Anulare act administrativ. Decizia nr. 201/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 201/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-01-2015 în dosarul nr. 50236/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 201/2015
Ședința publică de la 15 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
Judecător R. I. C.
Judecător A. J.
Grefier M. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. U. L. CORPORATION IFN S.A. împotriva sentinței civile nr. 5576/18.09._ pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-reclamantă reprezentată de avocat A. M. cu delegație la fila 6 dosar, lipsă fiind intimații-pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prin serviciul Registratură la data de 12.01.2015 recurenta-reclamantă a depus cerere de suspendare a cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. 1 pct. 1 C..
Apărătorul recurentei-reclamante învederează instanței faptul că recurenta pentru acest termen a fost citată la două adrese iar pe una dintre aceste adrese, respectiv cea unde recurenta a avut sediul, cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru; solicită lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 4 lei astfel cum i s-a pus în vedere.
Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea apărătorului recurentei-reclamante să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 4 lei.
La a doua strigare, a răspuns recurenta-reclamantă reprezentată de avocat A. M. cu delegație la fila 6 dosar, lipsă fiind intimații-pârâți.
Se face dovada de către recurenta-reclamantă prin apărător, a achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei, astfel cum i s-a pus în vedere prin rezoluția de primire a dosarului.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de suspendare a cauzei, formulată de recurenta-reclamantă.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită admiterea cererii și suspendarea judecății în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 C.p.c., întrucât dezlegarea acestei cauze depinde de soluția ce urmează a se pronunța în dosarul nr._ – dosar care se află în al doilea ciclu procesual, după casarea primei hotărâri de către I.C.C.J., având ca obiect contestarea de către recurenta-reclamantă a Ordinului nr. 7982/17.08.2006, care constituie temei de drept în baza căruia au fost emise actele administrative contestate în prezenta cauză.
Curtea constată că, la fond cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru alte considerente, motiv pentru care pune în vedere apărătorului recurentei să precizeze care este incidența cu privire la inadmisibilitate.
Apărătorul recurentei-reclamante arată că, în ipoteza în care s-ar emite prezentul recurs și s-ar dispune casarea sentinței și modificarea hotărârii în sensul respingerii excepțiilor și admiterea acțiunii care are ca obiect și anularea Ordinului nr. 7982/17.08.2006. De asemenea, precizează că sumele respective au fost achitate, iar intimata-pârâtă n-ar fi prejudiciată în nici un fel dacă s-ar dispune suspendarea prezentei cauze. Consideră că este și oportun și necesar suspendarea prezentei cauze.
În urma deliberării, Curtea respinge cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C.p.c., apreciind că, în raport de limitele cererii de recurs precum și în raport de soluția pronunțată de instanța de fond care nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, având în vedere și faptul că dosarul la care se face referire în cerere vizează exclusiv fondul cauzei, iar nu aspecte de admisibilitate a cererii, în speță, măsura suspendării, nefiind oportună.
Constatând că nu mai sunt cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea apreciază recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Apărătorul recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, și pe cale de consecință, modificarea sentinței recurată și respingerea excepțiilor prescripției și inadmisibilității invocate de pârâtă prin întâmpinare. Cererea introductivă a fost modificată în condițiile art. 132 C.p.c. sub aspectul solicitării anulării deciziei nr. 394/2012 prin care a fost soluționată și contestația prealabilă. Solicită cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, pe cale separată.
Curtea reține cauza pentru soluționare.
CURTEA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamanta S.C. U. L. Corporation IFN S.A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională pentru accize și operațiuni Vamale București a formulat contestație împotriva deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012 și a procesului-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei, solicitând anularea acestora cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat faptul că are ca obiect principal de activitate desfășurarea operațiunilor de leasing, astfel cum sunt acestea reglementate prin actul normativ special incident, O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru fiecare dintre autoturismele introduse în țară pe baza operațiunilor de leasing derulate, societatea depune o declarație vamală de import (denumită în continuare și DVI). După verificarea și acceptarea acestor declarații, autoritatea vamală competentă stabilește cuantumul datoriei vamale, precum și data exigibilității acesteia. Baza de calcul pentru stabilirea cuantumului datoriei vamale este dată de valoarea reziduală a autoturismului, iar momentul exigibilității datoriei vamale este strâns legat de momentul încetării raporturilor contractuale de leasing, respectiv momentul achiziționării autoturismului de către utilizator.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 218 din Codul de procedură fiscală, art. 2 alin. 1 lit. h), art. 10 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, art. 27 din O.G. nr. 51/1997, art. 60 și urmat., art. 71, art. 4 punctele 19 și 20 din Codul Vamal, Anexa V, punctul 4 Uniunea Vamală din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea de către România a Tratatului privind aderarea la Uniunea Europeană, art. 3 din ordinul M.F. nr. 84/2007, art. 519 al Regulamentului comunitar nr. 2454/1993, precum și pe toate principiile în care își are sediul materia.
