Pretentii. Decizia nr. 5156/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5156/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-06-2014 în dosarul nr. 66563/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 5156
Ședința publică din data de 19.06. 2014
Completul constituit din:
Președinte - C.-M. C.
Judecător - O. D. P.
Judecător - M. B.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă A. S. 5 A FINANTELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 3914/16.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă R. D. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cauza având ca obiect „contestație act administrativ – taxă poluare”.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În temeiul OUG nr. 74/2013, a HG nr. 520/2013 și a Ordinului Președintelui ANAF nr. 2211/2013, Curtea ia act de schimbarea denumirii recurentei-pârâte din Administrația Finanțelor Publice S. 5 prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în Administrația S. 5 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, după care, constatând cauza în stare de judecată, reține dosarul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3914/16.10.2012, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice S. 5 București, a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a chitanței . nr._/29.07.2011, iar pe fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R. D. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice S. 5 București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a anulat decizia de calcul al taxei pe poluare și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 5.958 lei. Totodată, a respins cererea de acordare a ratei dobânzii, ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu. A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 539 lei.
Pentru a pronunța această sentință, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice S. 5, Tribunalul a reținut că titularul obligației în raportul juridic dedus judecății este pârâta, ca autoritate fiscală competentă ce a calculat și a perceput taxa pe poluare. Cât privește faptul că suma se face venit la bugetul F. pentru Mediu, s-a arătat că nu are relevanță în stabilirea legitimării procesuale modul de utilizare ulterioară a sumei de bani, de vreme ce raportul juridic de drept fiscal s-a născut între contribuabil și pârâta AFP S. 5, căreia îi aparțin deopotrivă competențele privind restituirile de sume, potrivit art. 117 C.pr.fiscală.
Asupra admisibilității cererii de anulare a chitanței de plată a taxei, Tribunalul a reținut că aceasta nu reprezintă un act administrativ, în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, ci este un document doveditor al efectuării unei plăți de către reclamantă, iar pentru pârâtă, un act de evidență a încasărilor efectuate, care nu poate face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ, nefiind un act generator de efecte juridice, astfel că nici anularea lui nu poate produce vreun efect.
Tribunalul a înlăturat însă susținerile pârâtei în sensul că nici decizia de calcul nu s-ar încadra în prevederile art. 41 C.pr.fiscală coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. c din Legea contenciosului administrativ, reținând că prin decizie s-a individualizat creanța fiscală, sub aspectul întinderii obligației de plată, al titularului și al organului fiscal colector.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în fapt, că reclamanta a achiziționat un autoturism second-hand importat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, pentru a cărui înmatriculare în România a fost obligată să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, în cuantum de 5.958 lei, a cărei restituire, solicitată ulterior organului fiscal, i-a fost refuzată.
A reținut că refuzul organelor fiscale de restituire a acestei taxe către reclamantă este nejustificat, arătând în esență că ea urmărește un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi și este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 110 par. 1 din Tratatul UE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, lăsând neaplicate normele interne contrare, fără a solicita sau a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau pe calea unei alte proceduri constituționale, Tribunalul a concluzionat că taxa a fost percepută reclamantei cu încălcarea dreptului Uniunii, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc., astfel că se impune restituirea sa.
Cât privește cererea de acordare a ratei dobânzii, Tribunalul a constatat că această pretenție este neîntemeiată, deoarece dobânda legală se aplică în raporturile civile și comerciale potrivit OG nr. 13/2011, nu și în materie fiscală, unde, potrivit art. 124 C.pr.fiscală, pentru sumele supuse restituirii se acordă dobânda fiscală.
Cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de pârâtă a fost respinsă, față de inexistența unei obligații de garanție sau despăgubire rezultată din transmiterea unui drept subiectiv, pârâta fiind autoritatea publică ce a efectuat operațiunile pentru colectarea taxei și singurul titular al obligației de restituire către contribuabil.
În baza art. 274 C.pr.civ, pârâta căzută în pretenții a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația S. 5 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Recurenta a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, învederând că taxa achitată de intimată nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal, între acesta și contribuabil neexistând niciun raport juridic fiscal. A solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru aceleași considerente, a criticat respingerea cererii sale de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
De asemenea, a susținut că în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că decizia de calcul al taxei pe poluare nu reprezintă un act administrativ fiscal.
Pe fondul cauzei, în ce privește principiul supremației dreptului comunitar, recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 148 din Constituție și cu cele ale Legii de ratificare a Tratatului de aderare, legile cadru europene sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
A susținut totodată că OUG nr. 50/2008 nu contravine art. 110 TFUE, având în vedere faptul că taxa este datorată de toți proprietarii de autoturisme, cu ocazia primei înmatriculări, indiferent de proveniență, reprezentând reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește”. A subliniat că legislația europeană nu interzice instituirea taxei, taxe similare fiind practicate și în alte state membre, ci doar prevede ca taxa aplicată produselor importate și cea aplicată produselor naționale similare să nu fie calculate pe baza unor criterii diferite, aceasta fiind și poziția Comisiei Europene.
