Anulare act administrativ. Încheierea nr. 02/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Încheierea nr. 02/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-02-2015 în dosarul nr. 141/116/2014

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR nr._ /C./2014

ÎNCHEIERE

Ședința publică din data de 02 februarie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: V. H.

JUDECĂTOR: O. D. P.

JUDECĂTOR: B. C.

GREFIER: P. B. B.

Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurentul-pârât INSPECTORATUL JUDEȚEAN DÂMBOVIȚA împotriva sentinței civile nr.376 din 09.04.2014, pronunțate de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. D. C., având ca obiect „anulare act administrativ”.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul-reclamant P. D. C. personal, lipsă fiind recurentul-pârât.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care arată că la data de 28.01.2015 recurentul-pârât a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, astfel cum i-a fost pus în vedere prin încheierea din data de 08.12.2014.

Intimatul-reclamant personal invocă excepția nulității recursului conform art. 489 alin. 2 NCPC, întrucât motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele prevăzute la art. 488 NCPC, iar recurentul își întemeiază cererea pe disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.

Intimatul-reclamant personal susține concluzii de respingere a recursului și de menținere a sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.

Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Având nevoie de timp pentru a delibera,

DISPUNE:

Amână pronunțarea la data de 09.02.2015.

Pronunțată în ședință publică, azi, 02.02.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

V. H. O. D. P. B. C.

GREFIER

P. B. B.

ÎNCHEIERE

Ședința publică din data de 09 februarie 2015

CURTEA,

În aceeași constituire și pentru aceleași motive,

DISPUNE :

Amână pronunțarea la data de 16.02.2015.

Pronunțată în ședință publică, azi, 09.02.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

V. H. O. D. P. B. C.

GREFIER

P. B. B.

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR nr._ /C./2014

DECIZIA CIVILĂ NR. 983

Ședința publică din data de 16 februarie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: V. H.

JUDECĂTOR: O. D. P.

JUDECĂTOR: B. C.

GREFIER: P. B. B.

Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 02.02.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la 09.02.2015 și ulterior la 16.02.2015.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Prin sentința civilă nr. 376 din 09.04.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Călărași – Secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul P. D. C. împotriva pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița, a dispus anularea actului administrativ prin care s-a dispus anularea dreptului de port și folosire a armei de vânătoare și obligarea I. Dâmbovița să îi elibereze un nou permis de armă ca urmare a pierderii acesteia, obligând pârâtul către reclamant la 50 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._, reclamantul P. D. C. a chemat în judecată I. Dâmbovița, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: anularea actului administrativ prin care i s-a anulat dreptul de port și folosire a armei de vânătoare și obligarea I. Dâmbovița să-i elibereze un nou permis de armă ca urmare a pierderii acestuia; suspendarea executării actului administrativ prin care s-a dispus anularea permisului până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei conform art. 15 din Legea nr. 554/2004; cu cheltuieli de judecată.

A reținut Tribunalul că în motivarea cererii, partea reclamantă a arătat că la începutul anului 2013 conform art. 26 din HG nr. 130/2005 trebuia să îndeplinească formalitățile necesare vizării permisului de armă de vânătoare obținut în urmă cu 5 ani. Întrucât a observat lipsa acestui permis, fiind în imposibilitatea de a aprecia asupra datei la care se împlineau cei 5 ani, în lipsa altei înștiințări din partea I. Dâmbovița, s-a adresat cu cerere solicitând clarificarea situației.

Urmare a solicitării sale, prin adresa nr._/21.06.2013 I. Dâmbovița i-a comunicat că eliberarea unui nou permis se poate face după publicarea anunțului privind pierderea în Monitorul Oficial conform art. 50 din Legea nr. 295/2004.

În acest sens a depus toate documentele cerute în normele metodologice, art. 26 din HG nr. 130/2005, așa cum i-a fost cerut prin adresa nr._/2013 a I. Dâmbovița, urmând să apară publicarea anunțului în Monitorul Oficial.

Prin adresa nr._/26.07.2013 i-a fost comunicată măsura anulării dreptului de port și folosire a armei de vânătoare, motivându-se că nu a depus documentele necesare înainte de împlinirea termenului de 5 ani prevăzut de art. 25 din Legea nr. 295/2004.

Împotriva acestei măsuri a formulat contestație, înregistrată sub nr._. I. Dâmbovița a răspuns la data de 01.10.2013 contestației sale fără a face vreo referire la cuprinsul solicitărilor, indicându-i că are dreptul de a se adresa instanței de judecată.

Apreciază că măsura anulării permisului de armă este nelegală și abuzivă.

Măsura anulării nu poate fi, astfel, aplicată în condițiile în care nu a fost informat conform legii în vigoare asupra procedurii de urmat în măsura în care această procedură a fost modificată ca urmare a interpretării date de funcționar și nu ca efect al legii și normelor metodologice.

I. Dâmbovița a respectat întocmai art. 26 din HG nr. 130/2005 care prevede procedura de urmat pentru vizarea (prelungirea valabilității) în privința documentelor ce trebuie depuse (de solicitant), mai puțin obligația de înștiințare, interpretând, discreționar, legea.

Sancțiunea (anularea permisului de armă) trebuie să intervină conform principiilor juridice și constituționale, în urma săvârșirii unor fapte imputabile, în speță neprezentarea pentru prelungirea permisului de armă, faptă care nu s-a produs.

Împrejurarea că funcționarul care avea obligația să asigure respectarea legii și a normelor metodologice dă altă interpretare, contrară, nu poate fi temei al aplicării sancțiunii, câtă vreme nu a existat o înștiințare în acest sens.

