Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1859/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1859/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 71977/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.1859
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 11.03.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: V. H.
JUDECĂTOR: O. D. P.
JUDECĂTOR: B. C.
GREFIER: D. Ș.
Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta reclamanta D. M. împotriva sentintei civile nr.361/23.01.2013 pronunțată de Tribunalul Bucuresti-Sectia a IX a C. Administrativ în contradictoriu cu intimata parata D. V. BUGET LOCAL SECTOR 2 având ca obiect „contestație act administrativ fiscal”.
Dezbaterile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la 03.03.2014 când au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 11.03.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 361/23.01.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, a fost respinsă contestația formulată de contestatoarea D. M. în contradictoriu cu intimata Direcția V. Buget Local Sector 2 ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia de impunere nr._/08.08.2011 emisă de Direcția V. Buget Local Sector 2 s-a stabilit în sarcina contestatoarei obligația de plată a sumei de 1.642 lei cu titlu de taxă pe teren aferentă terenului în suprafață de 399,07 mp din ., din care 1.286 lei rămășiță, 178 lei cu scadența la 31.03.2011 și 178 lei cu scadența la 30.09.2011 (fila 15).
Prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._/08.08.2011 s-a stabilit în sarcina contestatoarei obligația de plată a sumei de 1.091 lei (filele 17-18), aceste accesorii fiind aferente taxei pe teren, astfel cum rezultă din talonul de încasare (fila 19). Accesoriile au fost calculate pentru obligațiile scadente în anii 2007-2010 la datele de 31 martie și 30 septembrie și în anul 2011 la 31 martie.
Prin decizia nr._/27.09.2011 emisă de DVBL Sector 2 a fost respinsă contestația formulată de D. M. împotriva deciziei de impunere nr._/08.08.2011 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._/08.08.2011 (filele 9-12).
Conform contractului de închiriere nr._/04.08.2000 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de proprietar, . calitate de prestator și D. M. în calitate de proprietar al locuinței în baza Legii 112/1995 contestatoarea D. M. a primit în folosință terenul din curtea aferentă locuinței în suprafață de 399,07 mp, situat în București, . (filele 21-23).
Acest lucru a fost comunicat intimatei DVBL Sector 2 de către . adresa nr. 29.07.2011, înregistrată la intimată sub nr._/02.08.2011 (fila 58).
Legea 343/2006 a modificat art. 256 alin. 3 din Codul fiscal prevăzând că pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren.
Art. 258 din Codul fiscal prevede modul de calcul al impozitului și al taxei pe teren în funcție de suprafața terenului (numărul de metri pătrați), rangul localității în care este amplasat terenul și zona și/sau categoria de folosință a terenului.
Conform art. 259 alin. 6 din Codul fiscal orice persoană care dobândește teren are obligația de a depune o declarație privind achiziția terenului la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile, inclusiv, care urmează după data achiziției.
Potrivit art. 260 alin. 1 din Codul fiscal impozitul/taxa pe teren se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.
Având în vedere dispozițiile art. 256 alin. 3 din Codul fiscal conform cărora taxa pe teren se stabilește în condiții similare impozitului pe teren, rezultă că obligația de depunere a declarației prevăzute de art. 259 alin. 6 din Codul fiscal revine și persoanelor care primesc în folosință terenuri aflate în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, iar termenul de 30 de zile se calculează de la data dobândirii dreptului de folosință.
Cum nu poate fi acceptat faptul că persoanele care au dobândit dreptul de folosință asupra unor terenuri aflate în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale anterior intrării în vigoare a Legii 343/2006 nu ar datora taxa pe teren după acest moment, iar înainte de modificarea Codului fiscal prin Legea 343/2006 nu exista obligația de depunere a declarației deoarece nu era datorată nici taxa pe teren, rezultă că în cazul persoanelor care au dobândit aceste terenuri în folosință anterior intrării în vigoare a Legii 343/2006 obligația de depunere a declarației prevăzute de art. 259 alin. 6 din Codul fiscal trebuia îndeplinită în termen de 30 de zile de la . Legii 343/2006 care a instituit taxa pe teren. În lipsa depunerii declarației de către contribuabil autoritatea publică nu avea posibilitatea de a calcula cuantumul taxei și de a emite decizia de impunere.