Au fost anexate cererii, în copie certificată, următoarele înscrisuri: decizia pentru regularizarea situației nr. 17/14.06.2012 emisă de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională de Accize și Operațiuni Vamale București - Biroul Vamal Zona Liberă G., Procesul-verbal de control nr. 1954/14.06.2012 emis de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională de Accize și Operațiuni Vamale București - Biroul Vamal Zona Liberă G., contestația împotriva deciziei nr. 17/14.06.2012 și a procesului-verbal de control nr. 1954/14.06.2012.
La data de 13.02.2014, reclamanta a formulat cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești față de dispozițiile art. 10 alin. 5 din O.U.G. nr. 74/2013, iar la data de 17.02.2014 reclamanta a formulat cerere prin care a solicitat și anularea deciziei nr. 394/27.09.2012, privind soluționarea contestațiilor depuse de S.C. U. L. Corporation IFN S.A., prin care a fost soluționată contestația prealabilă formulată de aceasta împotriva deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012.
Legal citată, pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în drept invocând prevederile Regulamentului C.E.E. nr.2454/1993, Legea nr.86/2006, Anexa nr.5 pct.4 alin. 16 din Tratatul de ratificat prin Legea nr.157/2005.
Legal citată, pârâta Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Printr-o precizare prealabilă pârâta a arătat că începând cu data de 01.08.2013, în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (5) si art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele masuri pentru îmbunătățirea si reorganizarea A.N.A.F., coroborate cu dispozițiile art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea si funcționarea A.N.A.F., Direcția Regionala pentru Accize si Operațiuni Vamale București cu toate birourile vamale din subordine a fost preluata prin fuziune de către Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București.
In ceea ce privește solicitarea petentei cu privire la anularea titlului de creanța D.R.S. 17/14.06.2012 si a procesului verbal de control nr. 1954/14.06.2012, a înțeles să invoce excepția inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare. In condițiile in care reclamanta înțelege sa conteste in mod direct, doar titlul de creanța D.R.S. nr. 17/14.06.2012 si procesul verbal de control emis de organul vamal, care nu pot fi analizate in mod singular, fără decizia nr. 394/27.09.2012 emisa in procedura prealabila de A.N.A.F. - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor, apreciază că acțiunea este inadmisibila.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 din Cod de procedura civila, art. 519 din Regulamentul C.E.E. nr.2454/1993.
Legal citată, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că decizia nr. 394 a fost emisă la data de 27.09.2012 și comunicată reclamantei, iar cererea precizatoare prin care s-a solicitat și anularea acestei decizii a fost depusă la instanță pentru termenul din data de 13.02.2014, după o perioadă de 1 an și 5 luni de la data comunicării. În aceste condiții, apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art.11 alin.5 din Legea nr.554/2004, dar și prevederile art.218 din O.G. nr.92/2003 potrivit cărora contestația administrativă se soluționează prin decizie, care poate fi contestată la instanța de contencios administrativ competentă.
Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității capetelor de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei de regularizare nr.17/14.06.2012 și a procesului-verbal nr. 17/2012 emise de către D.R.A.O.V.B., având în vedere faptul că la momentul formulării acțiunii nu s-a solicitat și anularea deciziei de soluționare a contestației, emisă de A.N.A.F., iar ulterior nu s-a solicitat anularea acesteia în termenul de 6 luni de la comunicare.
Prin încheierea de ședință din data de 22.05.2014 s-a dispus introducerea în cauză a ANAF- Direcția G. de Soluționare a Contestațiilor, emitenta deciziei nr. 394/27.09.2012.
A fost încuviințată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 5576/18.09.2014, Tribunalul București, Secția a II-a C. administrativ și fiscal a admis excepția prescripției și a respins cererea completatoare.
A admis excepția inadmisibilității și a respins cererea inițială formulată de reclamanta S.C. U. L. CORPORATION IFN S.A., în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - Direcția G. de Soluționare a Contestațiilor și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
Completarea la acțiune prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 394/27.09.2012, a fost depusă de către reclamantă la data de 13.02.2014, fila 57, prin intermediul serviciilor poștale.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004 „ (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.” În speță, se constată că reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012 și a Procesului-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei, contestație ce a fost soluționată prin decizia nr. 394/27.09.2012, filele 58-71, comunicată reclamantei la data de 01.10.2012, astfel cum rezultă din confirmarea de primire de la filele 165-166.
Prin urmare, este aplicabilă norma de la lit. a) din art. 11, citat anterior, termenul de 6 luni începând să curgă de la data de 02.10.2012 și împlinindu-se la data de 02.04.2013, potrivit art. 101 alin. 3 C.pr.civ. Cum cererea completatoare a fost depusă la data de 13.02.2014, prin intermediul serviciilor poștale adică după expirarea termenului de 6 luni și nu au fost invocate de către reclamantă motive temeinice în sensul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 care să o îndreptățească la depășirea teremenului de 6 luni, instanța a constatat că excepția invocată este întemeiată astfel că a admis-o și, pe cale de consecință, a respins ca prescrisă cererea completatoare.
