Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 502/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 502/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2014 în dosarul nr. 5123/2/2010*
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 502
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 27 ianuarie 2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: H. P.
JUDECĂTOR: C. M. T.
JUDECĂTOR: M. D.
GREFIER: R. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3731 din data de 05.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurentul – reclamant D. D. V., în contradictoriu cu intimatul – pârât M. A. Interne.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 20.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 27.01.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3731/05.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal în dosarul nr._ a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de pârât ca fiind neîntemeiată, iar acțiunea astfel cum a fost modificată de reclamantul D. D. V. în contradictoriu cu pârâtul M. Administrației și Internelor a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității, că Ordinul nr. II/2575/16.04.2010 nu a fost comunicat reclamantului de către pârât, astfel că nu se pune problema formulării plângerii prealabile în termen de 30 de zile de la comunicare, motiv pentru care această excepție a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că cererea de obligare a pârâtului la comunicarea O MAI nr. I/0594/2009, actului administrativ de reîncadrare și a dosarului de personal este neîntemeiată întrucât primul act este secret de stat astfel că accesul la acest tip de informație clasificată este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 182/2002).
Întrucât protecția informațiilor secrete de stat este o obligație ce revine persoanelor autorizate care le emit, le gestionează sau care intră în posesia acestora (art. 16 din Legea nr. 182/2002), în condițiile în care reclamantul nu este o persoană care deține sau căreia i-au fost încredințate astfel de informații cu caracter secret, în raport și de celelalte dispoziții ale Legii privind protecția informațiilor clasificate și de inexistența unui temei legal al pretențiilor reclamantului, cererea sa de obligare la comunicarea O MAI nr. I/0594/2009 este neîntemeiată. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu sunt incidente disp. art. 24 alin. 4 din Legea nr. 182/2002 în conformitate cu care „Informațiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului”.
Pe de altă parte, nu s-a constatat eventualul prejudiciu cauzat reclamantului în condițiile în care acestuia i-a fost comunicat actul în discuție - mai precis partea care privește situația profesională a reclamantului, în extras, prin adresa DGIPI nr._/19.10.2009.
În ce privește actul administrativ de reîncadrare a acestuia, s-a apreciat că acțiunea este neîntemeiată de moment ce un astfel de act nu există. Astfel, se arată expres prin întâmpinare că raporturile de serviciu ale reclamantului cu unitatea la dispoziția căreia se află, IGPR, au încetat cu drept la pensie.
În privința dosarului de personal, instanța de fond a constatat că unele dintre aceste înscrisuri au de asemenea caracter secret, fiind pe deplin aplicabile cele anterior expuse referitoare la necesitatea protejării informațiilor clasificate în condițiile Legii nr. 182/2002. În plus, IGPR este instituția care l-a preluat pe reclamant în condițiile radierii funcției ocupate și neidentificării unei funcții similare în statul de organizare al DGIPI și care prin urmare potrivit art. 7 din Legea nr. 218/2002 a gestionat și gestionează dosarul de personal al reclamantului și pe cale de consecință, doar această unitate ar putea da curs solicitării acestuia privind „comunicarea întregului dosar de personal”. Mai mult, prin adresa nr._/14.05.2010 i s-a comunicat reclamantului că cererea sa constituie atributul exclusiv al IGPR. Cu toate acestea, reclamantul nu a făcut dovada că s-ar fi adresat IGPR în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în baza disp. art. 25 alin. 3 din Legea nr. 360/2002, și nici nu a atacat eventualul refuz în instanță.
Cum nu există niciun temei legal pentru a obliga MAI la comunicarea către reclamant a dosarului de personal, întrucât reclamantul nu a solicitat acest dosar prealabil sesizării instanței și deoarece nu se constată un refuz nelegitim al pârâtului, și această pretenție trebuie respinsă ca fiind neîntemeiată.
Pe de altă parte, situația profesională a reclamantului îi este cunoscută acestuia, inclusiv faptul că urma să fie reîncadrat într-una din funcțiile vacante prezentate numai în ipoteza în care și-ar fi manifestat acordul în acest sens, în caz contrar urmând a se aplica prev. art. 69 alin. 1 lit. j din Legea nr. 360/2002, în cazul său „încetarea raporturilor de serviciu cu drept la pensie” – în acest sens instanța de fond reținând conținutul procesului verbal nr. R_/1/15.04.2010 luat la cunoștință de reclamant prin semnătură.
