Obligaţia de a face. Decizia nr. 3263/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3263/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 36455/3/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII -A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3263
Ședința publică din data de 8 iunie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
JUDECĂTOR: I. F.
GREFIER: M. B.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâta ADMINISTRAȚIEI S. 6 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 2, ., împotriva sentinței civile nr. 8410/16.12.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamanta O. A., domiciliată în București, Sector 6, ., ., ., și cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, sector 6, .. 294, .> în cauza având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde intimata - reclamanta, personal și asistată de avocat D. M., legitimată cu cardul nr._-755, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Intimata-reclamanta, personal, învederează faptul că, în temeiul art. 85 pct. 2 din Codul de procedură civilă, acordă, prin declarație verbală, apărătorului prezent în ședința publică de la acest termen, respectiv doamnei D. M., care face parte din familie, mandat în vederea formulării de concluzii asupra recursului formulat în cauză.
Curtea ia act de faptul că intimata-reclamantă acordă mandat verbal în ședința publică doamnei avocat D. M. pentru a o reprezenta în calitate de mandatar în fața instanței de recurs.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Intimata-reclamanta, prin mandatar, solicită respingerea ca nefondat a recursului întemeiat pe art. 488 punctul 8 din Codul de procedură civilă, cu menținerea ca fiind temeinică și legală a sentinței civile recurate. Solicită să se observa faptul că în mod nefondat Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care, astfel cum rezultă din documentele administrate în cadrul probatoriului în fața instanței de fond, aceasta a încasat sumele de bani. Mai mult decât atât, nu sunt întemeiate nici criticile potrivit cărora taxa de poluare ar fi fost percepută în mod legal de către pârâtă, având în vedere faptul că aceste critici, astfel cum a arătat și instanța de fond, contravin articolului 9 paragraful I din Tratatul pentru Înființarea Comunității Europene, în forma în care a fost preluat în art. 110 paragraful I din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene. De asemenea, solicită respingerea susținerii conform cu care această taxă ar fi o taxă similară unei taxe vamale, întrucât, astfel cum a fost dezvoltat și în apărările prezentate atât în fața instanței de fond, cât și în faza recursului, această taxă nu este percepută pentru toate autovehiculele, ci doar pentru autovehiculele care proveneau din Uniunea Europeană. Nu solicită plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține dosarul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal la data de 14.11.2013, sub numărul_, prin declinare de la Judecătoria S. 6 București, reclamanta O. A. a solicitat obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 6 la restituirea sumei de 2.585 lei, reprezentând taxă de poluare pentru autovehicule, plus dobânda legală de la data încasării sumei și până la data restituirii integrale și efective, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, întrucât Fondul pentru Mediu administrat de aceasta este beneficiarul real al taxei de poluare.
Prin Sentința civilă nr. 8410 din 16.12.2014, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației S. 6 a Finanțelor Publice, a admis cererea, a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 2585 lei reprezentând taxa de poluare, la care se adaugă dobânda legală fiscală de la data încasării până la plata efectivă și la plata cheltuielilor de judecată, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat pe chemata în garanție la plata către pârâtă a sumelor ce fac obiectul cererii principale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București.
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea este in parte netemeinica si nelegala fiind data cu aplicarea greșita a legii (art. 488 pct. 8 NCPC).
A susținut că in mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice sector 6.
A învederat ca in conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, privind taxa de poluare si H.G. nr.686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului si finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului.
De asemenea prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui bugetului in calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu.
Având in vedere faptul ca taxa de poluare achitata de către intimată, nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 6, conform dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către acesta, intre instituție si intimată nu exista nici un raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe de poluare.
In ceea ce privește fondul cauzei, recurenta a arătat că taxa de poluare a intrat in vigoare incepand cu data de 1 iulie 2008, prin O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule.
In condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii si introducerea ei in Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, prin an. I pct. 202 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3.
Recurenta a arătat ca legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre in privința rezultatului, insa autoritățile naționale au competenta de a alege forma si mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru in parte.
Incidența in cauza a prevederilor art. 110 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, o apreciază ca fiind inexistenta întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art.4 din OUG nr.50/2008, cu modificările si completările ulterioare, cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul in România si la repunerea in circulație a unui autovehicul dupa incetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 si art. 9. Totodată, in speța de fata, intimata nu se încadrează nici in situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. 2 din OUG nr. 50/2008, si, ca atare, obligația de plata a taxei de poluare ii revine ca fiind legal datorata.
A menționat ca potrivit jurisprudentei Comunității Europene, art. 110 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene la care se face referire, este incalcat atunci cand taxa aplicata produselor importate si taxa aplicata produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite.
In ceea ce privește susținerea instanței de fond, respectiv ca taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu, recurenta a susținut ca de esența taxelor cu efect echivalent taxelor vamale este discriminarea sau nu a unor mărfuri naționale sau străine pentru ca acestea trec o frontiera, in căzui taxei speciale pentru prima înmatriculare a autovehiculului in România aceasta discriminare nefiind fundamentata prin nici un argument de catre reclamanta.
A precizat că departamentul responsabil al Comisiei Europene este de parare ca autoritățile romane au luat masurile necesare pentru a asigura respectarea legislației comunitare si, in momentul de fata, legislația romana privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conforma cu art. 110 din TFUE.
In ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicita restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, in completarea celor de mai sus, recurenta a arătat ca restituirea de sume de la buget la cerere se realizează in condițiile stabilite de art. 117 din O. G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare. Ori, restituirea solicitata nu poate fi încadrata in niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, suna fiind plătită in temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
A susținut că din interpretarea prevederilor art. 8 și 9 din OUG nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, rezulta fara dubii ca intimata nu se regăsește in niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitata de este legal datorata.
Referitor la plate dobânzii fiscale, reglementată de art. 124 alin. (1) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, a solicitat să se constatate că intimata nu se încadrează în dispozițiile art. 117 Cod procedura fiscală pentru a fi îndreptățită la restituirea sumei, ci aceasta a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 50/2008.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecata, recurenta a invocat prevederile art. 45 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, arătând că, în cazul in care instituția nu ar formula prezentul recurs si s-ar conforma hotărârii instanței de fond, reclamanta, dupa rămânerea irevocabila a sentinței civile nr. 8410/16.12.2014 ar beneficia, la cerere si de restituirea taxei de timbru, imbogatindu-se fără just temei.
Dupa obținerea sumei restituita de către D.I.T.L. Sector 6, reclamanta s-ar putea indrepta si impotriva instituției prin punerea in executare silita a hotărârii instanței de fond si astfel ar obține inca o data aceeași suma, imbogatindu-se fara justa cauza.
In drept, recurenta a invocat art. 488 pct. 8 NCPC.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
În ce privește faptul că recurenta a fost obligată la restituirea taxei deși aceasta se face venit la bugetul F. pentru mediu gestionat de Administrația F. pentru Mediu, Curtea reține că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția intimatei-reclamante de a i se restitui taxa pe poluare încasată de AFP sector 6, organ căruia i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală, cerere respinsă de recurenta-pârâtă.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile potrivit cărorastabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, AFP sector 6 fiind cea care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei pe poluare nu pot fi obligate la restituirea acesteia, reclamantei neputând să-i fie opusă relația subsecventă dintre recurentă și Administrația F. pentru Mediu, întrucât contribuabilul are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia, independent de destinația bugetară a sumelor colectate cu acest titlu.
Prin urmare, AFP sector 6 are calitate procesuală pasivă, sentința fiind este legală și temeinică sub acest aspect.
Pe fond, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Sub acest aspect, se constată că problema compatibilității reglementării taxei pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 cu dreptul european a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Faptul că taxa pe poluare se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, se constată că împrejurarea că la calcularea valorii taxei pe poluare se ia în considerare deprecierea autoturismului nu este relevantă decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
În opinia Curții, odată reținut faptul că norma internă care reglementează taxa pentru emisii poluante este contrară Tratatului, se impune ca judecătorul național să o înlăture în totalitate de la aplicare, cu consecința restituirii integrale a taxei percepute în temeiul acesteia.
Recurenta nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, iar susținerile din cuprinsul motivelor de recurs nu pot fi primite, în condițiile în care, în aplicarea principiului supremației dreptului comunitar, nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre sunt obligate să asigure prevalența dreptului european și să înlăture de la aplicare norma internă incompatibilă cu acesta, lăsând-o neaplicată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimată contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Recurenta-pârâtă a criticat și obligația accesorie instituită în sarcina sa, de plată a dobânzii legale aferente taxei prelevate cu încălcarea dreptului european, susținând că în cauză se aplică dispozițiile art. 124 alin. 1 teza finală C.pr.fiscală, potrivit cărora acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
Sub acest aspect, Curtea reține că, întrucât în speță recurenta-pârâtă a refuzat restituirea taxei, refuz contestat de intimata-reclamantă în contencios administrativ, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, chiar dacă cererea a fost adresată direct instanței, criticile recurentei-pârâte în acest sens fiind neîntemeiate.
În același sens, Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului, interpretarea CJUE impunându-se ca un argument al admisibilității solicitării de acordare a dobânzii legale.
În ceea ce privește critica referitoare la obligarea recurentei-pârâte de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că este neîntemeiată, întrucât, soluția este legală și temeinică, în raport de dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Se impune precizarea că singura condiție care trebuie îndeplinită pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este aceea de a fi pierdut procesul, neavând relevanță aspectele învederate de recurentă.
Având în vedere că, în faza judecății de fond, recurenta-pârâtă a pierdut procesul, în mod legal și temeinic, Tribunalul a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, obligația de a suporta cheltuielile de judecată avansate de reclamantă revenind părții care a pierdut procesul și fiind întemeiată exclusiv pe culpa procesuală.
Se impune precizarea că dispozițiile art. 45 alin. (5) din OUG nr. 80/2013 reglementează o altă ipoteză decât cea supusă discuției, astfel încât nu au aplicabilitate în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată întemeiată pe culpa procesuală.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 496 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – pârâta ADMINISTRAȚIEI S. 6 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 2, ., împotriva sentinței civile nr. 8410/16.12.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamanta O. A., domiciliată în București, Sector 6, ., ., ., și cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, sector 6, .. 294, .>
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. D. M. D. I. F.
GREFIER,
M. B.
Red/thred. jud. CP
Jud. fond: A. M. P., Tribunalul București
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 3915/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1592/2015.... → |
|---|
