Pretentii. Decizia nr. 8915/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8915/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 3989/93/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ CU NR. 8915
Ședința publică din data de 27 noiembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - O. D. P.
GREFIER - R. O.
Pe rol pronunțarea asupra recursului civil declarat de recurenta pârâtă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a finanțelor Publice Ilfov, împotriva sentinței civile nr. 885/10.03.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul cu nr._, cerere formulată în contradictoriu cu intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu – citată și în calitate de intimată pârâtă și cu intimatul reclamant N. A. I..
La apelul nominal făcută în ședință publică se prezintă intimatul reclamant prin apărător ales care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează completului de judecată modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că prin intermediul Serviciului Registratură, în data de 29.10.2014 recurenta pârâtă înaintează la dosarul cauzei delegația domnului consilier juridic C. Carageac.
Nefiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe noi de administrat în recurs, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul intimatului reclamant formulează concluzii de respingere a recursului ca nefondat. Depune la dosarul cauzei concluzii scrise și solicită acordarea cheltuielilor de judecată – sens în care depune la dosar chitanță onorariu avocațial.
Curtea reține recursul spre deliberare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.885/10.03.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Ilfov a respins acțiunea formulata de reclamantul N. A. I. in contradictoriu cu parata ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, a admis acțiunea formulata de reclamantul N. A. I. in contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV - SERVICIUL FISCAL ORĂȘANESC B.-DIRECȚIA GENERALA REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE A MUN. BUCURESTI.
De asemenea, a obligat parata sa restituie reclamantului suma de 1547 lei reprezentând taxa pe poluare, la care se adăuga dobânda fiscala calculata începând cu data de 25.12.2013, pana la data plății efective, sa plătească reclamantului suma de 154,70 lei reprezentând cheltuieli de judecata și a obligat chemata in garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU către parata la plata sumelor ce fac obiectul acțiunii principale.
În considerentele hotărârii pronunțate, tribunalul a reținut, în esență că taxa achitată în cauză a fost percepută în mod nelegal, fiind interzisă de dispozițiile art.110 din Tratatul Constitutiv al Uniunii Europene întrucât instituie o discriminare între autoturismele second-hand înmatriculate într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România și autotursimele second-hand deja înmatriculate în România, pentru care taxa nu este datorată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurspartea pârâtă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a finanțelor Publice Ilfov înregistrat pe rolul Curții de Apel București, la data de 13.05.2014, sub nr._, solicitând admiterea recursului și respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare, a arătat, în esență, că prin Legea nr.9/2012 s-a reglementat eliminarea oricăror forme de discriminare a plății taxei, astfel încât soluția primei instanțe de obligare la restituirea taxei este greșită.
Referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii fiscale legale aferente, recurenta – pârâtă susține că soluția instanței de fond este nelegală, nefiind îndeplinite condițiile art. 124 Cod proc.fiscală.
Cu privire la solicitarea privind obligarea instituției la plata cheltuielilor de judecată, a mai arătat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi îndeplinită față de prevederile art. 45 din OUG nr. 80/2013, existând riscul ca reclamantul să se îmbogățească fără just temei.
In drept, s-au invocat dispozițiile art. 115 și art. 60 Cod proc.civ., Legea nr. 554/2004, Legea nr. 9/2012.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
Intimatul – reclamant, nu a depus la dosar întâmpinare, dar a depus note scrise prin care a solicitând respingerea recursului ca nefondat, soluția primei instanțe fiind legală.
În drept, s-au invocat disp. art. 115 – 118 C.pr.civ.
Asupra recursului formulat, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând prevederile legal incidente), reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate în dosarul tribunalului, Curtea constată cã taxa litigioasã a fost stabilitã și perceputã la data de 13.08.2012, fiind achitatã pentru înmatricularea în România a unui autoturism a cãrui primã înmatriculare a intervenit în anul 2002 într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Intimatul-reclamant a fost obligat la plata taxei pe poluare în temeiul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, conform cărora obligația de plată a taxei intervine cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România, aceste prevederi legal instituind obligația plății taxei pe poluare pentru autoturismele achiziționate din străinătate.