Legea 343/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 01.08.2006, iar modificarea art. 256 alin. 3 din Codul fiscal referitoare la taxa pe teren a intrat în vigoare la data de 01.01.2007 conform art. V din Legea 343/2006, contribuabilii având la dispoziție suficient timp pentru a lua cunoștință de dispozițiile referitoare la plata taxei pe teren.
În speța de față, în condițiile în care contestatoarea nu a depus declarația referitoare la terenul primit în folosință (obligație care îi incumba după modificarea Codului fiscal prin Legea 343/2006), decizia de impunere a fost emisă de intimată abia în anul 2011 deoarece aceasta a primit informațiile necesare de la . 02.08.2011.
Contestatoarea nu poate invoca propria culpă pentru a fi exonerată de plata taxei pe teren anterior anului 2011.
Conform art. 91 din Codul de procedură fiscală dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, termenul începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
Ca atare, în mod corect intimata a stabilit în sarcina contestatoarei obligația de plată a taxei pe teren pentru anii 2007-2011.
Potrivit art. 260 alin. 1 din Codul fiscal obligația de plată a taxei pe teren trebuia îndeplinită până la datele de 31 martie și 30 septembrie ale anilor 2007-2011, astfel că sunt datorate și accesoriile calculate de intimată.
Astfel, până la 01.07.2010 contestatoarea datorează majorări de întârziere de 0,1% pe zi în temeiul art. 119 și 120 alin. 7 din Codul de procedură fiscală, iar de la 01.07.2010 datorează majorări de întârziere de 2% pentru fiecare lună sau fracțiune de lună în temeiul art. 124 ind. 1 din Codul de procedură fiscală introdus prin OUG 39/2010.
Modul de calcul indicat în decizia nr._/08.08.2011 referitoare la obligațiile de plată accesorii respectă aceste dispoziții ale Codului de procedură fiscală.
Este neîntemeiată susținerea contestatoarei referitoare la inexistența titlului de creanță, acesta fiind reprezentat tocmai de deciziile de impunere contestate (potrivit art. 110 alin. 3 din Codul de procedură fiscală), care, conform dispozițiilor art. 91 C.pr.fisc., pot cuprinde și obligații stabilite pentru perioada anterioară anului 2011.
Deciziile de impunere contestate îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 87 din Codul de procedură fiscală.
Termenele de plată pentru rămășița de 1.286 lei nu sunt cele menționate în acțiune de către contestatoare (15.03.2011, 15.06.2011, 15.09.2011, 15.12.2011), ci cele indicate în decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii (datele de 31 martie și 30 septembrie ale anilor 2007-2011), termene stabilite conform art. 260 alin. 1 din Codul fiscal.
Termenele de 15.03.2011, 15.06.2011, 15.09.2011, 15.12.2011 la care face referite contestatoarea în acțiune, menționate în partea de jos a deciziei de impunere nr._/08.08.2011, sunt termenele prevăzute de art. 271 alin. 4 din Codul fiscal pentru plata taxei pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate, nu au legătură cu plata taxei pe teren. În formularul tipizat al deciziei de impunere există în partea de jos și o rubrică referitoare la taxa de afișaj, dar în sarcina contestatoarei nu a fost stabilită obligația de plată a acestei taxe.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, reclamanta D. M., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, sub nr._, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și pe fond admiterea contestației precizate.
În motivare, a arătat că sentința este neîntemeiată și nelegală.
A arătat că a cumpărat locuința din București, ., sectorul 2 și terenul aferent acesteia în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru terenul în suprafață de 399,07 m.p. situat la aceeași adresă a încheiat contractul de închiriere nr._/04.08.2000 cu S.C. Apolodor S.A. pentru care plătește o chirie lunară.
În anul 2000 nu exista în sarcina chiriașilor obligația legală de a plăti o taxă pe teren, singura sumă datorată era aceea a chiriei.