Cu privire la excepția inadmisibilității, instanța a apreciat că este întemeiată, astfel că a admis-o, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. d din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În cauză, reclamanta a înțeles să supună analizei instanței legalitatea și temeinicia deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012 și a procesului-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei deși a formulat contestație împotriva acestora (plângerea prealabilă în înțelesul legii contenciosului administrativ), și care a fost soluționată prin decizia nr. 394/27.09.2012, filele 58-71, singurul act administrativ care ar fi putut fi atacat în instanță în baza legii contenciosului administrativ, astfel cum rezultă și din art. 205 și urm. C.pr.fiscală.
Pentru considerentele expuse, cum cererea completatoare a fost respinsă de către instanță ca fiind prescrisă, instanța a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca atare.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta.
A solicitat admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii excepțiilor prescripției și a inadmisibilității invocate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiate.
De asemenea, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulate, anularea în tot a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012 și obligarea D.G.R.F.P. Ploiești la restituirea sumei de 3.665 lei, anularea procesului-verbal nr. 1954/14.06.2012, care a stat la baza emiterii deciziei sus menționate și, implicit, a tuturor măsurilor impuse nelegal în sarcina sa, anularea în parte a deciziei nr. 394/27.09.2012, în sensul anulării soluției dispuse față de contestația formulată de S.C. U. L. Corporation IFN S.A. împotriva deciziei nr. 17/14.06.2012 și procesului-verbal nr. 1954/14.06.2012 și obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea recursului, a arătat următoarele:
Prin Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012, emisă de D.R.A.O.V. București - Biroul Vamal G. Zona Liberă, autoritatea vamală a învederat U. L. Corporation IFN S.A. că îi revenea obligația de a plăti dobânzi compensatorii aferente operațiunilor vamale consemnate prin declarațiile vamale enumerate în cuprinsul deciziei respective.
Declarațiile sus enumerate au fost depuse ca urmare a efectuării unor operațiuni vamale aferente importării unor automobile în România, cu ocazia activităților de leasing desfășurate de U. L. Corporation, în conformitate cu O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.
Mai exact, a importat un număr de autoturisme dintr-o țară necomunitară, în vederea folosirii acestora în cadrul contractelor de leasing încheiate între societatea recurentă, în calitate de societate de leasing / finanțator, cu diverse părți contractante, acestea din urmă având calitatea de utilizator în contractele respective.
Ulterior, prin procesul-verbal menționat în cele de mai sus, autoritatea vamală a reținut că aceste bunuri au fost introduse în țară în regim de admitere temporară, motiv pentru care aceasta a considerat că societății îi incumbă obligația achitării unor dobânzi compensatorii aferente acestui regim.
Apreciind actele emise de autoritatea vamală ca fiind netemeinice și nelegale, a contestat atât procesul-verbal emis (procesul-verbal nr. 1954/14.06.2012), cât și decizia de regularizare sus menționată. Contestația formulată a fost respinsă de către autoritatea competentă, respectiv Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția G. de Soluționare a Contestațiilor, prin decizia nr. 394/27.09.2012.
Având în vedere că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a reorganizat, ca urmare a fuziunii prin absorbție și preluării activității Autorității Naționale a Vămilor și prin preluarea activității Gărzii Financiare, în locul Autorității Naționale a Vămilor - Biroul Vamal Zona Liberă G. (instituția emitentă a actelor administrative atacate) s-a subrogat Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin operarea transmisiunii legale a drepturilor și obligațiilor procedurale din prezenta cauză, ca urmare a reorganizării Agenției Naționale de Administrare Fiscală, societatea solicitând introducerea acesteia în cauză, pentru opozabilitate.
Totodată, în cauză a fost introdusă Agenția Națională de Administrare Fiscală, având în vedere că soluționarea contestației prealabile a fost efectuată de A.N.A.F. - Direcția G. de Soluționare a Contestațiilor.
La primul termen de judecată din acest dosar, din data de 13.02.2014, a solicitat acordarea unui termen, pentru a completa cererea de chemare în judecată în condițiile art. 132 Cod proc. civ., prin cererea completatoare formulată (denumită cerere precizatoare) solicitând: anularea în tot a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012 și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.665 lei cu titlu de dobânzi compensatorii; anularea procesului-verbal nr. 1954/14.06.2012, care a stat la baza emiterii deciziei sus menționate și implicit a tuturor măsurilor impuse nelegal în sarcina sa; anularea deciziei nr. 394/27.09.2012, privind soluționarea contestației depuse de S.C. U. L. Corporation IFN S.A.
Prin întâmpinarea formulată, A.N.A.F. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea de anulare a deciziei nr. 394/27.09.2012 și, respectiv, excepția inadmisibilității capetelor de cerere prin care a solicitat anualarea deciziei de regularizare nr. 17/14.06.2012 și a procesului-verbal nr. 1954/14.06.2012.
La data de 18.09.2014, Tribunalul București a dispus admiterea excepțiilor invocate, respingând cererea completatoare și cererea inițială.
Față de acestea, a apreciat că sentința recurată prin prezenta cale de atac este netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, din următoarele considerente:
Cu privire la cele două excepții invocate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală prin întâmpinarea depusă în primă instanță:
Excepția prescripției dreptului de a formula cererea completatoare invocată de intimata-pârâtă este neîntemeiată, având în vedere că a formulat cererea introductivă în termenul legal.