Orice altă interpretare dată legii și normelor metodologice trebuia, în mod obligatoriu, făcută publică, fiind o obligație a autorității și un drept al cetățeanului. A accepta interpretarea contrara a legii și a normelor metodologice în vigoare duce, în fapt, la legitimarea abuzului de drept.

In situații similare, alte inspectorate de poliție au procedat la interpretarea și aplicarea corectă al legii, spre exemplu I. Iași care a înștiințat posesorii de armă în privința prezentării pentru prelungirea valabilității permisului.

Referitor la cererea de suspendare, apreciază că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă și ireparabilă.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 8, 14 și 15 din Legea

nr. 554/2004.

În dovedirea cererii, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

De asemenea, Tribunalul a reținut că pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamant, apreciind că aceasta este lipsită de temei.

În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul a solicitat anularea actului administrativ prin care s-a dispus anularea dreptului de port și folosire a armei de vânătoare, obligarea I. Dâmbovița la eliberarea unui nou permis de armă ca urmare a pierderii acestuia și suspendarea actului administrativ anterior menționat.

A susținut prima instanță că, în fapt, decizia administrativă în sine nu a fost materializată în niciun act administrativ stricto sensu, întrucât nu a fost emisă o dispoziției de către I. Dâmbovița. Înștiințarea nr._/ 26.07.2013 nu are valoarea unui act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 (art. 2 alin.1 lit.c) și nu poate produce niciun fel de efecte.

Altfel spus, decizia administrativă în sine nu a fost luată în condiții legale, iar instanța de judecată nu este în măsură a verifica legalitatea unei astfel de măsuri.

În consecință, din punct de vedere formal măsura comunicată reclamantului prin adresa nr._/ 26.07.2013 este vădit nelegală, dacă nu la limita abuzului.

În analiză substanțială, este de remarcat că HG nr. 130/2005 aprobă normele metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, însă Legea nr. 117/2011 modifică și completează doar această lege – Legea nr. 295/2004.

Prin urmare normele metodologice reprezintă drept pozitiv și produc în continuare efecte.

Operațiunea solicitată de reclamantul P. D. către I. Dâmbovița se referea la cererea de eliberare a unui nou permis de armă în condițiile în care titularul îl declarase pierdut și publicase în M.Of. anunțul aferent. Prelungirea dreptului de port armă nu presupunea îndeplinirea unor condiții suplimentare celor anterioare, scopul acestei proceduri fiind doar asigurarea unei evidențe stricte a persoanelor care au dreptul de deține și utiliza arme de foc.

Câtă vreme procedura de urmat a fost modificată, HG nr. 130/2005 obliga în continuare I. la înștiințarea posesorilor de armă privind obligația de a se prezenta într-un anumit termen la Inspectoratul de Poliție pentru a îndeplini formalitățile legale.

Considerentele anterior expuse au condus prima instanță la convingerea că și în substanța sa, dincolo de viciile grave de formă ale măsurii dispuse, măsura în sine este nelegală și în completă disonanță cu finalitatea HG nr. 130/2005.

Pe cale de consecință, este admisă cererea de chemare în judecată.

A mai menționat prima instanță că reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă cerută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar în lumina art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004 admiterea acțiunii de fond include în mod automat efectul suspendării executării actului administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei.

II. Împotriva acestei sentințe, comunicată la 28.04.2014, a declarat recurs, înregistrat la data de 12.05.2014, pârâtul INSPECTORATUL JUDEȚEAN DÂMBOVIȚA, solicitând admiterea căii de atac formulate, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant și menținerea dispoziției atacate ca fiind legală și temeinică.

A apreciat partea recurentă că sentința este netemeinică și dată cu încălcarea vădită a legii.

Referitor la primul aspect invocat de instanța de fond, referitor la viciile de formă ale actului administrativ, recurentul a arătat că în doctrina de specialitate s-a statuat că „anularea” este operațiunea juridică ce constă într-o manifestare de voința în scopul de a determina, în mod direct, desființarea actului și, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta. In acest context se disting următoarele categorii de nulități: a) acte inexistente; b) acte nule de drept; c) acte anulabile.

In cauza de față se pune în discuție dacă actul administrativ în forma în care a fost emis de către I. Dâmbovița poate fi lovit de nulitate absolută sau este incidentă doar o nulitate relativă.

Pentru legalitatea unui act administrativ este necesară îndeplinirea unor condiții cu caracter general. Prima este condiția generală de legalitate care presupune că actul trebuie sa fie emis în strictă conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile în vigoare și cu actele normative cu o forță juridică superioară. Actul trebuie să fie emis de către autoritatea competenta si strict in limitele competentei sale. Actul trebuie sa fie emis în forma și cu procedura prevăzuta de lege. In ceea ce privește condițiile specifice de legalitate, acestea vizează considerentele de oportunitate ale actului administrativ, respectiv limita legala a dreptului de apreciere, respectiv a oportunității, limita la care se raportează judecătorul pentru a stabili caracterul ilegal al unui act administrativ, respectiv excesul de putere.

Revenind la actul administrativ emis de I. Dâmbovița se observă că acesta a fost emis cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale, în cuprinsul său menționându-se în concret dispozițiile legale pe care reclamantul le-a incalcat, consecința incalcarii acestor dispoziții, obligațiile ce ii revin reclamantului si nu in ultimul rând consecințele nerespectării dispozițiilor date de către emitentul actului.

Forma adoptată de organele de politie la emiterea actului administrativ este cea preluata din „Procedura privind activitatea de suspendare, revocare si anulare a dreptului de deținere, port si folosire a armelor letale si neletale supuse autorizării PS-28-IGPR/DAESP”.