Referitor la cererea completatoare, prin care reclamantul a solicitat anularea Ordinului MAI nr. II/2575/16.04.2010, reîncadrarea pe funcția avută anterior sau pe o funcție similară potrivit gradului și pregătirii profesionale în cadrul DGIPI, dar și plata drepturilor salariale cuvenite la zi, actualizate, potrivit legii, precum și a sumei de 100.000 euro în echivalent cu titlu de daune morale, instanța a constatat că nici prin această cerere și nici printr-o cerere scrisă formulată ulterior luării la cunoștință de către reclamant a respectivului ordin nu a fost invocat niciun motiv de nelegalitate și/sau de netemeinicie în baza căruia să poată fi pronunțată de către instanță o soluție de anulare.
Nefiind invocat niciun motiv de nelegalitate, iar instanța neconstatând din oficiu un motiv de nelegalitate de ordine publică, desigur, s-a apreciat că se impune respingerea cererii de anulare a Ordinului MAI nr. II/2575/16.04.2010 ca fiind neîntemeiată. În egală măsură, au fost respinse și celelalte capete de cerere (reîncadrarea pe funcția avută anterior sau pe o funcție similară potrivit gradului și pregătirii profesionale în cadrul DGIPI, plata drepturilor salariale cuvenite la zi, actualizate, potrivit legii, daune morale în cuantum de 100.000 euro în echivalent) datorită caracterului accesoriu al acestora.
În ce privește criticile formulate în raport de procesul verbal nr. R_/15.04.2010 - respectiv că nu s-a făcut dovada că în cadrul structurii în care reclamantul ocupa funcția publică anterioară nu existau posturi similare pregătirii profesionale, dar și că după punerea la dispoziția IGPR în cadrul acestei structuri că nu existau posturi similare funcției ocupate și specializării funcției anterioare ori dovada refuzului reclamantului de a ocupa o funcție similară, acestea nu au fost reținute întrucât acest act nu a fost contestat nici în condițiile legii și nici în prezenta cauză.
În ceea ce privește cererile noi formulate de reclamant prin concluzii scrise, cu nerespectarea disp. art. 112 și art. 132 C.pr.civ., mai precis după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare, acestea nu au fost soluționate de instanță, aceasta nefiind învestită în condițiile legii. La fel, nu au fost examinate motivele noi invocate prin concluzii scrise (respectiv cele cu privire la Ordinul nr. II/2575/16.04.2010 și anume necomunicarea, semnarea de către altă persoană decât ministrul administrației și internelor V. B., criticile cu privire la Ordinul nr. I/0594/15.10.2009, referitor la instituția „preluării”).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul D. D. V., solicitând modificarea sentinței recurate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și completată.
În motivare, s-a arătat că sentința recurată este nelegala și netemeinică întrucât instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind desecretizarea Ordinului MAI nr. I/0594/15.10.2009, întregul dosar de personal al recurentului-reclamant și actul administrativ prin care s-a dispus reîncadrarea sa pe alta funcție. În acest sens, s-a arătat că potrivit art. 33 din Legea nr.182/2002 este interzisa clasificarea ca secrete de serviciu a informațiilor care, prin natura sau conținutul lor, sunt destinate sa asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucționarea justiției.
Recurentul a precizat că dosarul său de personal are rolul de a clarifica statutul său profesional, încadrându-se în dispozițiile art. 33 din Legea nr. 182/2002, astfel incat este interzisa clasificarea ca secret de serviciu a acestor documente.
În ceea ce privește OMAI nr. I/0594/15.10.2009, s-a apreciat ca se poate dispune declasificarea informațiilor ce privesc situația sa, fara a aduce un prejudiciu paratului, informații ce privesc un act de încetare a raporturilor de munca.
Daca instanța s-ar fi pronunțat pe cererea de desecretizarea și ar fi admis acest capăt de cerere, nu ar fi respins ca neîntemeiata și cererea de comunicare a actelor ce cu privire la care a solicitat declasificarea, fara de care nu poate formula apărări pe fondîn raport cu continuul acestora și dispozițiilor legale incidente.