A mai menționat că în speță nu este incidentă niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 117 C.pr.fiscală, subliniind că restituirea taxei pe poluare este posibilă doar în condițiile art. 8 din OUG nr. 50/2008.
Recurenta a criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea acestora, iar referitor la taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă a susținut că ar fi trebuit să se dispună restituirea acesteia, iar nu obligarea pârâtei la suportarea sa, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice S. 5 București în litigiul de fond, Curtea reține că aceasta a fost în mod corect respinsă de Tribunal, în condițiile în care raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei de a i se restitui taxa pe poluare încasată de acest organ fiscal, căruia i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile art. 7 din OUG nr. 50/2008, potrivit cărora„stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa (de poluare) datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel că excepția invocată nu poate fi primită, Administrația Finanțelor Publice S. 5 București fiind cea care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare nu au calitate procesuală pasivă, reclamantei neputând să-i fie opusă relația subsecventă dintre pârâta Administrația Finanțelor Publice S. 5 București și Administrația F. pentru Mediu, căci reclamanta are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia.
Cât privește excepția inadmisibilității cererii de anulare a deciziei de calcul al taxei pe poluare, aceasta a fost în mod corect respinsă de Tribunal, neputând fi primite susținerile recurentei în sensul că decizia respectivă nu are natura juridică a unui act administrativ fiscal, atâta timp cât este vorba despre actul prin care se stabilește creanța fiscală datorată de contribuabil, sub aspectul întinderii obligației de plată, al titularului acesteia și al organului fiscal colector.
În ce privește criticile aduse de recurentă soluției pronunțate pe fondul cauzei, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE, al cărui scop este acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deorece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al taxei plătite de intimată, de 5.958 lei, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa de poluare instituită de OUG nr. 50/2008 reprezintă opțiunea legiuitorului național.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
În ce privește referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene față de reglementarea internă a taxei pe poluare, acestea sunt neconcludente prin prisma jurisprudenței recente a CJUE, invocată în prezenta decizie, CJUE fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimat contravine dreptului Uniunii, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
În ce privește însă soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de pârâtă, Curtea reține că aceasta este nelegală, având în vedere că, potrivit art. 1 din OUG nr. 50/2008 și HG nr. 686/2008, taxa pe poluare încasată se constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, iar potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
HG nr. 686/2008 privind normele de aplicare a OUG nr. 50/2008 reglementează, în cadrul art. 3 alin. 5-8, modalitatea în care se transferă suma încasată cu titlu de taxa pe poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe, Administrația F. pentru Mediu, respectiv: taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”,codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice. În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 „Disponibil al fondului pentru mediu”, deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6sumele colectate în contul prevăzut la alin. 4. Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”, codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului. Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. 6, unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”.
Prin urmare, în condițiile în care textele de lege prevăd că taxa pe poluare se achită de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, organ fiscal care și stabilește taxa prin act administrativ fiscal, iar ulterior sumele sunt transferate în contul Administrației F. pentru Mediu, rezultă, fără echivoc, atât raporturile fiscale dintre contribuabili și administrațiile finanțelor publice, cât și raporturile juridice dintre acestea din urmă și Administrația F. pentru Mediu. Pârâta Administrația Finanțelor Publice S. 5 este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei pe poluare încasate, întrucât potrivit dispozițiilor legale amintite a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu. Bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal, de bugetul F. pentru mediu, administrațiile finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei pe poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu, temeiul obligației legale de despăgubire care leagă cele două autorități fiind îmbogățirea fără justă cauză.
Curtea reține așadar că se impune admiterea cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și obligarea acesteia la plata către Administrația Finanțelor Publice S. 5 București a sumei pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei.
Cât privește obligația instituită în sarcina pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în primă instanță, Curtea reține că aceasta este legală și temeinică, față de soluția de admitere a cererii principale și față de dispozițiile art. 274 C.pr.civ., organul fiscal fiind partea căzută în pretenții în litigiul de fond. Susținerile recurentei în sensul că Tribunalul ar fi trebuit să dispună restituirea către reclamantă a taxei judiciare de timbru ca efect al admiterii acțiunii sunt lipsite de orice suport legal, astfel că nu pot fi luate în considerare, în mod corect suma reprezentând taxa judiciară de timbru fiind inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată la care pârâta a fost obligată către reclamantă. Această concluzie se impune de altfel și din interpretarea dispozițiilor art. 274 alin. 2 C.pr.civ.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție. Va menține celelalte dispoziții.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă A. S. 5 A FINANTELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 3914/16.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă R. D. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința în sensul că admite cererea de chemare în garanție.
Obligă chemata în garanție AFM la plata către pârâtă a sumei de 5.958 lei taxă de poluare.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. O. D. P. M. B.
GREFIER,
C. I. Ș.
(Tehno)red/2ex/MB
Jud.fond: B. S.-TB
| ← Pretentii. Decizia nr. 6461/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubire. Decizia nr. 396/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
