesului individual al reclamanților ci trebuie să respecte în primul rând interesul public general, grija executivului extinzându-se asupra tuturor.
Mai reține instanța faptul că motivul care a stat la baza acestei eșalonări este unul pertinent, justificat de interesul public prioritar. Astfel, instanța constată că potrivit expunerii de motive a actului normativ, adoptarea Legii 165/2013 a avut ca scop tocmai executarea hotărârii pilot pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, A. și alții împotriva României ținând cont totodată și de necesitatea protejării interesului economic național, a respectării țintei de deficit bugetar, asumată la nivel european. La baza luării acestei măsuri de eșalonare s-au plasat studii de impact referitoare la modalitatea concretă în care plata titlurilor actuale ar influența atât bugetul statului cât și respectarea obligației asumate de legiuitor pentru toți beneficiarii legilor de reparație. Trebuie subliniată grija executivului în sensul asigurării resurselor bugetare pentru toate persoanele îndreptățite, unul din argumentele care au stat la baza emiterii acestui act normativ fiind tocmai necesitatea creării unui cadru legal unitar pentru satisfacerea tuturor cererilor de despăgubire, inclusiv a celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest context, instanța mai reține că în cauzele Mihaies si Sentes c. Romaniei (dec.), pct. 24, precum si Panfile c. Romaniei (dec.), pct. 21, Curtea europeană a hotărât deja ca masurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar intre cheltuielile si veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publica.
Până la acest moment, nu există nici un motiv pertinent pentru care instanța să se îndoiască de seriozitatea pârâtei în aplicarea concretă a acestui act normativ. Mai mult, sumele datorate urmează a fi actualizate cu rata inflației, aspect care este de natură a acoperi prejudiciul material suferit de reclamanți ca urmare a eșalonării.
Împotriva acestei sentințe au formulat recursreclamanții arătând că instanța de fond nu a pus în discuție, din oficiu, prematuritatea acțiunii ca efect al intrării în vigoare a Legii 165/2013, după introducerea acțiunii.
Astfel, instanța a încălcat principiul contradictorialității, al dreptului la apărare și principiul rolului activ al judecătorului, reclamanții neavând posibilitatea să formuleze apărări în acest sens.
O altă greșeală a instanței o reprezintă modul în care a fost dată soluția, nefiind menționat motivul respingerii acesteia: neîntemeiată, prematură, inadmisibilă.
Recurenții apreciază că există o contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv, în sensul că în considerente se reține că acțiunea este prematur introdusă, iar în dispozitiv se respinge acțiunea ceea ce poate fi interpretat de A.N.R.P. în sensul că sentința civilă nr. 4163/16.09.2013 se bucură de autoritate de lucru judecat, generând imposibilitatea de a formula o acțiune după 1.01.2014, prin care să se solicite obligarea A.N.R.P. la plata sumelor de bani exigibile.
Cel de-al treilea motiv de recurs se referă la aplicarea art. 41 din Legea 165/2013 care, în opinia recurenților, intră în conflict cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența CEDO care au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.
Astfel, termenul de executare de 9 ani calculat de la data emiterii hotărârii și până la executarea integrală, modificat de Legea 165/2013, nu poate fi considerat rezonabil, sens în care se face trimitere la Decretul nr. 167/1958 și la hotărârea CEDO pronunțată în cauza S. contra României, dar și la hotărârea CEDO din cauza Metax împotriva Greciei din 27.05.2004.
Atâta vreme cât recurenții au decizii prin care s-a emis titlul de despăgubire împotriva debitorului A.N.R.P., debitorul nu poate amâna ori întârzia executarea într-o asemenea manieră încât dreptul câștigat să devină iluzoriu și lipsit de conținut, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție, întrucât creditorul nu își poate valorifica drepturile dobândite.
Au mai fost invocate dispozițiile art. 44, art. 53 din Constituție, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, susținându-se că art. 41 Legea 165/2013 contravine Convenției, Protocolului nr. 1, dar și Constituției României, având în vedere că prin amânarea repetată și îndelungată a achitării creanțelor, statul face ca drepturile creditorilor săi să devină iluzorii.
Statul își creează un regim preferențial, avantajos față de orice alți debitori persoane fizice ori juridice, stabilindu-și termene de grație pentru executarea unor acte administrative executorii, privilegiu pe care niciun alt participant la proces nu îl poate folosi.