Instanța de fond a considerat că viciul de formă al actului administrativ nu îi permite analizarea legalității actului administrativ, ceea ce este un nonsens. Astfel, instanța de fond nu a contestat niciun moment că actul administrativ ar avea vicii de fond ceea ce evident ar fi atras și nulitatea absolută a actului.

În atare situație, când actul administrativ prezintă doar unele vicii de formă, revenea reclamantului obligația de a proba în concret faptul că prin incalcarea condițiilor de forma a actului administrativ i s-ar fi pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, reclamantul nu a făcut această dovada.

Mai mult, reclamantul nici măcar nu a făcut referire la aceste vicii de formă ale actului administrativ, ceea ce denotă ca instanța de fond, cu incalcarea propriilor atribuții, s-a substituit in dreptul reclamantului de a-și face apărarea.

În concluzie, forma actului administrativ, astfel cum a fost adoptată de instituție, nu este de natura să atragă nulitatea actului.

Mențiunile efectuate în cuprinsul actului administrativ respectă integral condițiile de fond și sunt în acord cu dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Cât privește al doilea aspect ce a creat instanței de fond convingerea că actul administrativ trebuie anulat, reclamantul a considerat că în cazul său sunt aplicabile disp. art. 26 din HG nr. 130/2005 în ceea ce privește obligația de a se prezenta la avizarea permisului in perioada stabilita de I. Dambovita.

Legea nr. 295/2004, în forma înainte de republicare, la art. 27 stipula că „Permisele de armă trebuie vizate o dată la 5 ani de către organul de poliție competent teritorial, în perioada stabilită prin ordin al inspectorului general al Poliției Române.”. Pentru Legea 295/2004 au fost elaborate normele de aplicare așa cum se prevedea la art. 143 din lege.

Începând cu data de 19.12.2011 a intrat in vigoare Legea nr. 295/2004 rep., iar la art. 25 nu se mai impune în sarcina inspectoratelor de politie obligația de a stabili un termen pentru depunerea documentelor, ci stipulează doar că: „Permisul de armă are o valabilitate de 5 ani, termen care se calculează de la data eliberării sau, după caz, de la data ultimei prelungiri.”.

În condițiile în care nu au mai fost elaborate alte norme de aplicare ale Legii nr. 295/2004 rep., vechile norme stipulate de HG nr. 130/2005 rămân în vigoare numai în ceea ce privește acele reglementari care nu au fost modificate prin republicarea legii. Este evident că dispozițiile art. 26 din HG nr. 130/2005 au fost abrogate tacit prin dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 295/2004.

Abrogarea tacită este situația în care în cuprinsul actului normativ nu se face nicio mențiune privind abrogarea, dar actul normativ nou adoptat reglementează în alt mod raporturile juridice la care se referea.

În lumina celor expuse mai sus, reclamantul avea obligația de a urmări termenul de 5 ani impus de lege și de a se prezenta înainte de expirarea acestuia cu toate documentele enumerate de lege în vederea solicitării prelungirii dreptului de port și folosire armă.

Întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile, față de acesta au fost luate măsurile legale, fiindu-i anulat dreptul de port și folosire arme letale.

In acord cu cele expuse a fost și Tribunalul Călărași - Secția Civila care a pronunțat sentințele nr. 251/06.03.20.14 (dosar nr._ ), respectiv nr. 250/06.03.2014 (dosar nr._ ). Astfel, în aceste dosare, care au același obiect, instanța de judecata a reținut că „măsura anularii dreptului de deținere, port si folosire arme letale si neletale dispusa de parat este legala, deoarece reclamantul nu a solicitat paratului prelungirea valabilității permisului de arma pana la împlinirea termenului prevăzut de art. 25, alin. 1 din lege, asa cum dispune art. 45 alin. 1 lit. d) si art. 59 alin. 1 lit. b) din Legea 295/2004”.

Așadar, măsura luată de I. Dâmbovița față de reclamant este legală și temeinică.

Referitor la dispoziția instanței de fond prin care obliga I. Dâmbovița să elibereze reclamantului un nou permis de armă, prima instanță și-a depășit din nou atribuțiile intrucat pierderea permisului de port arma astfel cum a fost declarata de reclamant nu face obiectul cauzei deduse judecații.

Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 295/2004, pierderea permisului de arma se declara in termen de 48 ore de la constatare, la organul de politie care 1-a eliberat. Ulterior, eliberarea unui nou document în locul celui declarat pierdut se face numai după ce titularul prezintă dovada publicării pierderii ori furtului în Monitorul Oficial al României.

Or, în cauza de față, dreptul reclamantului nu a fost anulat ca urmare a pierderii permisului de armă, ci pentru că nu s-a prezentat în termenul impus de legiuitor pentru prelungirea valabilității acestui permis.

Din acest considerent, instanța de fond nu poate impune eliberarea unui nou permis, mai ales ca instituția nu a refuzat eliberarea unui astfel de act pentru a face obiectul contenciosului administrativ.

Ca urmare a anulării dreptului de port și folosire arme, reclamantul nu mai îndeplinește condițiile pentru a i se elibera un nou permis de armă.

Acest drept poate fi redobândit doar în situația anularii actului administrativ emis de instituție, care generează automat repunerea în situația anterioară, cu consecința menținerii valabilității permisului de arma deținut de titular la momentul emiterii actului administrativ.

Mai mult, instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la apărările referitoare la condițiile îndoielnice în care reclamantul a declarat pierderea permisului de armă. Declararea pierderii permisului de arma s-a făcut ca urmare a depășirii termenului in care reclamantul avea posibilitatea să se prezinte pentru prelungirea valabilității permisului de armă.