În argumentarea excepției invocate, intimata-pârâtă a susținut că, din moment ce decizia nr. 394 a fost emisă la data de 27.09.2012 și ullterior comunicată reclamantei, cererea precizatoare a acțiunii fiind formulată la termenul din data de 13.02.2014, după o perioadă de peste 1 an și 5 luni de la data comunicării actului administrativ, raportat la prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv la termenul de 6 luni prevăzut de lege, dreptul acesteia la acțiune în prezenta cauză în ceea ce privește solicitarea de anulare a deciziei nr. 394/2012 este prescris.
Potrivit art. 11 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) litt. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. [...] (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere."
În sentința recurată, instanța de fond a reținut că "este aplicabilă norma de la lit. a) din art. 11, citat anterior, termenul de 6 luni începând să curgă de la data de 02.10.2012 și împlinindu-se la data de 02.04.2013, potrivit art. 101 alin. (3).
Față de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, este evident că a formulat cererea de chemare în judecată din prezenta cauză în termenul prevăzut de lege, raportat la actele administrative atacate prin contestația prealabilă, respectiv decizia nr. 17/14.06.2012 și procesul-verbal nr. 1954/14.06.2012, acestea fiindu-i comunicate la data de 20.06.2012, iar contestația prealabilă fiind înregistrată la Biroul Vamal G. la data de 09.07.2012, în termenul legal de 30 de zile prevăzut atât de Legea nr. 554/2004 cât și de Codul de procedură fiscală.
Cererea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28.12.2012. deci în termen de 6 luni de la data soluționării contestației prealabile respective.
Deși nu a solicitat anularea deciziei nr. 394/27.09.2012 (emisă peste depășirea termenului de 30 de zile în care organul fiscal este obligat să soluționeze contestația prealabilă de la flata "înregistrării acesteia) prin cererea principală, aceasta a fost completată, în condițiile art. 132 Cod proc. civ., prin cererea depusă până la termenul din data de 13.02.2014, prin intermediul serviciului poștal, reclamanta formulând un capăt de cerere și în sensul anulării actului administrativ-fiscal respectiv.
În conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) Cod proc. civ., "la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. [...]", iar potrivit art. 134 Cod proc. civ., "este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii."
În această ordine de idei, în primul rând, având în vedere că la primul termen de judecată din acest dosar a solicitat introducerea în cauză a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, având în vedere reorganizarea produsă la nivelul A.N.A.F. în baza prevederilor O.U.G. nr. 74/2013 și H.G. nr. 520/2013, această instituție nefiind încă citată, primul termen de judecată din acest dosar nu putea fi considerat prima zi de înfățișare.
În al doilea rând, la primul termen din această cauză, a învederat instanței că înțelege să completeze cererea introductivă, în sensul solicitării anulării și deciziei nr. 394/27.09.2012, formulând în acest sens până la următorul termen de judecată și cererea precizatoare prin care a introdus acest capăt de cerere în cea introductivă.
Față de aceste aspecte, deși nu a solicitat prin cererea principală și anularea deciziei de soluționare a contestației prealabile, având în vedere că a îndeplinit procedura prealabilă în condiții legale față de actele administrative atacate, respectiv decizia nr. 17/2012 și procesul-verbal nr. 1954/2012, cursul termenului de prescripție de 6 luni pentru atacarea deciziei 394 a fost întrerupt, prin formularea cererii de chemare în judecată din prezenta cauză.
Este fără putință de tăgadă că, prin introducerea cererii de chemare în judecată termenul de prescripție al dreptului la acțiune este întrerupt, iar, dată fiind strânsa legătură dintre actele atacate în prezenta cauză, mai exact, aceea că decizia 394/2012 vizează soluționarea contestației formulate prin care am solicitat anularea deciziei nr. 17 și procesului-verbal nr. 1954, termenul de prescripție față de solicitarea anulării acestui act a fost întrerupt, prin înregistrarea acțiunii pe rolul Tribunalului București.
În acest sens sunt și considerentele instanței supreme, în care s-a reținut: "Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni de introducere a acțiunii în anularea unui act administrativ individual este unul de prescripție și se calculează de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Ca termen de prescripție acest termen este susceptibil de întrerupere prin introducerea cererii de chemare în judecată, în condițiile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, însă sub condiția ca cererea de chemare în judecată să aibă ca obiect chiar actul administrativ individual în legătură cu care s-a formulat plângerea prealabilă, iar nu un alt act administrativ."
Față de toate aceste aspecte, a considerat că excepția invocată de intimata-pârâtă este neîntemeiată, instanța de fond procedând la admiterea acesteia în mod greșit, motiv pentru care a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii excepției prescripției cererii completatoare, ca neîntemeiată.