Or, în jurisprudența constantă a CEDO s-a statuat că întârzierea în executare a autorității statale nu trebuie să se eternizeze astfel încât să aducă atingere substanței dreptului protejat de art. 6 paragraf 1 din Convenție.
Recurenții au solicitat instanței să se raporteze la raționamentul instanței europene în cauza D. împotriva României, întrucât au drepturi ferme și intangibile în temeiul Deciziei CCSD nr. 6973/FF/5.05.2009 și a Deciziei CCSD nr._/FF/16.02.2010.
Nu se poate reține că ANRP a dat dovadă de diligență, deoarece până la data introducerii acțiunii nu le-a fost plătită nicio sumă de bani, deși ANRP trebuia să le transfere în cont despăgubirea în termen de 15 zile.
Referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată au precizat că au fost obligați să suporte cheltuielile de judecată (onorariu de avocat) deși nu sunt în culpă procesuală, legiuitorul modificând termenul de plată în timpul litigiului, prin . Legii 165/2013.
Intimata pârâtă ANRP a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la plata despăgubirilor, în raport de dispozițiile Legii 165/2013 (art. 41 alin. 4).
A precizat că pe numele recurenților reclamanți s-a emis Titlul de plată ., nr. 6208, în cuantum de 7740 lei reprezentând prima tranșă a despăgubirilor ce le vor fi acordate în temeiul deciziei CCSD nr. 6973/5.05.2009.
De asemenea, pe numele lor s-a emis și Titlul de plată, ., nr._, în cuantum de 5000 lei, reprezentând prima tranșă a despăgubirilor ce le vor fi acordate în temeiul deciziei CCSD nr._/16.02.2010.
Pe fondul cauzei, a arătat că procedura de emitere a titlurilor de plată se află sub incidența Legii 165/2013, sens în care a invocat art. 41 din această lege, art. 22 alin. 1 și 3 din H.G. 401/2013 și a precizat că A.N.R.P. a încheiat în luna decembrie cu Imprimeria Națională un contract de realizare a unui nou model de titlu de plată prin care să fie asigurată siguranța acestor documente, fiind respectate și cerințele Ministerului Finanțelor Publice care, potrivit legii, are obligația de a efectua plata titlurilor de plată emise.
A mai susținut că legislația în materie (H.G. 128/2008, Legea 247/2005, O.U.G. 81/2007, H.G. 1095/2005) nu conține reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de CCSD sau la ANRP – Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar și nici pentru plata dobânzilor.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:
Prin prezenta acțiune, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 58.907 RON, rezultată din 38.700 RON acordați prin Decizia CCSD nr. 6973/FF/5.05.2009 și 20.207 RON acordați prin Decizia CCSD nr._/FF/16.02.2010 și actualizarea acesteia cu indicele de creștere a prețurilor de consum la data plății.
La data introducerii acțiunii – 10.09.2012 era în vigoare Legea 247/2005 care reglementa în Titlul VII, Cap. 5 ind. 1, Secțiunea 1 valorificarea titlurilor de despăgubire prevăzând în art. 18 ind. 1 și art. 18 ind. 2 alin. 2 lit. a că: „ART. 18^1 (1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.
(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14^1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea".
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea".
ART. 18^2
În cazul prevăzut la art. 18^1 alin. (2), titularul titlului de despăgubire va proceda astfel:
a) dacă optează pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcție, care, după reținerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare;”
În acțiune reclamanții arată că au urmat procedura legală în vederea valorificării deciziilor CCSD, au optat pentru despăgubire în numerar și au depus în original titlul de despăgubire, dar ANRP nu a efectuat nicio plată.
Curtea apreciază că nu poate fi reținut un refuz nejustificat de plată, în sensul art. 2 alin. 1 lit. i din Legea 554/2004, nici prin raportare la Legea 247/2005, în vigoare la data sesizării instanței cu prezenta acțiune, și nici prin raportare la Legea 165/2013, în vigoare la data pronunțării sentinței recurate, la care a făcut referire instanța de fond.
Cu privire la Legea 247/2005, Curtea reține că potrivit art. 3 al. 1 al Ordonanței de Urgență nr. 62/2010, intrată în vigoare la data de 30.06.2010 „ pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferenta imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente"”.