Recurentul a menționat că a fost prejudiciat prin necomunicarea Ordinului MAI nr. I/0594/15.10.2009 întrucât de aproximativ 3 ani nu știe care este situația sa juridică, aspect în măsura sa îl afecteze atât moral, cât și material. De asemenea, îi este îngrădit dreptul la apărare în ceea ce privește posibila constatare a nelegalității Ordinului MAI nr. I/0594/15.10.2009. de asemenea, a considerat ca adresa DGIPI nr._/19.10.2009, numita de instanța de fond extras ce privește situația profesionala a reclamantului, nu este suficienta pentru a putea verifica legalitatea Ordinului MAI nr. I/0594/15.10.2009 și nu poate compara daca „extrasul" reflecta realitatea conținutului Ordinului mai sus amintit.
Mai mult, Ordinul MAI nr. I/0594/15.10.2009 a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 120 alin. 1 lit. a) din OMAI nr. 300/2004 și ale art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 întrucât nu a fost pus la dispoziția unității supusa reorganizării, ci a unei alte instituției, în speța Inspectoratul General al Politiei Romane.
La momentul reorganizării care a determinat modificarea structurii organizatorice a MAI, au existat cu siguranța funcții similare în cadrul DGIPI, ce nu i-au fost prezentate de către DGIPI. În consecință, încă de la acel moment, a existat posibilitatea numirii într-o funcție similară, ceea ce face ca măsura punerii la dispoziție să fie contrară dispozițiilor legale.
În ceea ce privește preluarea sa de către Inspectoratul General al Politiei, având în vedere normele legale aplicabile polițiștilor și, în special, prevederile art. 66 din Legea nr. 360/2002 privind statului polițistului potrivit cărora stabilitatea polițistului la locul de munca este garantata, OMAI nr. I/0594/15.10.2009 contravine normelor legale în vigoare și prin efectele sale afectează abuziv, discriminatoriu și în mod iremediabil raporturile de serviciu.
Referitor la instituția „preluării” ca modalitate juridica de modificare a raporturilor de serviciu ale polițiștilor, s-a arătat că aceasta nu exista în legislația în vigoare aplicabila acestei categorii profesionale. De altfel, în adresa DGIPI nr._/19.10.2009 nu este invocat niciun act administrativ având ca obiect modificarea raporturilor sale de serviciu, motiv pentru care consideră că un astfel de act administrativ nici nu a fost emis.
Recurentul a mai arătat că potrivit prevederilor art. 100 alin. 4 și 5 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, reducerea unui post este justificata doar daca atribuțiile aferente acestuia se modifica în proporție de peste 50%, în aceasta situație fiind interzisa înființarea de posturi similare celui radiat/desființat pentru o perioada de un an de la data reorganizării.
Pe de altă parte, recurentul a menționat că prin adresa MAI adresata către C., aflata la pagina 43 din dosarul de fond, paratul face referire la existenta actului administrativ prin care s-a dispus reîncadrarea sa pe alta funcție, cat și întregul dosar de personal, acte ce se afla în evidentele Direcției Generale Management Resurse Umane al MAI.
De asemenea, s-a arătat că instanța de fond nu a dispus măcar comunicarea către recurentul-reclamant a actelor din dosarul de personal ce nu sunt clasificate secret de serviciu și care nu au caracter secret.
Totodată, s-a arătat că pârâtul MAI a depus la Registrul de Valori al Curții de Apel București dosarul de personal al recurentului-reclamant, în condițiile în care prin întâmpinare menționează ca nu deține acest dosar. Mai mult, nu face dovada predării dosarului de personal al recurentului-reclamant către IGPR.
Și față de refuzul recurentului-reclamant de a fi încadrat în cadrul IGPR pe o funcție inferioara celei deținuta în cadrul DGIPI nu se justifica susținerile paratului cum ca dosarul a fost transferat unității IGPR, acesta nefăcând decât sa tergiverseze comunicarea propriului său dosar de personal.
Raportat la prevederile art. 120 alin. (1) lit. a) din OMAI nr. 300/2004, recurentul a susținut că DGIPI era obligata sa-i prezinte toate posturile disponibile în cadrul acestei unități, compatibile cu pregătirea mea profesionala. Or, prin procesul verbal nr._/1/15.04.2010, IGPR, nu DGIPI, menționează ca „la nivelul acestei unități nu exista funcții de conducere vacante similare celor încadrate anterior punerii la dispoziție, pretabile a fi ocupate”, fara a face dovada acesteia, fiindu-i prezentate posturi de nivel inferior celui încadrat anterior punerii la dispoziție în cadrul IGPR. Or, conform declarației Ministrului de Interne I. R., posturile invocate mai sus erau vacante, fiind ocupate prin exercitarea funcțiilor de conducere cu caracter temporar.
