Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 2261/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2261/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 14323/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2261
Ședința publică din data de 23 aprilie 2015
Completul constituit din:
Președinte - C.-M. C.
Judecător - G. A. F.
Judecător – O. D. P.
Grefier - R. O.
Pe rol soluționarea asupra recursului civil declarat de recurentul reclamant D. V. împotriva sentinței civile nr. 5952/2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. Interne, Direcția G. de Poliție a Municipiului București și C. S. de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor, cerere având drept obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică recurentul reclamant este reprezentat de apărător ales – doamna avocat A. A., iar intimata pârâtă Direcția G. de Poliție a Municipiului București este reprezentată de doamna consilier juridic M. A. Ș. care depune delegație la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care,
Apărătorul recurentei reclamante depune la dosarul cauzei practică judiciară (colectivă).
Nefiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe noi de administrat în recurs, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentului reclamant formulează concluzii de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat, de desființare a sentinței recurate și de admitere a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Solicită obligarea M.A.I. în calitate de ordonator principal de credite și a Direcției Generale de Poliție a Municipiului București la plata salariilor compensatorii și a ajutoarelor ce sunt prevăzute de art. 13 din Legea 285/2010 și de art. 20 alin. 1 și 2 Cap. II, Secțiunea a 3-a Anexa VII din Legea 284/2010, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Arată, în esență, că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor este neîntemeiată, având în vedere faptul că ministerul este ordonator principal de credite și este singurul în măsură să aloce fondurile necesare în situația în care va fi admis recursul. Cu referire la fondul cererii, arată că Curtea Constituțională a soluționat prin deciziile nr. 872 și 874 diferența de tratament între pensionari și a constatat că „o diferență este discriminatorie atunci când nu are o justificare rezonabilă și obiectivă”. Neaplicarea art. 20 alin. 1 și 2 Cap. II, Secțiunea a 3-a Anexa VII din Legea 284/2010 este discriminatorie și suspendă aplicarea acestor plăți compensatorii, pentru persoanele care s-au pensionat în anii 2011 și 2012. Această dispoziție nu echivalează cu o abrogare, ci cu o suspendare sine die a acordării acestor compensări, câtă vreme această dispoziție nu prevede un termen, ci vizează anumiți ani, fără să aibă efecte globale. Solicită instanței să aibă în vedere practica judiciară depusă la dosar.
Reprezentantul intimatei pârâte Direcția G. de Poliție a Municipiului București solicită respingerea recursului. Arată că în cererea de recurs nu a fost indicat niciunul dintre motivele de recurs prevăzute expres și limitativ de art. 488 C.p.c. În anul 2011 când au încetat raporturile de muncă ale reclamantului erau în vigoare, într-adevăr, prevederile art. 20 din anexa VII a Legii cadru 284/2010, care prevedeau acordarea acestor ajutoare, și art. 13 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011, care prevedea neacordarea acestor drepturi. În această situație, s-a făcut aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de art. 15 din Legea 24/2000 și s-a considerat că art. 13 din Legea 285/2010 are prioritate în aplicare, întrucât constituie normă specială și s-a apreciat că recurentul reclamant nu este îndreptățit la plata respectivelor ajutoare. Instanța de contencios constituțional a statuat prin deciziile 326/2013 și 334/2014 exact contrariul celor susținute de reclamant, atât cu privire la situația de discriminare pe care reclamantul pretinde că ar fi fost creată, cât și la faptul că nu este incident art. 1 din Protocolul Adițional nr. I CEDO, cu privire la noțiunea de „bun”.
În ceea ce privește practica judiciară depusă la dosar, solicită instanței să aibă în vedere faptul că decizia pronunțată de Curtea de Apel București în respectiva cauză a fost anterioară publicării în M. Of. a deciziei 334/2014. Prin urmare, prin decizia 334/2014 instanța de contencios constituțional a statuat faptul că între cele două categorii de pensionari nu s-a creat discriminare întrucât data pensionării lor – anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări, respectiv art. 13 din Legea 258/2010, generează situații juridice diferite care impun și justifică un tratament juridic diferențiat. În ceea ce privește ajutoarele prevăzute de art. 20 alin. 2 din Anexa VII a legii cadru, arată că inclusiv în ipoteza în care nu ar fi existat art. 13 din Legea 285/2010, recurentul reclamant nu ar fi fost îndreptățit la obținerea acestora, întrucât a fost pensionat la limită de vârstă.