Art. III. alin, 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62 din 30 iunie 2010 a fost modificat prin Legea nr.117/04.07.2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 456/06.07.2012 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 și pentru modificarea art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în sensul că "se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile, proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 53 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, până la data de 15 mai 2013".
Rezultă din aceste dispoziții legale că emiterea titlului de plată putea fi făcută de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar după expirarea perioadei de suspendare care, inițial, a fost de 2 ani de la data intrării în vigoare a OUG 62/2010, iar ulterior a fost prelungită până la data de 15.05.2013.
Sub acest aspect, relevanță prezintă și soluția pentru unificarea practicii adoptată la 03.10.2011, în ședința plenului judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal conform căreia emiterea titlului de plată și plata efectivă de către ANRP în beneficiul persoanei îndreptățite a sumei stabilite prin titlul de despăgubire emis de CCSD se realizează după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă prin OUG 62/2010 conform procedurii stabilite prin Titlul VII al Legii 247/2005(art.182 lit. a), în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare și în ordinea cronologică a formulării cererilor de opțiune.
În condițiile în care această perioadă de suspendare a fost prelungită până la data de 15.05.2013, este evident că plata efectivă de către ANRP a despăgubirilor se realiza după data de 15.05.2013.
Conform art. III alin.2 și 3 din OUG 62/2010, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de CCSD se va face în perioada de suspendare doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea (cu respectarea limitărilor art.3 lit. h).
Curtea reține că la adoptarea soluției pentru unificarea practicii au fost avute în vedere considerentele CEDO reținute în Hotărârea din 12.10.2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României(paragrafele 227 și 235) potrivit cărora CEDO a luat notă de sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat.
De asemenea, CEDO a apreciat că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal a apreciat că în contextul crizei economice existente în România, nu se poate face abstracție de impedimentele de ordin financiar în sensul de a se impune o obligație imposibil de executat în sarcina unei autorități publice și prin prisma jurisprudenței CEDO care a statuat că dispozițiile Convenției protejează drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii cum ar fi, în speță, obligarea la plata unei despăgubiri, obligație imposibil de realizat din cauza lipsei disponibilităților financiare(Hotărârea din 12.05.1980 în cauza Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 26.09.1997 în cauza R.M.D. împotriva Elveției, Hotărârea din 02.09.1998 în cauza Yașa împotriva Turciei).
În Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013 a fost publicată Legea 165/2013 care reglementează o nouă procedură de valorificare a titlurilor de despăgubire deja emise și o eșalonare a plății acestora începând cu 1.01.2014.
Conform art. 41 din această lege: „(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.
(2) Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 5.000 lei.
(3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), Comisia Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
(4) Titlul de plată se emite de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.
(5) Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”
Aceste dispoziții legale sunt aplicabile în speță prin prisma dispozițiilor art. 4 din Legea 165/2013 potrivit cărora: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Astfel, titularului unui titlu de despăgubire emis de CCSD anterior intrării în vigoare a Legii 165/2013 i se vor aplica dispozițiile art. 41 din acest act normativ, în sensul că ANRP va emite titluri de plată ce vor deveni scadente după data de 1.01.2014, plata sumelor fiind eșalonată pe o perioadă de 5 ani, dar nu înainte de parcurgerea procedurilor prevăzute de art. 21 din aceeași lege.
Conform art. 22 alin. 1 din H.G. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii 165/2013, titlurile de plată aferente titlurilor de despăgubire se emit în ordinea de înregistrare a dosarelor de opțiune constituite la ANRP anterior intrării în vigoare a Legii 165/2013 și a titlurilor de despăgubire emise în condițiile art. 41 din aceeași lege.
În raport de aceste prevederi legale nu se poate reține un refuz nejustificat de plată a despăgubirilor cuvenite reclamanților, cu atât mai mult cu cât pe numele reclamanților au fost emise Titlul de plată ., nr. 6208 din 5.03.2011 în cuantum de 7740 lei reprezentând prima tranșă a despăgubirilor ce le vor fi acordate în temeiul Deciziei CCSD nr. 6973/5.05.2009 și Titlul de plată ., nr._/8.04.2014, în cuantum de 5000 lei reprezentând prima tranșă a despăgubirilor ce le vor fi acordate în temeiul Deciziei CCSD nr._/16.02.2013.