În măsura în care astfel de funcții au existat, fiind imposibilă reorganizarea unei unitate și necrearea de funcții de conducere, rezulta ca la acel moment exista posibilitatea numirii într-o funcție similară. Prin urmare, măsura punerii la dispoziție a fost contrară prevederilor art. 69 alin. 1 lit. j din Legea nr. 360/2002.
Recurentul a criticat și reținerea instanței cum ca nu a fost invocat niciun motiv de nelegalitate și/sau de netemeinicie în baza căruia sa poată fi pronunțata o soluție de anulare a Ordinului MAI nr. U/2575/16.04.2010, astfel fiind respins și celelalte capete de cerere privind reîncadrarea pe funcția avuta anterior sau pe a funcție similara potrivit gradului și pregătirii profesionale în cadrul DGIPI, plata drepturilor salariate cuvenite la zi, actualizate, potrivit legii, daune morale în cuantum de 100.000 euro în echivalent, datorita caracterului accesoriu al acestora.
De asemenea, instanța greșit retine ca necomunicarea Ordinului MAI nr. 11/2575/16.04.2010 este un motiv nou invocat prin concluzii scrise întrucât a fost invocat prin cererea completatoare de acțiune aflata la dosarul de fond la fila 22, ultimul paragraf.
Cum acest ordin nu a fost comunicat reclamantului, acesta nu indeplineste condiția de accesibilitate impusa de jurisprudența CEDO în ce privește un act individual de încetare a raporturilor de munca, fiind îngrădit însuși dreptul la apărare al reclamantului, motiv pentru care este lovit de nulitate.
Mai mult, exista un alt motiv de anulare pe care instanța l-a trecut cu vederea, respectiv împrejurarea că ordinul nr. II/2575, prin care îi încetează raporturile de serviciu, este emis la data de 16.04.2010, în vreme ce prin adresa nr._/25.03.2011 emisa de MAI-IGPR se recunoaște că prin dispoziția nr. 3990/12.11.2009 a fost pus la dispoziție pe o perioada de 6 luni, termen ce se împlinea la data de 12.05.2010. Așadar, încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului a avut loc cu aproape o luna mai devreme înainte de expirarea celor 6 luni, ceea ce este ilegal.
Recurentul a mai precizat că instanța de fond nu a menționat care sunt cererile noi formulate prin concluzii scrise, după închiderea dezbaterilor, astfel de cereri nefiind în realitate formulate.
De asemenea, recurentul a invocat faptul că hotărârea a fost data de o instanța neinvestita, cu încalcarea principiilor continuității și stabilității completelor de judecata. Parcurgând motivarea sentinței, recurentul a apreciat ca instanța a dat o hotărâre analizând numai anumite acte nesecrete depuse la dosar, fără a analiza și actele secrete depuse la Registrul de Valori al Curții de Apel București de către parat.
În aceasta situație, în care paratul nu a depus niciun act secret, s-au încălcat prevederile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, prin care activitatea de judecata se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității. Încălcarea acestui principiu atrage anularea sentinței. La investirea instanței, dosarul a fost repartizat aleatoriu completului 19 din cadrul C.. Ulterior, cum judecătorul investit nu deținea certificat ORNISS, s-a înaintat dosarul completului 26, care s-a și pronunțat în dosarul de fata.
Or, din lecturarea și motivarea întregii sentințe, rezulta ca ultimul judecător investit nu s-a pronunțat pe actele secrete, pe care ar fi fost abilitat sa le parcurgă, deținând certificat ORNISS, ci doar pe actele din dosar, incomplete.
Recurentul a criticat și respingerea cererii prin care a solicitat despăgubiri pentru daune morale în condițiile în care prin fapta paratului i-au fost cauzate suferințe psihice, constând în provocarea unei stări de stres și lezare a imaginii publice. Pe fondul acestor nedreptăți ce i-au fost provocate, membrii familiei mai înaintați în vârsta au fost și ei afectați. Astfel, din cauza suferințelor și supărării, mama sa, D. E., a suferit un accident vascular în luna iunie 2010, iar socrii săi, C. G. și C. I., au decedat în lunile iulie și noiembrie 2010.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3041 C.pr.civ.