La data de 29.07.2011, când s-a prezentat la S.C. Apolodor S.A. si a achitat chiria pentru curte (chitanța nr._ din 29.07.2011), i s-a spus ca, potrivit Codului fiscal, trebuie sa plătească pe lânga chirie si o taxa pentru terenul închiriat, fără a primi nicio decizie de instiintare in acest sens.
Apoi, verificându-se de către personalul S.C Apolodor S.A. cele afirmate in legătura cu neprimirea vreunei decizii de înștiințare, s-a constatat ca a fost omisa din conținutul adresei trimise anterior de S.C. Apolodor S.A. la Direcția de V. Buget Local Sector 2 cu persoanele care dețin teren închiriat.
Acest lucru este confirmat de faptul ca parata Direcția de V. Buget Local Sector 2 a depus la dosarul prezentei cauze adresa nr. 1750/29.07.2011 a S.C. Apolodor S.A. (emisa in aceeași zi de 29.07.2011 cand ampurtat discuția), înregistrată la Direcția de V. Buget Local Sector 2 sub nr._/02.08.2011 (fila 38 din dosar), prin care se cerea includerea în listele transmise anterior a subsemnatei D. M., contract de închiriere nr. 1618/04.08.2000.
Referirea din adresa nr. 1750/29.07.2011 a S.C. Apolodor S.A. înregistrată la Direcția de V. Buget Local Sector 2 sub nr._/02.08.2011 la "listele transmise anterior" confirma tocmai faptul ca a fost de buna-credinta si nu m-am sustras niciodată de la plata chiriei sau taxei.
Totodată, mențiunea din adresa respectivă face dovada faptului ca nu este instituita o obligație legala in sarcina dobânditorilor dreptului de folosința a terenurilor proprietate publica sau privata a statului ori a unităților administrativ-teritoriale de a face o declarație in vederea emiterii deciziei de impunere, cum nefondat a reținut prima instanța in hotărârea sa.
La data de 16.08.2011, deci ulterior datei de 29.07.2011, a primit Decizia de impunere nr._ din 08.08.2011, Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._ din 08.08.2011 și sumarul de plată emise de Direcția V. Buget Local Sector 2, pe care le-a contestat.
Așadar, până la data de 16.08.2011 pârâta Direcția de V. Buget Local Sector 2 nu i-a comunicat nici o decizie privind plata vreunei taxe sau impozit ori accesorii pentru terenul închiriat, cu toate că înscrisurile din care rezultă închirierea terenului se află în posesia S.C. Apolodor S.A. (aflata in subordinea sa) încă din anul 2000, in realitate eu fiind aceea care am făcut posibila completarea adresei trimise de S.C. Apolodor S.A.
Sentința este si nelegala.
Art.256 alin.3 din Codul fiscal prevede că taxa pe teren se stabilește în condiții similare impozitului pe teren, ceea ce înseamnă că autoritatea administrativă este aceea care trebuie să o calculeze și să o comunice contribuabilului.
In acest sens sunt și dispozițiile art.258 din Codul fiscal care prevăd modalitatea de calcul, în raport de zona în care este situat terenul în cadrul localității (sunt 4 astfel de zone) și de cele 6 nivele pe ranguri de localități, această sarcină fiind de competența pârâtei Direcția de V. Buget Local Sector 2 întrucât un asemenea calcul nu este la îndemâna contribuabilului.
După stabilirea taxei aceasta trebuie comunicată plătitorului după cum prevede art.44 din Codul de procedură fiscală, pentru ca acesta să poată exercita dreptul de a formula contestație, drept conferit de art.205 din același cod.
Atunci când se refera la "condiții similare impozitului pe teren" legiuitorul are in vedere "stabilirea" cuantumului taxei dupa distincțiile art.258 din Codul fiscal, care nu pot fi realizate de către un simplu contribuabil, iar nicidecum extinderea prin analogie a câmpului de aplicare a prevederilor art.256 alin.3 si art.259 alin.6 din Codul fiscal pentru a impune obligativitatea termenului de 30 de zile in vederea depunerii declarației de impunere si in sarcina dobânditorilor dreptului de folosința a terenurilor din aceasta categorie.