Referitor la excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinarea formulată de A.N.A.F.:
Intimata-pârâtă a înțeles să invoce această excepție față de faptul că în prezenta cauză, la momentul formulării cererii introductive nu a fost solicitată și anularea deciziei de soluționare a contestației, iar, ulterior, nu s-a solicitat anularea acesteia nici în termenul de 6 luni de la comunicare și, totodată, conform prevederilor Codului de procedură fiscală, dreptul de a contesta actele administrative fiscale sau vamale ia naștere de la momentul în care se comunică decizia de soluționare a contestației, acestea urmând a fi atacate împreună cu decizia de soluționare.
Prin hotărârea pronunțată de instanța de fond, în considerentele aflate la baza admiterii excepției inadmisibilității, s-a reținut că "în cauză, reclamanta a înțeles să supună analizei instanței legalitatea și temeinicia deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012 și a procesului-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei deși a formulat contestație împotriva acestora (plângerea prealabilă în înțelesul legii contenciosului administrativ) și care a fost soluționată prin decizia nr. 394/27.09.2012, filele 58 - 71, singurul act administrativ care ar fi putut fi atacat în instanță în baza legii contenciosului administrativ, astfel cum rezultă și din art. 205 și urm. C.pr.fiscală".
A apreciat că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală și din acest punct de vedere, din considerentele ce succed:
În primul rând, potrivit art. 205 alin. (1) Cod proc. Fisc., "contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii", prevederile Codului de procedură fiscală completându-se cu cele ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (prin raportare de la lege specială la cea generală în materia contestării actelor administrativ-fiscale).
În al doilea rând, după cum a argumentat și în cele de mai sus, a procedat la contestarea deciziei nr. 17/2012 și procesului-verbal nr. 1954/2012 în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, chiar și în ipoteza în care s-ar considera că nu se mai poate solicita anularea deciziei nr. 394/2012, acest aspect nu ar înlătura dreptul reclamantei de a contesta în continuare în instanță actele administrative emise de Biroul Vamal G. împotriva sa.
În al treilea rând, prevederile Codului de procedură fiscală nu precizează în nicio măsură condițiile în care ia naștere dreptul persoanei interesate de a contesta în instanță actul administrativ-fiscal emis împotriva sa raportat la momentul soluționării contestației prealabile.
Art. 218 alin. (2) Cod proc. fisc. prevede că "deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii", însă această dispoziție reglementează dreptul persoanei vătămate printr-un asemenea act de a ataca decizia de soluționare a contestației prealabile, neaducând nicio atingere dreptului acesteia de a solicita în instanță anularea actului administrativ-fiscal comunicat inițial.
Interpretarea dată atât de către intimata-pârâtă, cât și de prima instanță, este de asemenea natură încât să conducă la concluzia că nu s-ar putea solicita anularea actului administrativ-fiscal în instanță până la momentul comunicării deciziei de soluționare a contestației prealabile, astfel putându-se lăsa la latitudinea organului competent de a o soluționa să stabilească dacă poate fi acționat în instanță sau nu (mai ales în condițiile în care în situația de față decizia 394 a fost emisă la data de 27.09.2012, deci cu depășirea termenului de 30 de zile în care organul de soluționare era obligat să comunice un răspuns), conducând astfel la o îngrădire a liberului acces la justiție.
Pentru aceste considerente, a apreciat că, până și în ipoteza în care s-ar considera că nu s-ar mai putea dispune anularea deciziei nr. 394/2012, nu se poate concluziona că acțiunea formulată împotriva deciziei 17/2012 și procesului-verbal 1954/2012 este inadmisibilă, motiv pentru care a solicitat instanței de recurs modificarea sentinței atacate, prin respingerea excepției inadmisibilății invocate de către intimata-pârâtă, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, regimul sub incidența căruia intră bunurile importate este regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import, iar nu regimul vamal de admitere temporară. Printr-un ordin al ANAF, Ordinul nr. 7982/2006, nu poate fi modificată o dispoziție având forță normativă superioară, art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997.
Pentru o deplină înțelegere a cadrului normativ aplicabil operațiunilor de leasing, este necesară o analiză a stadiului acestuia în perioada relevantă pentru operațiunile vamale reverificate de către autoritățile vamale, perioada 2006-2007.
Astfel, O.G. nr. 51/1997, în forma aflată în vigoare la începutul anului 2006 prevedea, la art. 27 alin. (2) că "bunurile mobile care sunt introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import.", stabilind așadar regimul juridic aferent acestor bunuri, anume regimul vamal de import.
În momentul dezbaterilor parlamentare pentru modificarea O.G. nr. 51/1997 prin inițiativa legislativă care urma să devină Legea nr. 287/2006, Guvernul României a transmis un punct de vedere prin care a solicitat în mod expres să se modifice art. 27 alin. (2), în sensul că bunurile introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice române, să fie plasate în regimul vamal de admitere temporară și nu de import.
Propunerea Guvernului nu a fost aprobată prin Legea de modificare a O.G. nr. 51/1997, iar regula instituită prin art. 27 alin. (2) a fost menținută, primind o reglementare care să permită o și mai clară identificare a regimului vamal aplicabil bunurilor introduse în țară de societățile de leasing persoane juridice române: "Bunurile mobile care sunt introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import."