Curtea reține recursul spre deliberare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 5952/30.09.2014, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR și a respins cererea împotriva pârâtului M.A.I. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. DE PENSII S. A M.A.I. și a respins acțiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
A respins excepția tardivității formulării plângerii prealabile, ca neîntemeiată, precum și excepția tardivității formulării cererii, ca neîntemeiată.
A respins pe fond acțiunea formulată de reclamantul D. V. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul arătând că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I. care are calitatea de ordonator principal de credite, revenindu-i obligația legală de a depune diligențele necesare pentru obținerea creditelor bugetare necesare pentru asigurarea plății drepturilor bănești aferente perioadei solicitate.
Cu privire la C. de Pensii S. a M.A.I. a arătat că nu a avut calitate procesuală în speță.
Pe fondul litigiului a susținut că articolele invocate de către pârâtă în răspuns și în întâmpinare creează discriminare între cele două categorii de pensionari, respectiv cei care au ieșit la pensie anterior acestei norme discriminatoare și cei care au ieșit la pensie ulterior apariției aceleiași norme, fapt pentru care recurentul arată că aduce în discuție prevederile art. 1 și 14 C.E.D.O.
Prin suspendarea plăților acestor ajutoare recurentul arată că i s-a adus o gravă atingere a dreptului privind respectarea bunului care este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ceea ce a determinat o discriminare contrară art. 14 din C.E.D.O.
Curtea Constituțională a soluționat prin deciziile nr. 872 și 874 și 25.06.2010, această diferență de tratament între pensionari și a constatat că „o diferență este discriminatorie atunci când nu are o justificare rezonabilă și obiectivă”.
Norma are ca efect suspendarea art. 20 alin. 1 și 2 din Cap. II, Secțiunea a 3-a Anexa VII la Legea 284/2010 este o normă discriminatorie și nu poate fi impusă într-o societate democratică.
Prin suspendarea plăților ajutoarelor și a indemnizațiilor s-a dus atingere dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul 1 CEDO, de vreme ce fără a avea loc o abrogare expresă sau tacită a dispozițiilor legale care au reglementat drepturile respective, s-a produs în concret suprimarea acestora, afectându-le chiar în substanța lor, fără o justificare rezonabilă și obiectivă.
Norma care are ca efect suspendarea dreptului foștilor angajați restrânge și limitează forțat dreptul acestora, garantat prin lege, neputând fi considerată o măsură necesară și proporțională, de vreme ce nefiind limitată în timp aduce atingere însăși existenței dreptului.
Neaplicarea dispozițiilor art. 20 alin. 1 și 2 din Cap. II, Secțiunea a 3-a Anexa VII la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului bugetar pentru persoanele pensionate în anii 2011-2012 nu echivalează cu o abrogare a acestor dispoziții.
Dreptul solicitat este unul garantat sub aspectul existenței sale, câștigat în raporturile de serviciu desfășurate, proporțional cu vechimea în funcție și exigibil odată cu încetarea acestor raporturi, suprimarea acordării acestora fără a fi compensat în niciun fel și fără o justificare obiectivă și rezonabilă echivalează cu ruperea echilibrului între necesitatea protejării intereselor generale și garantarea dreptului de proprietate ocrotit de dispozițiile Convenției.
Recurentul arată că se află în situația în care i-au fost suprimate ajutoarele bănești după scadența acestora, în mod retroactiv, situație care echivalează cu o privare de dreptul efectiv câștigat pentru perioada de muncă prestată, pentru că aceasta a devenit parte din patrimoniul salariaților.
Intimații pârâți au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:
Critica privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I. n u poate fi reținută, având în vedere că raportul de serviciu al recurentului reclamant a fost stabilit cu D.G.P.M.B. și nu cu M.A.I., iar obligația de plată a drepturilor bănești către recurentul reclamant revine D.G.P.M.B.
Calitatea M.A.I. de ordonator principal de credite nu justifică reținerea calității procesuale pasive a acestuia în cauză, neexistând identitate între acest pârât și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.