Deși a pretins că nu a cunoscut data când ii expira valabilitatea permisului de arma, la data de 13.06.2013 (înainte de emiterea actului administrativ), reclamantul s-a prezentat din proprie inițiativa la un armurier autorizat unde a depus arma de vânătoare, iar in bonul de primire in custodie nr. 1137, ce i s-a eliberat cu aceasta ocazie, s-a menționat . de arma, data eliberării, respectiv 22.01.2008 si emitentul actului. Ulterior, la data de 28.06.2013 reclamantul a declarat pierderea permisului de armă, deși în bonul de primire în custodie se menționează clar . de armă și data eliberării.

Reclamantul a mai susținut în petiția nr._/13.06.2013 că în cursul lunii ianuarie s-ar fi prezentat în mod repetat la Serviciul A.E.S.P. din cadrul I. Dâmbovița pentru a se informa cu privire la valabilitatea permisului de arma și că nu ar fi găsit nicio persoană care sa-i furnizeze relațiile solicitate. Recurentul manifestă dubii cu privire la demersurile reclamantului în luna ianuarie, dat fiind că abia în cursul lunii iunie 2013 ar fi constatat că a pierdut permisul de armă. Totodată, susținerea că nu ar fi găsit nicio persoana este neverosimilă din moment ce la poarta de acces in instituție a fost tot timpul afișat (începând cu data de 27.12.2012 pana in prezent) programul de lucru cu publicul pentru Serviciul A.E.S.P. și, pe de altă parte, există serviciu de permanență la poarta de acces, ceea ce presupune prezența unui lucrător de poliție 24 h/24h, 7 zile/săptămână.

Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului.

În dovedire, au fost depuse înscrisuri.

În drept, s-au invocat disp. art. 20 din Legea 554/2004.

Aferent cererii de recurs s-a achitat o taxă de timbru în cuantum de 100 lei.

Fiind comunicată cererea de recurs, intimatul-reclamant P. D. C. a formulat întâmpinare la data de 02.07.2014, solicitând respingerea căii de atac formulate.

Invocând art. 488 alin. 1 și 2 NCPC, intimatul – reclamant a arătat că niciunul dintre motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de recurs strict prevăzute de art. 488 NCPC; recurentul însuși nu invocă niciunul din aceste motive strict prevăzute de lege, ci își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004. Nu este indicat motivul de recurs, iar din motivare nu rezultă ce dispoziții legale ar fi fost aplicate greșit ori încălcate.

Instanța de fond în mod corect a apreciat că decizia administrativă privind anularea permisului de armă este vădit nelegală, chiar la limita abuzului, și că HG nr. 130/2005, în vigoare și neabrogată, obligă în continuare I. Dâmbovița la înștiințarea posesorilor de armă în privința prezentării la data și locul stabilit de I. Dâmbovița în vederea prelungirii valabilității permisului de armă.

Hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 544/2004, privind vătămarea în dreptul său prin măsura abuzivă a autorității administrative, care, prin interpretarea discreționară, ignorarea principiilor juridice și a scopului legii, a dispus, fără a emite decizie în acest sens, măsura anulării permisului de armă, obținut și utilizat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în materie.

Faptul că lipsește decizia inspectorului-șef privind luarea măsurii anulării subliniază și confirmă nelegalitatea acesteia și constituie motivul pentru care s-a solicitat instanței anularea actului administrativ prin care s-a dispus măsura fără a indica numărul acestuia, întrucât nu a avut această posibilitate, datorită inexistenței sale în fapt. Simpla înștiințare cu nr._/26.07.2013 nu poate ține locul deciziei, ci reprezintă un act de punere în practică a deciziei privind anularea.

Astfel, își produce efectul un act, o decizie administrativă ce nu a fost luată în forma scrisă. Este notoriu că doctrina și jurisprudența au statuat că forma scrisă este o condiție de existență a actului administrativ. Lipsa formei scrise echivalează cu inexistența de fapt a deciziei de anulare a permisului de port armă. Neexistând în fapt, rezultă că decizia inspectorului-șef al I. Dâmbovița este lipsită în totalitate de motivare, lipsesc elementele de fapt și de drept care ar permite evaluarea legalității. Obligația motivării actului administrativ reprezintă o cerință de legalitate statuată atât în plan intern, cât și la nivel comunitar și constituie o garanție împotriva arbitrariului (decizia nr. 2973/10.09.2012 CA București - Secția a VIII -a de contencios administrativ și fiscal).

In mod corect instanța de fond a apreciat că înștiințarea_/26.07.2013 nu are valoarea unui act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 (art. 2 alin. 1 lit. c), nu poate produce niciun fel de efecte, iar lipsa formei scrise face imposibilă analiza condițiilor în care s-a dispus măsura anulării.

Obligativitatea formei scrise nu poate fi pusă la îndoială, cu atât mai mult cu cât prin această decizie sunt luate măsuri restrictive împotriva persoanei, iar împrejurările și motivele care au condus la luarea acesteia trebuie să fie clare și explicite, atât pentru a putea fi înțelese și aplicate de către destinatar, cât și pentru a se putea face controlul de legalitate.

De altfel, nici solicitarea privind revocarea măsurii anulării permisului de port armă, efectuată cu ocazia exercitării recursului grațios în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu a fost tratată conform dispozițiilor legale, neexistând vreo decizie de respingere a acesteia emisă de inspectorul-șef, fiind înștiințat că cererea a fost respinsă printr-o adresă lapidară ce se află atașată la dosarul de fond.

A mai susținut intimatul – reclamant că decizia a fost luată cu ignorarea disp. art. 26 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004. Conform acestei dispoziții, I. Dâmbovița are obligația de a înștiința posesorii permisului de armă să se prezinte pentru viză (prelungirea valabilității) în perioada și locul indicat.

In cauză se pune problema abrogării normei metodologice.