Modificarea O.G. nr. 51/1997 prin Legea nr. 287/2006 a intrat în vigoare la data de 12.08.2006. Cu toate acestea, la data de 17.08.2006 a fost publicat în Monitorul Oficial și a intrat în vigoare Ordinul ANAF nr. 7982/2006, ordin prin care se prevede expres că "bunurile care sunt introduse în țară de către societățile de leasing, persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române ori străine, vor fi declarate la autoritatea vamală prin depunerea declarației de admitere temporară, cu exonerare totală de la obligația de plată a sumelor reprezentând datoria vamală".
Ordinul în cauză nu modifică regimul vamal aplicabil bunurilor introduse în țară pe baza unor contracte de leasing încheiate de societăți de leasing - persoane juridice române - ci doar precizează care este formularul care urma să fie folosit pentru aceste operațiuni.
Un astfel de ordin nici nu ar fi putut modifica, de altfel, dispoziția legală cu privire la regimul vamal al bunurilor importate în condițiile mai sus menționate, întrucât printr-un ordin al unei autorități publice, act normativ cu forță juridică inferioară legii, nu poate fi modificată sau abrogată o dispoziție legală, respectiv dispoziția din Legea nr. 287/2006, care intrase în vigoare cu doar câteva zile anterior intrării în vigoare a Ordinului.
Prin urmare, chiar și în condițiile folosirii aceluiași formular ca și în situația bunurilor plasate în regim de admitere temporară, regimul vamal aplicabil bunurilor în cauză este cel de import, cu exonerare totală de la obligația de plată a sumelor reprezentând datoria vamală.
Or, art. 519 alin. (1) - (3) din Regulamentul CEE nr. 2454/1993 prevede obligativitatea plății dobânzilor compensatorii, însă numai în cazul mărfurilor plasate în regim de admitere temporară sau perfecționare activă.
Este esențial de reținut faptul că, după cum pentru bunurile importate regimul vamal aplicabil este cel de import, dispozițiile art. 519 alin. (1) - (3) din Regulament nu sunt aplicabile importurilor efectuate de societate, iar obligația plății dobânzilor compensatorii a fost instituită în mod nelegal în sarcina sa.
Așa cum a arătat mai sus, această interpretare nu poate fi reținută, întrucât prin ordinul menționat s-a intenționat/încercat modificarea regimului juridic vamal al bunurilor achiziționate în leasing. Deși această modificare a Ordonanței nr. 51/1997, intenția administrației de a determina această schimbare de regim juridic s-a materializat prin adoptarea unui act administrativ normativ, respectiv Ordinul analizat.
Bunurile obiect al declarațiilor vamale au fost introduse în țară potrivit regimului juridic prevăzut de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, pentru care se aplică prevederile art. 3.4. din Ordinul MF nr. 84/2007, în sensul că nu se datorează dobânzi compensatorii.
În funcție de încadrarea bunurilor importate în una sau alta dintre cele două categorii mai jos enunțate (prima categorie, reglementată de art. 27 alin. (1) al O.G. nr. 51/1997, categoria bunurilor introduse în țară de utilizatori pe baza unor raporturi juridice cu societăți de leasing străine și, respectiv, a doua categorie, reglementată de art. 27 alin. (2) al O.G. nr. 51/1997, categoria bunurilor introduse în țară de societăți de leasing de naționalitate română) se determină și regimul vamal aplicabil acestora, inclusiv generarea de taxe vamale și obligația plății unor dobânzi compensatorii sau nu.
Regimul juridic al bunurilor introduse in țară se circumscrie dispozițiilor art. 3 și următoarele din Ordinul MF nr. 84/2007, dispoziții care au în vedere mărfurile necomunitare ce fac obiectul operațiunilor de leasing efectuate conform art. 27 alin. (2) din Ordonanța nr. 51/1997. Pentru această categorie de bunuri se prevede expres că nu se datorează dobânzi compensatorii.
Astfel, se poate cu ușurință observa însă că autoritatea vamală și A.N.A.F. și s-au raportat la dispozițiile art. 2 din Ordinul MF, inaplicabile situației subscrisei. Se impune, așadar, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Nici din perspectiva prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea European, importurile sale nu sunt generatoare de dobânzi compensatorii, întrucât încheierea operațiunilor vamale generate de aceste importuri nu dau naștere unor datorii vamale.
Potrivit prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană - punctul (16) din Anexa 5, punctul 4 - Uniunea Vamală - "în cazul admiterii temporare, dacă încheierea dă naștere unei datorii vamale, pentru a păstra echitatea între titularii autorizațiilor stabiliți în actualele state membre și cei stabiliți în noile state membre, se plătesc dobânzi compensatorii la drepturile de import datorate în condițiile legislației comunitare de la data aderării."
Această reglementare ar fi aplicabilă, iar dobânzile compensatorii ar fi datorate numai în măsura în care, potrivit textului, bunul ar fi introdus în țară în regim vamal de admitere temporară, iar încheierea operațiunii vamale ar da naștere unei datorii vamale.