În dovedire, recurentul a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie.
Prin încheierea nr. 2453/28.02.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului, e cale administrativă, la Curtea de Apel București, instanța devenită competentă să îl soluționeze.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal la data de 25.03.2013 sub nr._ .
Intimatul-pârât, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, în limita învestirii, în raport de motivele de recurs formulate, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant, respectiv faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea de desecretizare a actelor depuse la C. de Informații Clasificate al Curții de Apel București (iar nu Registrul de Valori al instanței, cum din eroare s-a menționat în cuprinsul cererii de recurs), Curtea observă că este neîntemeiat în condițiile în care în cuprinsul sentinței civile recurate s-a menționat care este motivul pentru care nu se poate proceda la analiza acestui capăt de cerere. Astfel, instanța de fond a arătat că acest capăt de cerere a fost formulat de către reclamant după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare asupra cauzei, fără a fi fost respectate prevederile art. 112 și art. 132 C.pr.civ.
Ca și instanța de fond, Curtea constată că reclamantul nu a formulat acest capăt de cerere în termenul legal, fie prin cererea de chemare în judecată, fie la prima zi de înfățișare, fie în termenul acordat de instanță la prima zi de înfățișare în acest scop (formularea unei cereri completatoare sau modificatoare), rezultând că instanța de fond nu a fost legal investită să se pronunțe cu privire la acest capăt de cerere. În același sens, Curtea reține că în situația în care instanța de fond s-ar fi pronunțat cu și cu privire la cererea de desecretizare formulată de reclamant după închiderea dezbaterilor, ar fi fost nesocotite prevederile legale anterior menționate, respectiv art. 112 și art. 132 C.pr.civ., precum și principiul contradictorialității, în condițiile în care pârâtul nu a avut cunoștință de acest capăt de cerere și nu a putut să-și expună punctul de vedere cu privire la legalitate și/sau temeinicia sa.
Referitor la al doilea motiv de recurs, vizând prejudiciul cauzat recurentului-reclamant prin necomunicarea ordinului nr. I/0594/15.10.2009, Curtea observă că acesta a invocat împrejurarea că, prin necomunicare, nu a cunoscut care este situația sa juridică, susținere care este însă neîntemeiată întrucât, deși recurentului-reclamant nu i-a fost comunicat în integralitate ordinul menționat, prin adresa nr._/19.10.2009 i s-a adus la cunoștință că funcția de conducere deținută în cadrul DGIPI a fost radiată, iar ca urmare a fost preluat de către IGPR, instituție care va dispune măsuri corespunzătoare în vederea încadrării în funcție. Prin urmare, rezultă că recurentul-reclamant a avut cunoștință deplină de situația sa juridică în urma emiterii ordinului nr. I/0594/15.10.2009. De asemenea, este nereală susținerea recurentului-reclamant că după emiterea ordinului nr. I/0594/15.10.2009 nu a mai avut un loc de muncă în condițiile în care prin acesta nu s-a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu.
În ceea ce privește posibilitatea recurentului-reclamant de a-și exercita dreptul la apărare, Curtea reține, așa cum în mod corect a arătat și instanța de fond, că de vreme ce ordinul nr. I/0594/15.10.2009 are caracter secret, nu îi putea fi comunicat.
În plus, trebuie subliniat că respectarea dreptului la apărare trebuie analizată în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. În cauza de față, recurentul-reclamant nu a investit instanța de fond cu o cerere de anulare a ordinului menționat, ci cu o cerere de comunicare a acestuia. Prin urmare, controlul judiciar efectuat în cauză și, implicit, dreptul la apărare al recurentului-reclamant vizează motivul pentru care s-a refuzat comunicarea integrală a ordinului – caracterul secret al actului. Or, din analiza înscrisurilor depuse de pârât atât la dosar, cât și la C. de Informații Clasificate al Curții de Apel București, Curtea reține că motivul invocat de intimatul-pârât pentru necomunicarea ordinului nr. I/0594/15.10.2009 este întemeiat, actul administrativ menționat având caracter secret. Pe cale de consecință, în condițiile în care susținerile intimatului-pârât au fost verificate de instanțele de judecată, care au avut acces la documentele secrete, nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului.