Se constată că prin emiterea acestor titluri s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale sus menționate, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. i din Legea 554/2004.
Cu privire la criticile formulate de recurenți în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, se reține că prin adoptarea Legii 165/2013 nu este afectată însăși substanța dreptului de proprietate al recurenților, întrucât Guvernul nu neagă datoria pe care o are față de aceștia și adoptă măsuri legale pentru a asigura plata acesteia, nefiind nesocotite garanțiile dreptului de proprietate privată conferite prin legea fundamentală și prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
De altfel, în Hotărârea din 12.10.2012 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, CEDO a apreciat că statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare.
Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.
Ținând cont de numărul mare de persoane vizate și de consecințele importante ale unui astfel de dispozitiv, al cărui impact asupra întregii țări este considerabil, autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.
Împrejurarea că instanța de fond nu a menționat motivul respingerii acțiunii: neîntemeiată, prematură sau inadmisibilă nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței, neputând fi reținută susținerea recurenților că există o contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv, întrucât nu se menționează în dispozitiv cum se respinge acțiunea.
Acest motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.p.c. vizează existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța.
În speță nu se regăsește această ipoteză, din moment ce din considerente, în integralitatea lor, rezultă că instanța de fond a respins acțiunea, această soluție fiind în concordanță cu motivele de fapt și de drept menționate în considerentele sentinței.
S-a mai susținut în cererea de recurs că, prin faptul că nu a pus în discuție prematuritatea cererii de chemare în judecată, instanța de fond nu a dat posibilitatea reclamanților să formuleze apărări în acest sens, prin care să invoce faptul că art. 41 din Legea 165/2013 intră în conflict cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO și prioritatea acestora față de dispozițiile contrare din legile interne care trebuie raportate și la dispozițiile art. 148 din Constituție.
Sub acest aspect, Curtea reține că instanța de fond a analizat măsura eșalonării plății compensațiilor, prevăzută de art. 41 din Legea 165/2013, din perspectiva jurisprudenței CEDO, apreciind în mod corect, în opinia instanței de control judiciar, că aceasta răspunde exigenței de proporționalitate a măsurii cu dreptul de proprietate al reclamanților, așa cum au fost definite aceste noțiuni în jurisprudența CEDO.
Prima instanță a făcut referire la jurisprudența anterioară relevantă a CEDO în materie, concluzionând că în cauză nu se poate vorbi despre o lezare a substanței dreptului reclamanților, atât timp cât Guvernul, nu numai că nu neagă datoria sa față de aceștia, ci adoptă măsuri legale în vederea asigurării plății acesteia.
Apărările pe care recurenții au înțeles să le facă în cuprinsul cererii de recurs, în legătură cu art. 41 din Legea 165/2013, au fost în cea mai mare parte examinate de instanța de fond care a avut în vedere criticile formulate în mod constant în astfel de litigii, cu privire la această lege, din perspectiva Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a Protocolului adițional nr. 1 la Convenție jurisprudenței CEDO în materie.
Așa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, aceste critici nu pot fi reținute, Curtea apreciind, totodată, că nu au fost încălcate principiile: contradictorialității, dreptului la apărare și rolului activ al judecătorului, din moment ce instanța de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei aspecte legate de eventualul conflict dintre art. 41 din Legea 165/2013 și normele Convenției și jurisprudența CEDO, aspecte despre care recurenții susțin că nu au putut fi invocate în fața instanței de fond.
Cu privire la critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, Curtea reține că și aceasta este nefondată, întrucât, așa cum s-a arătat, în cauză nu se poate considera că este vorba despre un refuz nejustificat de plată, în sensul art. 2 alin. 1 lit. i din Legea 554/2004, prin raportare la dispozițiile Legii 247/2005, în vigoare la data sesizării instanței, nu doar prin raportare la Legea 165/2013, în vigoare la data pronunțării sentinței.
Față de toate aceste considerente, constatând că sentința este legală, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 C.p.c. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți R. I. și O. M., împotriva sentinței civile cu nr. 4163/16.09.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a Civilă, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red. C.M.C.
Tehnored. R.O./2 ex.
Tribunalul București – Secția a IX-a C.
Judecător de fond: A. I. N.
| ← Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Art.24... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 2563/2014. Curtea de... → |
|---|