O asemenea ipoteză nu îi este însă aplicabilă situației sale, întrucât, pe de o parte, așa cum a arătat mai sus, bunurile nu au fost introduse în țară în regim vamal de admitere temporară, iar, pe de altă parte, datoria vamală aferentă importurilor sale ia naștere la introducerea mărfurilor în țară, încheierea operațiunii nepunând problema unei nașteri a datoriei vamale.
O atare concluzie rezultă din coroborarea următoarelor dispoziții legale:
(A)Art. 4, punctul 13 din Codul vamal: datoria vamală reprezintă obligația unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export;
(B)Art. 4, punctul 14 din Codul vamal: drepturile de import sunt reprezentate de taxele vamale și taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri;
(C)Art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, invocate mai sus: regimul vamal aplicabil bunurilor importate de subscrisa este caracterizat de exonerarea de la plata drepturilor de import, acest lucru însemnând că acestea - drepturile de import care cuantifică datoria vamală – iau naștere în momentul introducerii mărfurilor sub acest regim, întrucât în caz contrar nu s-ar putea reglementa / nu s-ar ridica problema exonerării de la plata unei datorii care nu a luat naștere.
În considerarea tuturor argumentelor mai sus prezentate, a arătat că prevederile art. 519 din Regulamentul nr. 2454/1993 nu sunt aplicabile în cauză, cu atât mai mult cu cât dispozițiile Tratatului de Aderare stabilesc reguli de aplicare specială a acestor prevederi.
Ordinul A.N.A.F. nr. 7982/2006 nu poate fi invocat ca temei de drept al deciziilor de regularizare, întrucât, pe de o parte, ar contrazice flagrant o dispoziție legală având forță juridică superioară, art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, și, pe de altă, parte, această interpretare ar fi contrară unui act normativ de nivel superior, emis ulterior ordinului în cauză, O.M.F. 84/2007.
În drept, a invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 218 Cod proc. fiscală, art. 192-194 Cod proc. civ., art. 27 alin. (2) O.G. nr. 51/1997, punctele 3.1. - 3.4. din Ordinul MFP nr. 84/2007, punctele 13-14 din Codul Vamal al României, art. 519 alin. (1) - (3) din Regulamentul CEE nr. 2454/1993, punctul (16) al anexei V, punctul 4 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, aprobat prin Legea nr. 157/2005, precum și orice alte dispoziții invocate în cuprinsul căii de atac.
Curtea, examinând sentința recurată, în raport de criticile formulate, precum și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 304 și art. 3041 C.proc.civ., constată următoarele:
Referitor la criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la soluția de respingere a cererii completatoare ca prescrisă:
Potrivit art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, „împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.”
Conform art. 210 din același act normativ: „(1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. (2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.”
În conformitate cu dispozițiile art. 218 Cod procedură fiscală: „(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condițiile art. 44, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. (…)”.
Conform art. 11 din Legea nr. 554/2004, în forma aplicabilă în cauză: „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (…). (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.”
Prin decizia nr. 394/27.09.2012, Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. de Soluționare a Contestațiilor a respins contestațiile formulate de S.C. U. L. CORPORATION IFN S.A. împotriva deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 13/30.05.2012, în sumă de 23.156 lei, reprezentând dobânzi compensatorii precum și a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012, în sumă de 3.665 lei, reprezentând dobânzi compensatorii, emise de Autoritatea națională a Vămilor, Biroul Vamal G. – Zona Liberă.
Astfel cum rezultă din cuprinsul confirmării de primire depusă la fila 166 dosar fond, decizia nr. 394/27.09.2012 i-a fost comunicată reclamantei la data de 1.10.2012.
Prin cererea de chemare în judecată depusă la poștă, prin scrisoare recomandată, la data de 19.12.2012, reclamanta a solicitat anularea deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.665 lei cu titlu de dobânzi compensatorii și anularea procesului-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei și a tuturor măsurilor impuse nelegal în sarcina sa, cu cheltuieli de judecată.
La data de 13.02.2014, reclamanta a depus la poștă, prin scrisoare recomandată, cererea prin care a solicitat anularea și a deciziei nr. 394/27.09.2012, privind soluționarea contestațiilor formulate de S.C. U. L. CORPORATION IFN S.A.
Prin raportare la data depunerii la poștă, 13.02.2014, prin scrisoare recomandată, a cererii având ca obiect anularea deciziei nr. 394/27.09.2012, privind soluționarea contestațiilor, comunicată recurentei-reclamante la data de 1.10.2012, în mod legal instanța de fond, făcând aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând cererea ca prescrisă.
Este irelevantă împrejurarea că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17/14.06.2012 și anularea procesului-verbal de control care a stat la baza emiterii deciziei în termen de 6 luni de la data soluționării contestației.
Instanța de fond nu a respins această cerere ca prescrisă, ci cererea prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 394/27.09.2012, privind soluționarea contestațiilor.
De asemenea, sunt irelevante susținerile recurentei-reclamante privind termenul de judecată care a constituit prima zi de înfățișare la instanța de fond, acest termen neproducând niciun efect asupra curgerii termenului de prescripție.