Totodată, trebuie avut în vedere principiul neretroactivității legii civile noi, consacrat de Constituție și preluat în art. 1 din Codul civil. Astfel, în cauză nu se poate aplica decât legea, așa cum era în vigoare la data eliberării permisului de port armă.

Pe de altă parte, normele metodologice sunt în continuare în vigoare, nefiind abrogate expres sau implicit, așa cum prevede Legea nr. 24/2000, care consacră două forme de abrogare: expresă - art. 65 alin. 1 ori implicită - art. 67 alin. 1, aplicabilă numai în situațiile deosebite când nu au putut fi identificate dispozițiile contrare noului act normativ.

În cazul de față, în cuprinsul Legii nr. 295/2004 rep. cu privire la normele metodologice, art. 144 prevede că normele metodologice de aplicare a prezentei legi se aprobă prin hotărâre de guvern.

Această dispoziție nu poate fi calificată, sub nicio formă, drept un mod de abrogare expres și nici nu intră în sfera noțiunii de abrogare implicită în sensul descris de Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.

De reținut că art. 25 din Legea nr. 295/2004, în forma sa republicată, prevede că în vederea prelungirii valabilității permisului se depun documentele enumerate în normele metodologice. Această dispoziție este respectată întocmai de către I. Dâmbovița (o altă dispoziție nu ar putea fi posibilă, întrucât ar însemna imposibilitatea aplicării procedurii în lipsa normelor metodologice).

Recurentul respectă întocmai art. 26 din Normele metodologice, ignorând dispozițiile ce prevăd obligativitatea înștiințării.

Este inadmisibil a se aplica în mod trunchiat dispozițiile textului de lege, apreciind că o parte a acestora este în vigoare, iar altă parte abrogată.

Rezultă, indubitabil, că norma care reglementează obligația organelor de poliție să anunțe deținătorii de armă să se prezinte într-o anumită perioadă, în vederea prelungirii valabilității permisului, are caracter imperativ, impus de rațiuni de interes general, vizând siguranța publică, neputând fi lăsată aprecierea asupra valabilități permisului de armă la latitudinea și diligența titularilor acestora.

Obligarea recurentului la eliberarea unui nou permis de armă reprezintă tocmai repararea prejudiciului produs prin actul administrativ nelegal și este o consecință firească a anulării acestuia.

Față de aceste considerente, s-a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare la 16.09.2014, contestând apărările părții intimate – reclamante și solicitând admiterea căii de atac formulate date fiind argumentele dezvoltate în recurs.

A lămurit partea recurentă că motivul de casare căruia i se subsumează criticile pe care le-a formulat este art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC. Deși intimatul pretinde ca instituția nu a indicat niciun motiv de casare, în cuprinsul cererii de recurs a arătat în concret că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele de drept incidente în cauză.

Pentru a putea obține un nou permis de armă ca urmare a pierderii celui deținut anterior este necesară urmarea unei anumite proceduri reglementata de Legea 295/2004. Intimatul nu poate chema în judecată o instituție pentru a o obliga să-i emită un nou permis de armă pentru lipsa sa de diligență constând în pierderea permisului de armă.

O astfel de cerere trebuia respinsă de instanța de fond ca inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ. Practic, instanța de fond a obligat, prin sentința pronunțată, ca instituția să încalce legea.

Contrar celor susținute de intimat, chiar daca actul administrativ atacat nu are forma unei dispoziții (nu se intitulează dispoziție), totuși conține motivele de fapt si de drept care au determinat emiterea sa, consecințele juridice pe care le produce asupra persoanei vizate de act, cât și semnătura conducătorului unității emitente. Așadar, actul administrativ atacat conține toate elementele de fond, astfel că nu poate fi lovit de nulitate absolută.

Asupra recursului formulat, Curtea reține următoarele:

Art. 488 alin. 1 NCPC, având marginalul Motivele de casare, prevede „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (…). 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”.

Totodată, art. 483 alin. 3 și 4 NCPC prevede că „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”.

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

În cauză, este lipsită de temei excepția nulității recursului invocată de intimatul – reclamant, din lectura și analiza atentă a căii de atac rezultând că acele critici formulate de partea recurentă – pârâtă se încadrează în motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 NCPC, prin intermediul acestora contestându-se hotărârea primei instanțe sub aspectul pct. 5 și 8, afirmându-se o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și o aplicare greșită a normelor de drept material.

Recursul este fondat.

Arată Curtea că potrivit art. 194 lit. d) NCPC „Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) d) arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;”, revenind deci părții reclamante atât dreptul, cât și obligația procesuală de a indica motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază acțiunea. Această mențiune obligatorie a cererii de chemare în judecată privește cauza sa juridică, adică fundamentul obiectului dedus judecății, situația de fapt calificată legal. Prin expunerea motivelor de fapt, reclamantul prezintă toate împrejurările, faptele, circumstanțele ce au condus la formularea cererii de chemare în judecată și pe care se sprijină obiectul acțiunii, iar prin prezentarea motivelor de drept se conferă formă juridică respectivelor motive de fapt.

Totodată, art. 20 NCPC - Respectarea principiilor fundamentale – prevede că „Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiilefundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.”.

În acest sens, la art. 14 NCPC este reglementat principiul fundamental al contradictorialității, textul legal prevăzând că „(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. (3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză. (4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.”.

În plus, potrivit art. 22 NCPC consacrat Rolului judecătorului în aflarea adevărului, „(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (…) (6)Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”.

În sfârșit, art. 174 alin. 1 NCPC prevede că „Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.”.

Analizându-se sentința civilă recurată, se observă că judecătorul fondului a dispus anularea actului administrativ litigios în raport de două motive: pe de o parte, lipsa unui act administrativ emis în formă scrisă; pe de altă parte, lipsa de temei legal a anulării permisului de armă deținut de partea reclamantă.