Împrejurarea că ministerul, în calitate de ordonator principal de credite, repartizează instituțiilor subordonate creditele bugetare aprobate nu reprezintă un temei pentru a reține identitatea dintre minister și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, câtă vreme obligația de plată a unor drepturi de natură salarială revine exclusiv instituției cu care recurentul reclamant se află în raport de serviciu.
Pe fondul cauzei, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea ca în anul 2011 să nu se acorde ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetare a raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, astfel cum prevede art. 13 alin. 1 din Legea 285/2010, nefiind vorba despre suspendarea sau amânarea la plată a acestora.
Instanța reține că prin Decizia nr. 334/12.06.2014, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 din Legea 285/2010, în raport cu criticile formulate, critici care vizează încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1, art. 46 alin. 2 și art. 53 din Constituție.
În considerentele acestei decizii s-a reținut, cu privire la pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituție, că în jurisprudența sa, situația diferită în care se găsesc persoanele în funcție de aplicarea principiului tempus regit actum nu poate fi considerată ca fiind contrară dispozițiilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor. În acest sens, Curtea a statuat prin Decizia nr. 70 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 211 din 1 aprilie 2003, că "nu se poate reține încălcarea principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, întrucât cele două categorii de pensionari, supuse unor regimuri juridice diferite, nu se af1ă într-o situație identică, de natură să justifice aplicarea unui tratament egal. Contrar celor susținute de autorul excepției, data pensionării, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări în materie, generează situații juridice diferite, care impun și justifică un tratament juridic diferențiat".
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 53 din Constituție, Curtea a constatat că acest text constituțional se referă la restrângerea exercițiului unor drepturi ori libertăți fundamentale. Ajutoarele ori indemnizațiile la care se referă însă art. 13 alin. (l) din Legea nr. 285/2010 nu fac parte din această categorie de drepturi, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală. De altfel, în același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, când, analizând obiecția de neconstituționalitate a Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, a statuat că indemnizațiile acordate cu prilejul ieșirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă "reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituțional".
Cât privește critica referitoare la art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu retroactivează, ci prevăd că în anul 2011 nu se aplică dispozițiile de lege care reglementează acordarea de ajutoare, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.
Cu privire la critica referitoare la art. 41 alin. (2) din Constituție, Curtea reține că, potrivit normei constituționale invocate, salariații au dreptul la măsuri de protecție socială care privesc: securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, "precum și în alte situații specifice, stabilite prin lege". Prin urmare, nu există o obligație constituțională a legiuitorului de a reglementa acordarea de ajutoare sau indemnizații la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”
Având în vedere aspectele reținute de Curtea Constituțională, se constată că este nefondată susținerea privind caracterul discriminatoriu al normei care are ca efect suspendarea art. 20 alin. 1 și 2 din Cap. II, Secțiunea a 3-a, Anexa VII la Legea 284/2010 și, mai mult, nu este vorba despre suspendarea aplicării acestor prevederi legale, ci despre intenția legiuitorului de a nu se acorda în anul 2011 drepturile bănești solicitate de recurentul reclamant.
Referitor la aprecierea că s-a produs o restrângere a dreptului garantat prin lege, Curtea constată că nu poate fi reținută o asemenea restrângere, întrucât ajutoarele și indemnizațiile la care se referă art. 13 alin. 1 din Legea 285/2010 nu fac parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale a căror restrângere se poate face doar în condițiile art. 53 din Constituție.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că potrivit jurisprudenței C.E.D.O., statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale, iar măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică.
Se constată, de asemenea, că aplicarea prevederilor legale care reglementau drepturile bănești solicitate de recurentul reclamant a fost înlăturată înainte de data încetării raportului de serviciu al acestuia, astfel că nu poate fi reținută încălcarea Convenției invocată de recurentul reclamant.
Față de aceste considerente, constatând că sentința este legală, Curtea, în temeiul art. 496 din noul Cod de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant D. V. împotriva sentinței civile nr. 5952/2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. Interne, Direcția G. de Poliție a Municipiului București și C. S. de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 23.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. A. F. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red. C.M.C.
Tehnored. R.O./6 ex./19.05.2015
Tribunalul București – Secția a II- a C.
Judecător de fond: L. G.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1591/2015. Curtea de Apel... | Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001.... → |
|---|