Obligația de a depune declarația de impunere in 30 de zile de la dobândirea proprietății terenurilor revine proprietarilor (punctul 89 din HG nr.44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal) si nu poate fi extinsa prin analogie si la dobanditorii dreptului de folosința intrucat, asa cum rezulta si din adresa nr.1750/29.07.2011 a S.C. Apolodor S.A. înregistrată la Direcția de V. Buget Local Sector 2 sub nr._/02.08.2011, S.C. Apolodor S.A. avea obligația de a trimite adresa la Direcția de V. Buget Local Sector 2 pentru ca aceasta sa stabilească un anumit cuantum al taxei, apoi sa emită decizia de plata pe care sa o comunice contribuabilului.
Nici cealaltă ipoteza avuta in vedere de punctul 89 lit.c) din HG nr.44/2004 care se refera la depunerea declarațiilor fiscale in termen de 30 de zile de la data apariției de "schimbări în situația juridică a contribuabilului" nu isi găsește aplicarea deoarece a închiriat terenul in anul 2000 când nu existau HG nr.44/2004 și Codul fiscal, iar "schimbările" vizează acele atribute și calități inerente persoanei contribuabilului de natură să producă efecte juridice ce țin de modificarea impozitului datorat și care ar putea fi: calitatea contribuabilului de cetățean sau străin, capacitatea de exercițiu (deplină sau restrânsă) ori lipsa de capacitate, regim matrimonial, situații inexistente in cauza.
In concluzie, inexistenta in sarcina recurentei a obligației de a depune declarația de impunere a taxei si lipsa deciziei de impunere nu poate angaja plata taxei pentru perioadele anterioare emiterii si comunicării deciziei de impunere si, pe cale de consecința, nici accesoriile.
Intimata a formulat întâmpinare (f.18), prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A arătat ca stabilirea obligațiilor fiscale in sarcina recurentei sunt in acord cu dispozițiile legale in vigoare, obligații de plata la care s-au perceput penalități si majorări de întârziere.
Examinând recursul de față prin prisma susținerilor părților și a prevederilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat.
Prin decizia de impunere nr._/08.08.2011 emisă de Direcția V. Buget Local Sector 2, s-a stabilit în sarcina contestatoarei obligația de plată a sumei de 1.642 lei cu titlu de taxă pe teren aferentă terenului în suprafață de 399,07 mp din ., din care 1.286 lei rămășiță, 178 lei cu scadența la 31.03.2011 și 178 lei cu scadența la 30.09.2011. Totodată, prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr._/08.08.2011 s-a stabilit în sarcina contestatoarei obligația de plată a sumei de 1.091 lei, aceste accesorii fiind aferente taxei pe teren, astfel cum rezultă din talonul de încasare. Accesoriile au fost calculate pentru obligațiile scadente în anii 2007-2010 la datele de 31 martie și 30 septembrie și în anul 2011 la 31 martie.
Contestația formulată împotriva acestor decizii a fost respinsă, motiv pentru care recurenta-reclamantă s-a adresat instanței de judecată, cererea sa de chemare în judecată fiind însă respinsă ca neîntemeiată.
Prin recursul promovat împotriva sentinței primei instanțe, recurenta susține, în esență, că sentința este netemeinică și nelegală întrucât nu ii revenea obligația de a depune declarație de impunere cu privire la terenul pe care îl are în folosință, revenind societății . de a comunica organelor fiscale informațiile cu privire la teren.
Curtea nu poate reține aceste susțineri.
În acest sens, Curtea constată că în mod judicios prima instanță a stabilit că recurentei-reclamante îi revenea obligația de a depune declarația prevăzută de art. 259 alin. 6 Cod fiscal cu privire la terenul pe care îl are în folosință în baza contractului de închiriere nr._/04.08.2000 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de proprietar, . calitate de prestator și recurenta-reclamantă în calitate de proprietar al locuinței în baza Legii 112/1995, contract în baza căruia recurenta a primit în folosință terenul din curtea aferentă locuinței în suprafață de 399,07 mp, situat în București, ..
Astfel cum a arătat și prima instanță, Curtea reține că Legea nr. 343/2006 a modificat art. 256 alin. 3 din Codul fiscal, stabilind obligația de plată a taxei pe teren, pentru terenuri proprietate publică sau privată a statului sau unităților administrativ-teritoriale concesionate, administrate, date în administrare ori în folosință, în condiții similare impozitului pe teren.