Or, primul motiv de anulare reținut de judecătorul fondului nu fusese invocat de partea reclamantă în argumentarea cererii sale de chemare în judecată, iar partea pârâtă nu își formulase apărări, după cum nici judecătorul de primă instanță nu a pus în discuția contradictorie a părților această chestiune pentru a le permite exercitarea dreptului la apărare. Astfel, ca efect al motivării sentinței civile recurate, partea pârâtă a avut posibilitatea să ia cunoștință despre opunerea acestui motiv de anulare, sens în care și-a formulat apărările în cadrul cererii de recurs.

În acest context, hotărârea primei instanțe nu respectă principiile contradictorialității și dreptului la apărare, câtă vreme abia în fața instanței de control judiciar părțile litigante discută aspecte asupra cărora nu au dezbătut în fața primei instanțe, dar pe care judecătorul fondului s-a întemeiat în mod esențial și determinant în pronunțarea sentinței sale.

În plus, nu poate fi nici măcar reținut ca fiind întemeiat un motiv de anulare precum cel în discuție.

În cauză, Curtea observă că reclamantului P. D. C. i-a fost comunicată de Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița înștiințarea nr._/26.07.2013, indicându-i-se luarea «măsurii de anulare a dreptului de port și folosire a armelor letale» deținute, motivele care au fundamentat-o - «dumneavoastră nu ați depus cererea și documentele necesare prelungirii valabilității permisului de armă înainte de împlinirea termenului de 5 ani, termen care se eliberează de la data eliberării permisului de armă sau, după caz, de la data ultimei prelungiri, aspecte prevăzute de art. 25 alin. 1 și 2 din Legea nr. 295/2004, republicată», temeiul de drept - «art. 45 alin. 1 lit. „d” din Legea nr. 295/2004 » -, actul purtând semnătura inspectorului șef. (fila 11 din dosarul tribunalului)

Potrivit procedurii privind activitatea de suspendare, revocare și anulare a dreptului de deținere, port și folosire a armelor letale și neletale supuse autorizării (PS – 28 – IGPR/DAESP) emisă de Inspectoratul General al Poliției Române – Direcția Arme, Explozibili și Substanțe Periculoase (filele 20 și urm. dosar), la pct. IV – Descrierea procedurii, lit. B – Etapele de parcurs pentru suspendarea, revocarea și anularea dreptului persoanelor fizice de deținere, port și folosire a armelor, subpunctele 2 și 4 se arată că «2. (…) va redacta adresa (în două exemplare) prin care i se aduce la cunoștință persoanei respective măsura dispusă (Anexa 4 – Dispoziția de suspendare sau anulare și revocare). (…) 4. Dispoziția de suspendare sau anulare și revocare a dreptului de deținere sau port și folosire a armelor letale se va înmâna persoanei în cauză, personal, sau prin intermediul serviciilor poștale cu confirmare de primire.» (fila 23 dosar)

Curtea constată că actul administrativ ce se emite în vederea anulării dreptului persoanei fizice de deținere, port și folosire a armelor îmbracă forma celui comunicat părții reclamante, acesta – adresa nr._/26.07.2013 (fila 11 din dosarul tribunalului) - respectând mențiunile impuse de Anexa 4 la Procedura PS – 28 – IGPR/DAESP (fila 26 dosar).

Pe cale de consecință, în cauză a fost emis un act administrativ în formă scrisă, astfel că nu poate fi identificat ca valid un motiv de anulare precum cel reținut de prima instanță. Totodată, actul respectiv întrunește cerințele art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind un act juridic unilateral, cu caracter individual, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, având ca efect stingerea unui raport juridic, adică a dreptului părții reclamante de port și folosire arme letale.

Nici cel de-al doilea motiv de anulare reținut de prima instanță, astfel cum a fost invocat de reclamant, nu poate fi reținut ca având temei legal.

Partea reclamantă era titulara permisului de armă tip B, ., nr._ eliberat de Inspectoratul Județean Dâmbovița la data de 22.01.2008.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 295/2004 rep. (forma în vigoare în intervalul ianuarie – iulie 2013) „(1) Permisul de armă are o valabilitate de 5 ani, termen care se calculează de la data eliberării sau, după caz, de la data ultimei prelungiri. (2) În vederea prelungirii valabilității permisului de armă, titularul acestuia este obligat să se prezinte înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (1) la structura de poliție competentă în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul sau reședința cu armele înscrise în permis, precum și cu documentele stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei legi. (3) Valabilitatea permisului de armă se prelungește de către autoritatea competentă pentru o perioadă de 5 ani, dacă titularul îndeplinește condițiile prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. c) - f), h) și i), iar armele destinate folosirii în condițiile prezentei legi au efectuată inspecția tehnică periodică. (4) Permisul de armă conferă titularului drepturile prevăzute de lege și după radierea din acesta a armelor înstrăinate prin vânzare, donație, închiriere sau comodat, până la expirarea termenului de valabilitate.”.

Din norma juridică menționată, Curtea constată că legiuitorul a reglementat o durată de valabilitate a permisului de armă de 5 ani, termen calculat de la data eliberării sau, după caz, a ultimei prelungiri.

Totodată, legiuitorul a instituit în sarcina beneficiarului respectivului permis obligația ca, anterior împlinirii termenului de valabilitate de 5 ani, să se prezinte la structura de poliție competentă în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul sau reședința cu armele înscrise în permis, precum și cu documentele stabilite în normele metodologice de aplicare a legii.

Interpretând logic și sistematic textul legal menționat, Curtea deduce că inițierea și desfășurarea activă a demersurilor în vederea păstrării dreptului de port și folosire armă, deci de prelungire a permisului de armă, revine titularului – beneficiar.