Prin introducerea art. 4 alin. 2 conform căruia obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare fiind astfel datorată și pentru autoturismele achiziționate din România, s-a urmărit înlăturarea tratamentului discriminatoriu instituit de OUG nr. 50/2008 între autoturismele second-hand achiziționate din țară și cele achiziționate din Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, acest efect nu s-a produs întrucât prin art. 1 al OUG nr. 1/2012, a fost suspendată aplicarea prevederilor art. 4 alin.2 din Legea nr. 9/2012 până la data de 1.01.2013.
În consecință, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei obligația de restituire, întrucât reglementarea națională a taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, reprezentată de Legea nr. 9/2012, astfel cum i-a fost suspendată aplicarea în ceea ce privește disp. art. 2 lit. i), art. 4 alin. 2 și art.5 alin. 1 prin O.U.G. nr. 1/2012 în intervalul de până la data de 01.01.2013, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării/transferului de proprietate, taxa pentru emisii poluante nu se percepea, fiind suspendată.
În acest sens din urmă sens, a statuat Curtea de Justiție prin ordonanța pronunțată la 3 februarie 2014, în cauzele conexate C-97/13 și C-214/13, S. G. C. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș, Administrația F. pentru Mediu, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva G. C., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Astfel, în ordonanța menționată a reținut instanța din Luxemburg următoarele:
„(30) (…) Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă. (31). Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.”
Considerentele ordonanței CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pentru emisii poluante instituite prin Legea nr. 9/2012 coroborat cu efectul suspensiv generat de OUG nr. 1/2012, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”.
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
În ce privește criticile părții recurentei - pârâte sub aspectul greșitei obligări la plata dobânzii fiscale, Curtea reține că acestea sunt neîntemeiate, recurenta limitând-se la a arăta generic că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 124 Cod proc.civilă. or, Curtea, la fel ca și tribunalul reține incidența în cauză a prevederilor art. 124 Cod proc.civilă, în temeiul cărora recurenta pârâtă datorează dobândă fiscală, nefiind identificat nici un motiv pentru a se reține că nu ar fi îndeplinite condițiile acestui text legal.
Tot nefondată este și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată. Susținerile recurentei în sensul că obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi îndeplinită față de dispozițiile art. 45 alin. 1 lit.f din OUG nr. 80/2013 este vădit nefondată, neavând nicio legătură cu prezenta cauză. Textul legal invocat de recurentă stabilește un caz de restituire a taxei de timbru, respectiv când a fost admisă contestația la executare. Prezenta cauză nu are ca obiect contestație la executare, iar suma de 793,3 lei la care a fost obligată recurenta-pârâtă în primă instanță, reprezintă doar parțial taxă de timbru și timbru judiciar (43,3 lei), în esență reprezentând onorariu avocațial (750 lei). În consecință, Curtea reține că prevederile legale invocate nu au incidență în cauză, susținerile recurentei fiind lipsite de fundament.
Față de cele arătate în precedent, în raport de disp. art. 496 din Noul Cod de procedură civilă), Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 453 Noul Cod de procedură civilă, constatând culpa procesuală a recurentei, o va obliga pe aceasta la plata către intimat a cheltuielilor de judecată, iar în temeiul art. 451 Noul Cod de procedură civilă, va reduce onorariul de avocat de la suma de 1100 lei ( chitanța nr. 127/15.10.2014 și chitanța nr. 134/20.11.2014) la suma de 600 lei, având în vedere complexitatea redusă a cauei și a activității prestate de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a finanțelor Publice Ilfov, împotriva sentinței civile nr. 885/10.03.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul cu nr._, cerere formulată în contradictoriu cu intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu – citată și în calitate de intimată pârâtă și cu intimatul reclamant N. A. I., ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant reprezentând onorariu avocațial redus.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red./tehnored./ 2 ex./ ODP/15.01.2015
Tehnored. ȘIC./
Tribunalul Ilfov – Secția Civilă
Judecător de fond: A. D.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2910/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Sentința nr. 3118/2014. Curtea de... → |
|---|