În același context, Curtea sesizează că recurentul-reclamant a invocat în cuprinsul recursului motive de nelegalitate ale ordinului nr. I/0594/15.10.2009, respectiv încălcarea prevederilor art. 120 alin. 1 lit. a) din OMAI nr. 300/2004, ale art. 22 alin. 8 și art. 66 din Legea nr. 360/2002, ale art. 100 alin. 4 și 5 din Legea nr. 188/1999, fără însă ca acesta se sesizeze în mod legal instanțele de judecată cu un capăt de cerere având ca obiect anularea ordinului nr. I/0594/15.10.2009. Așadar, având în vedere că aceste motive de nelegalitate exced obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată instanța de fond, în raport de prevederile art. 129 alin. 6 C.pr.civ., potrivit cărora „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.”, Curtea nu le va analiza temeinicia.
Referitor la susținerea recurentului-reclamant conform căreia în mod neîntemeiat instanța de fond a reținut că nu există un act administrativ prin care să se fi dispus reîncadrarea sa pe o altă funcție, având în vedere mențiunile pârâtului din adresa de răspuns depusă la fila 43 din dosarul de fond, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată și nu este de natură a contrazice constatarea instanței de fond. Astfel, în primul rând se observă că adresa nr._/3/11.10.2011 a fost emisă de pârât în urma solicitării exprese a instanței de a depune la dosar actul administrativ prin care s-a dispus reîncadrarea recurentului-reclamant pe altă funcție și întregul dosar de personal. În al doilea rând, se observă că, în cuprinsul acestei adrese, mențiunea actului administrativ de reintegrare a recurentului-reclamant pe altă funcție este făcută între ghilimele, situație din care rezultă că intimatul-pârât nu a intenționat să admită existența unui astfel de act, ci a reluat solicitările instanței, astfel încât să înlesnească identificarea obiectului solicitării. Nu în ultimul rând, se observă că intimatul-pârât, prin această adresă, a comunicat instanței că dosarul de personal al recurentului-reclamant se află în evidențele Direcției Generale de Management Resurse Umane, rezultând că se afla în imposibilitate obiectivă de a confirma sau infirma existența unui astfel de act administrativ.
În egală măsură, Curtea observă că în mod corect a reținut instanța de fond că pârâtul nu poate fi obligat la comunicarea către recurentul-reclamant a înscrisurilor din dosarul său de personal ce nu au caracter secret în condițiile în care acest dosar nu se mai află în posesia sa.
De asemenea, Curtea reține că adresa nr._/S1/MA/17.10.2011 existentă la fila 45 din dosarul de fond a fost emisă de către Inspectoratul General al Poliției Române – Direcția Management Resurse Umane, prin aceasta înaintându-se Curții de Apel București dosarul de personal al recurentului-reclamant. Așadar, această adresă vine să confirme susținerile intimatului-pârât conform cărora nu se mai află în posesia dosarului de personal al recurentului-reclamant, iar nu să infirme această situație de fapt, astfel cum se susține prin intermediul recursului.
Curtea apreciază ca fiind neîntemeiat și motivul de recurs privind obligația DGIPI de a-i prezenta toate posturile disponibile din cadrul acestei unități, precum și lipsa unei dovezi din partea intimatului-pârât din care să rezulte că nu existau posturi similare vacante.
Astfel, în condițiile în care Ordinul nr. I/0594/15.10.2009 a stabilit în art. 3 că persoanele cu funcție de conducere reduse din DGIPI se preiau de către IGPR, iar acest act administrativ nu a fost anulat, rezultă că în mod legal s-au pus la dispoziția recurentului-reclamant posturile vacante din cadrul acestei din urmă instituții. În plus, nu trebuie pierdut din vedere faptul că o astfel de situație era de favoare pentru recurentul-reclamant întrucât DGIPI reprezintă o structură din cadrul IGPR, acesta din urmă cuprinzând mai multe structuri, între cele două existând așadar un raport parte-întreg.
În ceea ce privește posturile de conducere vacante existente în cadrul IGPR, Curtea observă că în procesul-verbal nr._.04.2010 se menționează în mod expres că nu există astfel de posturi, împrejurare ce rezultă din răspunsurile comunicate de conducerile Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, Direcției Generale de Pașapoarte, Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, Inspectoratul General de Aviație, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Oficiul Român pentru Imigrări, Inspectoratul de Poliție Județean Ilfov.