Afirmațiile recurentei-reclamante privind întreruperea termenului de prescripție a dreptului de a contesta decizia nr. 394/27.09.2012 ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare și a procesului-verbal de control nu pot fi reținute.
Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune se întrerupe prin introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect recunoașterea chiar a dreptului a cărui acțiune se prescrie.
Prin urmare, termenul de prescripție pentru contestarea unui act se întrerupe prin introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect chiar anularea acelui act.
Or, prin cererea de chemare în judecată, depusă la poștă, prin scrisoare recomandată, la data de 19.12.2012, reclamanta nu a solicitat anularea deciziei nr. 394/27.09.2012, ci a altor acte.
Decizia civilă nr. 856/4.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care a invocat-o recurenta-reclamantă, nu privește un act administrativ fiscal, ci un act administrativ căruia i se aplică procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Or, în prezenta cauză, nu este aplicabilă această procedură, ci procedura de contestare prevăzută de art. 205-218 Cod procedură fiscală.
Prin urmare, criticile recurentei-reclamante privind soluția instanței de fond de admitere a excepției prescripției și de respingere a cererii completatoare ca prescrisă sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante privind soluția pronunțată de instanța de fond asupra cererii formulate inițial:
Potrivit art. 205 din O.G. nr. 92/2003 „(1) Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii. (2) Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia”.
Dispozițiile art. 210 alin. (1) din același act normativ stabilesc că „în soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz.”
În conformitate cu prevederile art. 218 alin. (2) Cod procedură fiscală, „deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.”
Din cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că, în urma soluționării contestației fiscale se emite decizia de soluționare a contestației, act administrativ ce poate fi atacat în justiție.
Susținerile recurentei-reclamante, în sensul că prevederile Codului de procedură fiscală nu precizează condițiile în care ia naștere dreptul persoanei interesate de a contesta în instanță actul administrativ-fiscal emis împotriva sa, raportat la momentul soluționării contestației, nu pot fi reținute.
Aceste condiții rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 205 alin. (1) teza a II-a și art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Astfel, potrivit art. 205 alin. (1) teza a II-a din O.G. nr. 92/2003, „contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.”
Prin raportare la această dispoziție, coroborată cu prevederile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, odată cu atacarea deciziei de soluționare a contestației se poate pune în discuție legalitatea titlului de creanță.
Procedura administrativă de contestare a actelor administrativ fiscale nu este facultativă, neavând caracter jurisdicțional.
Din interpretarea art. 218 alin. (2) și art. 205 alin. (1) teza a II-a din O.G. nr. 92/2003, rezultă că analizarea de către instanță a legalității actelor administrative fiscale se poate realiza doar în cadrul acțiunii formulate împotriva deciziei emise în soluționarea contestației administrative.
Într-adevăr, astfel cum susține recurenta-reclamantă, articolul 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 nu aduce atingere dreptului persoanei vătămate de a solicita în instanță anularea actului administrativ fiscal, însă acest drept se realizează în condițiile legii, adică în cadrul acțiunii prin care se atacă decizia de soluționare a contestației.
Contrar susținerilor recurentei-reclamante, această interpretare nu conduce la acordarea posibilității organului fiscal de a stabili dacă poate fi acționat în instanță sau nu și nici la îngrădirea a liberului acces la justiție.
Până la soluționarea contestației printr-o decizie, persoana interesată poate solicita instanței cenzurarea refuzului de a emite o astfel de decizie.
Normele generale se aplică în toate cazurile, dacă o dispoziție legală nu prevede altfel.
Normele speciale își găsesc aplicare în cazurile stabilite de lege în mod expres.
Legea nr. 554/2004 reprezintă norma generală, fiind aplicabilă atunci când norma specială nu prevede alte reguli.
Prin urmare, norma specială se completează cu normele generale în materie, astfel cum susține recurenta-reclamantă, însă doar în ceea ce privește aspectele pe care nu le reglementează.
Fiind derogatorie de la norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială este cea care se aplică situațiilor aflate sub incidența sa.
În prezenta cauză, norma specială, Codul de procedură fiscală, stabilește, prin articolul 218 alin. (2), ce act poate fi atacat în fața instanței.
Este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 17 și procesul-verbal nr. 1954/14.06.2012, în conformitate cu dispozițiile art. 205 alin. (1) Cod procedură fiscală, însă aceasta nu a atacat, în termenul prevăzut de lege, decizia de soluționare a contestațiilor.
În consecință, în mod legal instanța de fond a respins cererea inițială ca inadmisibilă.
Prin raportare la această constatare, nu se mai impune examinarea susținerilor recurentei-reclamante privind fondul cauzei.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În majoritate:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă . IFN SA împotriva sentinței civile nr. 5576/18.09._ pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. P. R. I. C.
GREFIER,
M. P.
Red./tehn. C.R.I.
Jud. fond: D. S. - Tribunalul București - SCAF
Cu opinie separată a d-lui judecător A. J.
Admite recursul.
Casează în parte sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond în privința capătului principal de cerere.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.01.2015.
Judecător
A. J.
| ← Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24... | Pretentii. Decizia nr. 732/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