Nu poate fi reținută critica recurentei în sensul că sintagma ,,în condiții similare impozitului pe teren” ar avea in vedere doar stabilirea cuantumului taxei.
Curtea reține că prin art. 256 alin.3 Codul fiscal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 343/2006, s-a reglementat pentru taxa pe teren un regim juridic similar celui stabilit pentru impozitul pe teren, fără a fi exclusă obligația depunerii declarației prevăzute de art. 259 alin. 6 din Codul fiscal. De altfel, rațiunea stabilirii obligației de a depune o declarație cu privire la teren, se regăsește in egală măsură atât in cazul impozitului pe teren cât și in cazul taxei pe teren. Astfel, în ambele cazuri, organul fiscal nu poate cunoaște aceste informații decât dacă îi sunt comunicate, în lipsa unei astfel de comunicări, fiind în imposibilitate de a calcula obligațiile fiscale aferente.
Prin urmare, în mod corect s-a reținut de către prima instanță că sunt aplicabile in cazul taxei pe teren și prevederile art. 259 alin. 6 din Codul fiscal, care stabilesc obligația oricărei persoane care dobândește un teren de a depune o declarație privind achiziția acestuia, in termen de 30 de zile după data achiziției. Prin similitudine, in cazul taxei pe teren, obligația depunerii declarației revine persoanei care dobândește unul din drepturile prevăzute de art. 256 alin. 3 din Codul fiscal.
În mod evident, în cazul taxei de teren, pentru terenurile dobândite în folosință anterior intrării in vigoare a Legea nr. 343/2006, termenul de 30 de zile pentru depunerea declarației prevăzută de art. 259 alin. 6 din Codul fiscal nu poate fi calculat decât începând cu data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 343/2006, care au instituit taxa pe teren.
Întrucât in cauză recurenta nu și-a îndeplinit această obligație, organul fiscal nu a putut calcula cuantumul taxei și nu a putut emite decizie de impunere anterior anului 2011, când a primit informațiile necesare cu privire la terenul in discuție.
În consecință, Curtea constată, că susținerea recurentei în sensul că nu avea obligația de a depune declarația prevăzută de art. 259 alin. 6 din Codul fiscal este neîntemeiată, astfel încât, față de împrejurarea că abia in anul 2011 organul fiscal a fost informat cu privire la dreptul de folosință al recurentei asupra ternului în discuție, nu se poate imputa acestuia că nu a emis și comunicat decizia de impunere anterior anului 2011.
Mai reține Curtea că nici argumentul recurentei in sensul că obligația informării organului fiscal revenea societății . poate fi reținut. Astfel cum s-a arătat, coroborând prevederile legale incidente în cauză, a rezultat că obligația depunerii declarației in vederea stabilirii taxei pe teren, revine titularului dreptului stabilit la art. 256 alin.3 Cod procedură fiscală, respectiv recurentei reclamante. În consecință, in condițiile in care prevederile legale stabilesc în sarcina recurentei –reclamante obligația informării organului fiscal cu privire la existența dreptului de folosință asupra terenului in cauză, este lipsită de orice relevanță împrejurarea că . comunicat organului fiscal liste cu alte persoane aflate in aceeași situație, fiind omisă includerea recurentei în aceste liste. Cât timp potrivit legii, recurenta este singura care avea obligația de a comunica această situație organului fiscal, nefiind identificată o astfel de obligație in sarcina . . a o include si pe recurenta-reclamantă în listele transmise organului fiscal, nu o exonerează pe aceasta din urmă de obligațiile ce îi revin.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 Cod proc.civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamanta D. M. împotriva sentintei civile nr.361/23.01.2013 pronunțată de Tribunalul Bucuresti-Sectia a IX a C. Administrativ în contradictoriu cu intimata parata D. V. BUGET LOCAL SECTOR 2 , ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 11.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
V. H. O. D. P. B. C.
GREFIER
D. Ș.
Tehred.O.D.P./2 ex/26.06.2014
Jud.fond TB9
S. S. C.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 920/2014.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1525/2014.... → |
|---|