În ceea ce privește critica formulată de recurentul-reclamant ce vizează nulitatea ordinului nr. II/2575/16.04.2010 pentru necomunicare, Curtea constată că este neîntemeiată în condițiile în care necomunicarea unui act administrativ nu este de natură a atrage sancțiunea nulității acestuia, ce presupune existența unui motiv de nelegalitate și/sau netemeinicie anterior sau concomitent emiterii sale, întrucât comunicarea reprezintă o operațiune administrativă ulterioară, de care la care curge termenul pentru contestare.
Totodată, Curtea reține că și în condițiile necomunicării ordinului nr. II/2575/16.04.2010 anterior formulării cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a avut posibilitatea de a supune controlului jurisdicțional acest act, acțiunea sa nefiind paralizată prin admiterea unei excepții procesuale peremptorii în legătură cu termenul de formulate a contestației administrative și/sau a cererii de chemare în judecată.
Referitor la lipsa de rol activ a instanței de fond întrucât nu s-a invocat din oficiu vreun motiv de nelegalitate de ordine publică a ordinului nr. II/2575/16.04.2010, Curtea apreciază că este neîntemeiat în condițiile în care instanței de judecată nu i se poate imputa faptul că nu a invocat un motiv de nelegalitate de ordine publică pe care nici partea nu a înțeles să îl invoce. În plus, se observă că recurentul-reclamant nu a indicat în concret care ar fi motivul de nelegalitate de ordine publică pe care instanța de fond nu l-ar fi invocat din oficiu.
Referitor la motivul de recurs ce vizează nelegalitatea ordinului nr. II/2575/16.04.2010 ca urmare a nerespectării termenului de 6 luni în care era pus la dispoziția unității, Curtea reține că trebuie analizată cu prioritate posibilitatea recurentului-reclamant de a invoca în faza procesuală a recursului motivele de nelegalitate noi, ce nu au fost supuse controlului de legalitate în fața instanței de judecată, împrejurare ce echivalează cu schimbarea cauzei în cadrul căii de atac.
În acest sens, Curtea reține că, într-adevăr, art. 3041 C.pr.civ. prevede că în situația recursului ce a fost exercitat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, acesta nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele. Cu toate acestea, Curtea apreciază că în cadrul unui astfel de recurs pot fi avute în vedere toate aspectele ce au fost supuse dezbaterii în cadrul instanței de fond, iar nu aspecte noi, ce sunt invocate pentru prima dată în recurs, astfel încât nu au putut fi analizate de prima instanță, fiind de natură a transforma calea de atac a recursului într-o judecată în primă instanță.
Curtea reține că art. 294 alin. 1C.pr.civ. prevede că „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”, iar conform art. 316 C.pr.civ. „Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”.
Totodată, deși art. 294 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ. reglementând judecarea apelului, stabilește că excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi, pe cale de consecință putând fi invocate pentru prima dată în calea de atac, în cauza de față recurentul-reclamant a invocat doar aspecte ce vizează legalitatea ordinului nr. II/2572/16.04.2010, așadar apărări de fond, ce nu au fost invocate în cadrul judecării în primă instanță, astfel încât nu pot fi formulate direct în recurs întrucât ar contraveni dispozițiilor art. 292 alin. 1 C.pr.civ. ce se aplică și în cazul soluționării cererii de recurs, conform prevederilor art. 316 C.pr.civ.
Cu privire la critica recurentului-reclamant, conform căreia instanța de fond nu a precizat care sunt cererile noi, formulate după închiderea dezbaterilor, Curtea observă că această împrejurare nu este de natură a atrage nelegalitatea sau netemeinicia sentinței recurate întrucât, în condițiile în care nu a fost legal investită, instanța de fond nu era ținută să se pronunțe cu privire la aceste capete de cerere, cu atât mai puțin să le enumere. De altfel, din lecturarea concluziilor scrise depuse de recurentul-reclamant în fața instanței de fond rezultă care sunt cererile noi, formulate după închiderea dezbaterilor.