În acest scop, legiuitorul configurează legal atât momentul până la care beneficiarului îi revine obligația de prezentare - anterior împlinirii termenului de valabilitate a permisului de 5 ani -, cât și locul de prezentare - structura de poliție competentă în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul sau reședința.

De asemenea, legiuitorul indică obligația de prezentare a armelor înscrise în permis, făcând trimitere la normele metodologice sub aspectul celorlalte documente necesare, aspect reieșit atât din analiza gramaticală, cât și cea logică a textului în discuție. Apreciază astfel Curtea că, doar sub acest din urmă aspect, art. 25 din Legea nr. 295/2004 rep. face trimitere la normele metodologice, dat fiind că, pentru celelalte aspecte necesare celui interesat de prelungirea valabilității permisului de armă, legea însăși lămurește momentul și locul prezentării.

Mai arată Curtea că în forma în vigoare a Legii nr. 295/2004 la data adoptării HG nr. 130/2005, articolul echivalent art. 25 menționat mai sus, la acel moment art. 27, prevedea că „(1) Permisele de armă trebuie vizate o dată la 5 ani de către organul de poliție competent teritorial, în perioada stabilită prin ordin al inspectorului general al Poliției Române. (2) Titularii permiselor de arme sunt obligați să se prezintela împlinirea termenului prevăzut la alin. (1), în locurile stabilite de către inspectoratele județene de poliție și de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București sau, după caz, de Inspectoratul General al Poliției Române, cu armele înscrise în permise, precum și cu documentele stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei legi. (3) Permisul de armă se vizează de către autoritatea competentă dacă titularul îndeplinește condițiile prevăzute la art. 15 alin. (1) lit. c) - f) și lit. h), iar armele destinate folosirii în condițiile prezentei legi au efectuată inspecția tehnică periodică.”.

Astfel, textul anterior, spre deosebire de textul în vigoare la data procedurii de prelungire în litigiu, stabilea că perioada de prezentare a beneficiarului să fie stabilită prin ordin al inspectorului general al Poliției Române, iar locul de prezentare să fie stabilit de inspectoratele județene de poliție și de DGPMB sau, după caz, de IGPR.

În baza acestui text, este adoptată H.G. nr. 130/2005 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, la art. 26 alin. 1 din Norme prevăzându-se că „Titularii permiselor de armă tip A și tip B au obligațiade a se prezenta la viza permisului de armă în perioada stabilită de Inspectoratul General al Poliției Române, în locurile indicate de inspectoratele de poliție județene și de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, având asupra lor: permisele de armă și armele înscrise în acestea, actul de identitate al deținătorului legal de arme, cartea de identitate a fiecărei arme, certificatul de inspecție tehnică periodică a fiecărei arme, efectuată în ultimele 6 luni, documentul care atestă calitatea ce i-a conferit dreptul de a deține sau, după caz, de a purta și folosi arma respectivă, certificatul medical din care să rezulte că persoana este aptă din punct de vedere medical pentru a deține sau, după caz, a folosi armele și muniția, certificatul de cazier judiciar, precum și alte documente solicitate de organul de poliție.”.

După cum se observă din analiza comparativă a art.26 din Normele metodologice cu art. 27 din Legea nr. 294/2005 și art. 25 din Legea nr. 295/2004 rep., textul din actul administrativ normativ concordă celui din forma de reglementare a legii anterioară republicării, dat fiind că vorbește despre „viza permisului de armă” și face referire la perioada stabilită de IGPR și în locurile indicate de inspectoratele de poliție județene și de DGPMB.

Or, ca urmare a modificării și republicării Legii nr. 295/2004, la art. 25, forma în vigoare la momentul procedurii de prelungire, nu mai este prevăzută în sarcina inspectorului general al Poliției Române obligația de a stabili o perioadă de prezentare, reglementare firească dat fiind că s-a instituit în sarcina beneficiarului obligația de prezentare anterior împlinirii termenului de valabilitate a permisului, și nici în sarcina inspectoratelor județene o obligație de indicare a locurilor de prezentare, căci legea însăși arată unde trebuie să se prezinte beneficiarul, adică la structura de poliție competentă în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul sau reședința.

În cazul unei neconcordanțe între textul Legii și cel al actului administrativ adoptat la un moment anterior în vederea organizării executării Legii, având o formulare diferită, ierarhia normelor juridice impune a acorda efect celei având forță juridică superioară, adică Legea nr. 295/2004.

În plus, textul însuși al normelor metodologice nu impunea vreo înștiințare directă și personală, la domiciliul sau reședința beneficiarului, neavând temei în conținutul său o așteptare a titularului de permis de a primi o comunicare directă/poștală, ci din interpretarea coroborată a art. 27 din Legea nr. 295/2004 și a art. 26 din Norme se deduce că tot persoanei fizice îi revenea să declanșeze demersurile pentru obținerea vizei, incumbându-i imperativ să se prezinte la autoritate la împlinirea termenului de valabilitate a actului administrativ.

În cauză, Curtea reține că partea recurentă – pârâtă atestă faptul că la punctul de acces al persoanelor la Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița exista afișat un program de lucru cu publicul al Serviciului Arme, Explozivi, Substanțe Periculoase, valabil începând cu data de 27.12.2012, respectiv luni între orele 08.30 – 18.30 și marți – vineri între orele 08.30 – 16.30 (filele 8 din dosarul tribunalului și 56 din dosarul curții). Pe cale de consecință, autoritatea publică pârâte – inspectorat județean de poliție - a realizat inclusiv informarea celor interesați asupra locului de prezentare – Serviciul Arme, Explozivi, Substanțe Periculoase, precum și a programului de funcționare a respectivei structuri.