Recurentul-reclamant a mai invocat în cadrul recursului încălcarea de către instanța de fond a principiilor continuității și stabilității completului de judecată întrucât pârâtul nu a depus la dosar acte ce au caracter secret, motiv ce este nefondat având în vedere împrejurarea că la dosarul de fond au fost depuse înscrisuri cu caracter secret de serviciu, conform adresei nr._/S1/MA/17.10.2011 a IGPR- Direcția Management Resurse Umane și adresei nr. 1/_/17.10.2011 a Cabinetului Președintelui Curții de Apel București.
De asemenea, Curtea reține că, potrivit principiului repartizării aleatorii, dosarul a fost repartizat spre soluționare completului 19 Fond, al cărui președinte nu deținea certificat ORNISS necesar soluționării cauzei, astfel încât potrivit Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel București nr. 19/2010 cauza a fost repartizată completului imediat următor care soluționează în aceeași materie și care are în compunere un judecător ce deține certificat ORNISS, respectiv completul 26 Fond, în fața acestui complet fiind administrate toate probele, inclusiv proba cu înscrisuri ce au caracter secret, depuse la C. de Informații Clasificate al Curții de Apel București. Așadar, în condițiile în care judecătorul care a pronunțat sentința civilă pronunțată este cel în fața căruia au fost administrate probe și s-au pus concluzii pe fondul cauzei, rezultă că principiul continuității și al stabilității completului de judecată a fost pe deplin respectat.
Împrejurarea că instanța de fond nu a făcut vorbire directă și explicită cu privire la informațiile preluate din documentele cu caracter secret depuse la C. Informații Clasificate al Curții de Apel București se datorează obligației acesteia de a respecta obligația de a asigura protecția informațiilor clasificate puse la dispoziție și de a respecta prevederile programelor de prevenire a scurgerii de informații clasificate, conform art. 36 alin. 1 din Legea nr. 182/2002, iar nu analizării cu superficialitate a înscrisurilor depuse.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că este nefondat și motivul de recurs privind respingerea cererii de acordare a daunelor morale. Astfel, de vreme ce nu s-a constatat nelegalitatea sau netemeinicia ordinului nr. II/2575/16.04.2010, prin care au încetat raporturile de serviciu ale recurentului-reclamant cu dreptul la pensie, în sarcina intimatului-reclamant nu poate fi reținută o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului-reclamant, nu se mai impune analiza celorlalte condiții, respectiv vinovăția, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Pe de altă parte, Curtea observă că prin concluziile scrise depuse de recurentul-reclamant la data de 20.11.2013, acesta a invocat argumente de fapt și de drept privind nelegalitatea ordinului nr. I/0594/15.10.2009 și a ordinului nr. II/2575/16.04.2010 care nu au fost deduse judecății în fața instanței de fond și nici prin cererea de chemare în judecată.
Fără a relua considerațiile expuse anterior, Curtea reține că aceste motive de nelegalitate nu pot fi analizate de instanța de recurs întrucât, pe de o parte, reclamantul nu a investit instanțele de judecată cu o cerere în anularea ordinului nr. I/0594/15.10.2009, iar, pe de altă parte, sunt incidente dispozițiile art. 294 alin. 1 și art. 316C.pr.civ. care nu permit invocarea în cadrul motivelor de recurs a unor motive noi de nelegalitate și/sau netemeinicie ce nu au fost supuse cenzurii instanței de fond. În plus, Curtea reține că, în situația motivelor de nelegalitate invocate prin concluziile scrise din data de 20.11.2013, sunt incidente și prevederile art. 303 alin. 1 și 2 C.pr.civ. care stabilesc termenul pentru depunerea motivelor de recurs.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prev. de art. 304 coroborat cu art. 3041 C.pr.civ., reținând și considerentele sentinței civile recurate pe care instanța de recurs și le însușește în totalitate, Curtea constată că recursul este nefondat, astfel că în temeiul art. 312 C.pr.civ. acesta va fi respins ca atare, menținându-se hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3731 din data de 05.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurentul – reclamant D. D. V., cu domiciliul în București, ., sector 1, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. A. INTERNE, cu sediul în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 ianuarie 2014.
Președinte Judecător Judecător Grefier
H. P. C. M. T. M. D. R. B.
Red./Tehnored. M.D. - 2 ex./27.05.2014
Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal
Jud. fond M. M. C.
| ← Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG... | Despăgubire. Decizia nr. 216/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