Astfel, un titular de permis diligent, cunoscându-și obligația legală de a obține prelungirea valabilității permisului de armă anterior expirării termenului de 5 ani și a locului prezentării - structura de poliție competentă în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul sau reședința -, deținea toate informațiile necesare pentru a urma procedura administrativă în fața autorității competente.

Or, partea reclamantă nu a indicat prin cererea de chemare în judecată vreun argument care să susțină o imposibilitate de urmare a acelei proceduri, simpla speranță a primirii unei înștiințări directe și personale asupra datei expirării termenului de valabilitate a permisului de armă și a locului prezentării nerezultând a avea temei în norma juridică incidentă.

Apărarea părții reclamante că a pierdut permisul de armă, astfel că nu a cunoscut data expirării acestuia, nu este de natură a constitui o cauză justificativă a conduitei sale pasive, în contextul în care obligația de a cunoaște exact perioada valabilității permisului rezultă implicit din art. 25 al Legii nr. 295/2004 rep. și, în plus, portul și folosirea unei arme în afara cadrului legal este sancționată inclusiv penal, motiv pentru care deținătorul trebuie să cunoască permanent data până la care îndeplinește cerințele legii în acest sens. (fila 29 din dosarul tribunalului)

Mai arată Curtea că ansamblul normativ în discuție prezintă un caracter imperativ, reglementarea fiind de ordine publică, dat fiind că privește regimul armelor și munițiilor, fiind adoptată în scopul concilierii interesului individual al persoanei fizice de a deține, purta și folosi o armă, cu interesul colectiv al apărării securității, vieții și integrității celorlalți membri ai societății, prin circumstanțierea conduitelor implicând arme în anumite rigori exprese.

În acest context, Curtea consideră că scopul vizat de legiuitor a fost acela al asigurării unei evidențe precise a situației juridice a fiecărui permis de armă emis, inclusiv în ceea ce privește valabilitatea ta, doar într-un astfel de caz asigurându-se apărarea interesului public.

Pe cale de consecință, a accepta ca fiind validă teza susținută de partea reclamantă, cum că beneficiarului permisului de armă trebuie să i se comunice personal de către autoritatea publică locul și momentul prezentării în vederea declanșării procedurii de prelungire a valabilității actului administrativ, ar însemna ca, în ipoteza unei imposibilități a contactării persoanei fizice în acest scop, să nu intervină nicio sancțiune, iar regimul juridic al unui permis de armă a cărui valabilitate legală de 5 ani a expirat să fie nedeterminat, nemaifiind nici valabil, dar nici prelungit sau anulat. Or, o asemenea concluzie nu se conciliază cu necesitatea apărării interesului public, deoarece în societate ar exista deținători de arme, al căror drept de deținere, port și folosire să nu fie încadrabil în regimul juridic legal, căci art. 25 din Legea nr. 295/2004 rep. prevede un termen fix de valabilitate a permisului de armă, respectiv 5 ani, iar prelungirea valabilității acestuia se face la cerere și prin verificarea anumitor condiții expres prevăzute de norma juridică.

Astfel, anularea dreptului dlui. P. D. C. de port și folosire a armelor dispusă de I. Dâmbovița prin adresa nr._/26.07.2013 își găsește fundamentarea în art. 45 din Legea nr. 295/2004 rep., text potrivit căruia „Anularea dreptului de port și folosire a armelor letale se dispune de către organele competente dacă titularul dreptului se află în una dintre următoarele situații: (…) d) nu se prezintă până la împlinirea termenului prevăzut la art. 25 alin. (1) pentru prelungirea valabilității permisului de armă; (…)”.

În ce privește forma de reglementare aplicabilă situației litigioase, Curtea arată că aceasta este dată de art. 25 din Legea nr. 295/2004 rep., în vigoare în ianuarie 2013, iar nu cea existentă la data emiterii permisului de armă, deoarece analiza vizează o situație juridică nouă în legătură cu posibilitatea prelungirii dreptului de port și folosire armă în urma împlinirii termenului legal, iar nu o analiză în legătură cu dreptul inițial dobândit.

Față de cele arătate în precedent, date fiind disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 și art. 498 NCPC, Curtea, în majoritate, va respinge excepția nulității recursului ca nefondată, va admite recursul formulat, va casa sentința civilă recurată și, rejudecând în fond, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată, atât sub aspectul cererii principale, cât și a celor accesorii, a căror admitere era condiționată de soluționarea favorabilă a celei principale, ceea ce nu a intervenit însă în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate:

Respinge excepția nulității recursului ca nefondată.

Admite recursul formulat de recurentul-pârât INSPECTORATUL JUDEȚEAN DÂMBOVIȚA, cu sediul în TÂRGOVIȘTE, .. 64, J. DÂMBOVIȚA, împotriva sentinței civile nr.376 din 09.04.2014, pronunțate de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. D. C., cu domiciliul în TÂRGOVIȘTE, .. 35A, J. DÂMBOVIȚA.

Casează sentința civilă recurată și, rejudecând în fond, respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16.02.2015.

JUDECĂTOR JUDECĂTOR

O. D. P. B. C.

GREFIER

P. B. B.

Red: Tehnored: jud. BC/ gref. CM

4 ex. / 2015

Tribunalul Călărași

Judecător: G. C. Ș.

Comunicat 2 ex. ………………….

Grefier

Cu opinia separată a jud. V. H. în sensul respingerii recursului ca nefondat.

PREȘEDINTE

V. H.

← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 860/2015. Curtea...		Anulare act administrativ. Sentința nr. 492/2015. Curtea de... →

Anulare act administrativ. Încheierea nr. 02/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act administrativ. Încheierea nr. 02/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI