Obligaţia de a face. Decizia nr. 1282/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1282/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-03-2015 în dosarul nr. 25283/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ /C./2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 1282
Ședința publică din data de 02.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – B. C.
JUDECĂTOR – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
GREFIER – C. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 5199/03.09.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._ , având ca obiect „pretenții – taxă poluare”, în contradictoriu cu intimatul – reclamant L. M. și intimații – chemați în garanție M. M. ȘI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE și ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, nu se prezintă părțile.
Față de lipsa părților la apelul nominal, date fiind dispozițiile art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La a doua strigare a cauzei, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează: termen de judecată acordat pentru solicitare relații în ce privește valoarea reziduală, adresa de răspuns a fost transmisă de Administrația Sector 4 București la data de 19.02.2015.
Părțile fiind lipsă, Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr. 5199/03.09.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus: respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei Administrația Finanțelor Publice Sector 4, ca neîntemeiata; admite cererea formulată de reclamantul L. M. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE prin DGRFPB; obliga pe parata la restituirea sumei de_ lei către reclamant, reprezentând taxa de poluare, suma ce va fi actualizata cu dobânda legala calculata de la data achitării taxei pana la data plații efective; obliga pe parata la plata in favoarea reclamantului a sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; admite cererea pârâtei Administrația Sectorului 4 a Finanțelor Publice prin DGRFPB de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU; obliga pe chemata in garanție la plata in favoarea paratei a sumelor la care aceasta fost obligata.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul respinge ca neîntemeiata excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând că pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale. Art. 17 din O.G. nr. 92/2003 (având denumire marginală „Subiectele raportului juridic fiscal”) prevede că Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile subordonate acesteia, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale sunt denumite în prezentul cod organe fiscale. Potrivit prevederilor art. 2 din OMFP nr. 1899/2004, restituirea sumelor plătite ca si obligații fiscale, cum sunt si cele solicitate de reclamant în prezenta cauză, se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii si înregistrării cererii acestuia la organul fiscal căruia îi revine competenta de administrare a creanțelor bugetare, potrivit art. 33 din O.G. nr. 92/2003, în speță acesta fiind Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 București, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Pe fondul cauzei, a reținut Tribunalul că reclamantul a achiziționat în anul 2012 un autovehicul folosit, marca Mercedes Benz, având număr de identificare WDD2193221A146997, autoturism importat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, respectiv din Italia, achitând cu prilejul înmatriculării suma de_ lei, cu chitanța . nr._/13.03.2012, taxă de emisii poluante ce a fost stabilită în temeiul Legii nr. 9/2012 printr-o decizie a organului fiscal.
Instanța apreciază că stabilirea taxei de emisii poluante s-a făcut prin încălcarea prevederilor legale comunitare cu incidență în cauză, iar în condițiile în care acestea sunt prioritare, ca forță juridică celor naționale, rezultă că decizia de stabilire a taxei de emisii poluante este nelegală și urmează a fi anulată, urmând să se dispună și restituirea acestei taxe reclamantei, pentru motivele ce vor fi menționate în continuare.
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României, revizuită, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 din același articol prevede că autoritatea judecătorească, între alte instituții, garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2, astfel că, din chiar cuprinsul reglementării interne fundamentale, rezultă nu numai competența, dar și obligația instanțelor judecătorești de a asigura prioritatea dreptului comunitar în cazul incompatibilității normei interne cu reglementarea comunitară.
Tribunalul reține că dispozițiile art. 110 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene (anterior, art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană) interzic statelor membre să aplice, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, scopul acestei prevederi fiind acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele naționale și produsele importate, având natură similară.
Se observă că prevederile Legii nr. 9/2012 impun taxa de emisii poluante autovehiculelor aflate la prima înmatriculare în România, o astfel de taxă nefiind percepută pentru autovehiculele înmatriculate sau care au fost anterior înmatriculate în România și apoi reintroduse în țară.
Ca atare, stabilind taxa de emisii poluante pentru autoturismele importate din spațiul Uniunii Europene, este evident că prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 încalcă art. 90 din Tratatul C.E., instanța fiind obligată să dea întâietate prevederilor comunitare, lăsând inaplicabil dreptul intern incompatibil legislației comunitare, principiu statuat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene cu prilejul soluționării cauzei Administrazione delle Finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C106/77.
Comparația se face în cazul de față între autoturisme second-hand din străinătate și cele deja înmatriculate în România, pentru cele din cea de-a doua categorie nu se achită această taxă de emisii poluante. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor, (hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta SRL c. Administrazione delle finanze dello Stato).
Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F.G. Roders BV s.a., Inspector der Invoerrechten en Accijnzen sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Germania.
În hotărârile T. (nr. C‑402/09, 7 aprilie 2010) și N. (C‑263/10, 7 iulie 2011), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Or, același regim a fost menținut și prin Legea nr. 9/2012, din moment ce aplicarea art. 4 alin. 2 a fost suspendată până în data de 01.01.2013.
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe emisii poluante aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În dreptul intern, discriminarea este realizată de legiuitor, care a legat plata taxei de emisii poluante de faptul înmatriculării, deși din cuprinsul Legii nr. 9/2012 rezultă că s-a urmărit realizarea protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului, ceea ce implică instituirea unei taxe de emisii poluante pentru toate autoturismele aflate în trafic, potrivit principiului „poluatorul plătește”.
Conferind o forță juridică superioară dispozițiilor Legii nr. 9/2012, prin obligarea reclamantei la plata taxei de emisii poluante, în vederea înmatriculării autoturismului menționat, s-au încălcat prevederile art. 110 TFUE, astfel că instanța, în virtutea obligației stabilite prin art. 148 alin. 4 din Constituția României, de a asigura aducerea la îndeplinire a principiului preeminenței prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, principiu enunțat de alineatul 2 al aceluiași articol din Constituția României, admite acțiunea reclamantului si obligă pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 4 la restituirea către reclamant a sumei de_ lei reprezentând plată nedatorată conform art. 992 C.civ.
În ceea ce privește cererea reclamantului de acordare a dobânzii, tribunalul reține că în această materie dobânda legală este reprezentată de dobânda fiscală, iar potrivit art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. 2 sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.” iar art. 70 alin. 1 C.pr.fiscală prevede: „Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Totodată, tribunalul mai reține că prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C‑565/11 (M. I. împotriva Administrația Finanțelor Publice Sibiu . Mediu) s-a statuat că Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe. Curtea a avut în vedere principiul efectivității care impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei.
Prin urmare, tribunalul obliga pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă sumei de_ lei de la data încasării acestei sume și până la plata efectivă.
În aplicarea art. 453 Cod procedură civilă, tribunalul obliga pârâta, care a pierdut procesul, să plătească reclamantului suma de 300 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu, se reține că potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 9/2012, taxa pentru emisii poluante se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, iar potrivit art. 72 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.
Au fost avute în vedere de Tribunal și disp. H.G. nr. 9/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule reglementează.
Prin urmare, în condițiile în care textele de lege prevăd că taxa pentru emisii poluante se achită de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, organ fiscal care și stabilește taxa prin act administrativ fiscal, iar ulterior sumele sunt transferate în contul Administrației F. pentru Mediu, rezultă, fără echivoc, atât raporturile fiscale dintre contribuabili și administrațiile finanțelor publice, cât și raporturile juridice dintre acestea din urmă și Administrația F. pentru Mediu. Pârâta Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei pentru emisii poluante încasate, întrucât potrivit dispozițiilor legale amintite a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu. Bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal, de bugetul F. pentru mediu, administrațiile finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei pentru emisii poluante încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu cel puțin pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Pentru aceste considerente, tribunalul admite cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și dispune obligarea acesteia la plata către Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice a sumelor la care aceasta a fost obligată față de reclamant.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 22.09.2014, a declarat recurs, înregistrat la data de 29.09.2014, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE.
Curtea reține că potrivit art. 499 NCPC „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”.
II.1 În cauza de față, prin cererea de recurs partea recurentă – pârâtă a invocat disp. art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC.
În motivare, s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În acest sens, a arătat partea recurentă că în mod nelegal a fost respinsă de prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a AS4FP, lipsind raportul juridic fiscal între partea reclamantă și cea pârâtă.
Totodată, a mai arătat partea recurentă taxa litigioasă are temei legal, Legea nr. 9/2012 înlăturând discriminarea identificată în jurisprudența CJUE, iar aceasta a fost achitată în baza unor dispoziții legale în vigoare. În plus, ceea ce se restituie este doar diferența dintre taxa achitată potrivit OUG nr. 50/2008 și taxa plătită în cond. Legii nr. 9/2012.
Referitor la dobândă, s-a susținut că acordarea acesteia s-a făcut de prima instanță fără a fi fost întrunite cerințele prevăzute de lege.
Cu privire la culpa procesuală și, pe cale de consecință, acordarea cheltuielilor de judecată, partea recurentă a contestat legalitatea soluției pronunțate de prima instanță, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
In drept, s-au invocat disp. art. 488 pct. 8 NCPC; a fost solicitată judecata în lipsă.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 229 din OG nr. 92/2003.
II.2 Fiindu-le comunicată cererea de recurs, intimații nu au formulat întâmpinare.
III. Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 483 alin. 4 NCPC rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea, analizând sentința civilă recurată, reține următoarele:
Art. 488 alin. 1 NCPC prevede: ”(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8.când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”.
Totodată, art. 483 alin. 3 și 4 NCPC prevede că „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”.
Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.
Recursul este fondat.
Observând dezvoltarea făcută de partea recurentă motivelor susținute prin cererea de recurs, Curtea constată că acestea se subsumează motivului de casare/nelegalitate de la disp. art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC.
Din analiza înscrisurilor atașate (filele 10-11 și 18-19 din dosarul tribunalului), se reține că intimatul-reclamant a solicitat înmatricularea în România a autoturismului său second-hand, înmatriculat pentru prima dată în Italia la data de 09.07.2008, moment în care i s-a impus de autoritățile fiscale române prin decizia de calcul al taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule din martie 2012 achitarea taxei prevăzute de Legea nr. 9/2012 în cuantum de 10.723 lei, sumă achitată la 13.03.2012.
Taxa în discuție, denumită „taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule”, a fost introdusă prin Legea nr. 9/2012.
Prin urmare, problema dedusă judecății constă în a stabili dacă prin taxa imputată intimatului – reclamant L. M. s-a produs o încălcare a art. 110 paragraful 1 din T.F.U.E. (ex-art. 90 TCE), respectiv dacă s-a creat în cazul acestuia o discriminare contrară dreptului Uniunii Europene.
Reține Curtea că, în precedent, legiuitorul reglementase prin OUG nr. 50/2008 o taxă similară denumită „taxă pe poluare”.
Compatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu art. 110 TFUE a fost amplu analizata de Curtea de Justiție a Uniunii Europene in cauzele C-402/09 I. T. șiC-263/10 N..
În ambele hotărâri pronunțate în procedura hotărârilor preliminare s-a apreciat că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. Chiar prin dispozitivul acestor două hotărâri, menite să indice în folosul instanțelor naționale dreptul relevant al Uniunii Europene, se subliniază ideea conform căreia OUG nr. 50/2008 nu poate fi considerată de plano contrară normelor de drept al Uniunii Europene, verificarea caracterului discriminatoriu al aplicării acestei norme urmând a se efectua de la caz la caz.
Se impune a fi subliniat faptul că dispozitivul acestor hotărâri CJUE trebuie a fi analizat prin prisma considerentelor care explicitează limitele în care o normă internă care statuează asupra unei taxe poate avea caracter discriminatoriu.
Se reține astfel în cauza T. faptul că instanța europeană a operat o clară distincție între situația autovehiculelor rulate înmatriculate pentru prima dată în Uniunea Europeană anterior datei de 01.07.2008 (data intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2008) și cele înmatriculate în statele membre UE ulterior acestei date (par. 38).
Analizând separat cele doua situații, CJUE a reținut că O.U.G. nr. 50/2008 este susceptibilă să încalce în mod evident art. 110 TFUE numai într-una dintre cele două ipoteze anterior prezentate, respectiv numai în cazul vehiculelor de ocazie importate și vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2008.
În privința autovehiculelor care au fost înmatriculate pentru prima data in UE ulterior datei de 01.07.2008, CJUE a reținut ca legislația națională nu afectează libera concurenta a produselor. Arată astfel CJUE în hotărârea sa T., pronunțată în cauza C-402/09, că „(…) un sistem precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, care ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate și fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elementele referitoare la vechimea și la rulajul mediu anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului și pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menționat și a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008”.
Totodată, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C‑345/93, R.., p. I‑479, punctul 20, Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valente, C‑393/98, R.., p. I‑1327, punctul 23, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2002, Tulliasiamies și Siilin, C‑101/00, R.., p. I‑7487, punctul 55).
Raționamentul CJUE este următorul: din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într‑un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului, așa încât, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială.
Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul național (Hotărârea Weigel, punctul 71, și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctul 28).
Totodată, în hotărârea pronunțată la 19.12.2013 în cauza C-437/12 X, CJUE a arătat că „În vederea aplicării articolului 110 TFUE, produsele naționale similare, comparabile cu un vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui primă utilizare este anterioară datei de 1 februarie 2008 și care a fost importat și înmatriculat în Țările de Jos în anul 2010, sunt vehiculele care se află pe piața olandeză și care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului în cauză”; a argumentat instanța de la Luxemburg în considerentele 22-24 ale hotărârii pronunțate că «(22). (…) trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE (a se vedea Hotărârea T., …, punctul 55). (23). Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie din acest stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” cu vehiculele de ocazie importate dacă proprietarii lor și nevoile la care răspund le plasează într‑un raport de concurență. Gradul de concurență dintre două modele depinde de măsura în care ele răspund unor diverse cerințe, în special în materie de preț, de dimensiuni, de confort, de performanțe, de consum, de durată de viață și de fiabilitate. Vehiculul de referință trebuie să fie cel care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului importat. Aceasta implică luarea în considerare a modelului, a tipului și a altor caracteristici, precum modul de propulsie sau dotarea, vechimea, kilometrajul, starea generală sau marca (a se vedea în special Hotărârea din 19 septembrie 2002, Tulliasiamies și Siilin, C‑101/00, R.., p. I‑7487, punctele 75 și 76, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctele 29 și 37). (24). În această privință, trebuie arătat că criteriile menționate la punctul anterior nu au fost enumerate nici în mod exhaustiv, nici în mod imperativ. În mod evident, vehiculul de referință poate varia în funcție de caracteristicile proprii ale vehiculului importat. Două vehicule care au aceeași dată de primă utilizare nu sunt în mod obligatoriu similare, de exemplu din cauza unei diferențe de uzură. Instanța națională are sarcina ca, luând în considerare caracteristici precum cele menționate la punctul anterior, să determine care sunt produsele naționale care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului importat în discuție”.
Prin ordonanța pronunțată la 3 februarie 2014, în cauzele conexate C-97/13 și C-214/13, S. G. C. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș, Administrația F. pentru Mediu, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva G. C., CJUE a decis în legătură cu Legea nr. 9/2012, că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel institui, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Așa fiind, în principiu, nu se poate reține existența vreunei distorsionări a concurenței în privința, pe de o parte, a autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în UE în perioada ulterioară datei de 01.07.2008 (categorie din care face parte și autovehiculul reclamantului, conform celor arătate anterior) și reînmatriculate în Romania și, pe de altă parte, a autovehiculelor similare înmatriculate pentru prima dată în Romania în aceeași perioadă.
In concret, reclamantul din prezenta cauză era pus în fața următoarei opțiuni: fie să cumpere autovehiculul înmatriculat pentru prima dată în UE în data de 09.07.2008, fie să cumpere un autovehicul similar, înmatriculat deja, pentru prima dată pe teritoriul României în data de 09.07.2008.
In primul caz, reclamantul a suportat valoarea de circulație a autovehiculului, la care s-a adăugat valoarea taxei pentru emisii poluante imputate de autorități în baza deciziei de calcul depusă la fila 10 din dosarul tribunalului. In al doilea caz, care reprezintă ipoteticul termen al comparației conform hotărârii T., reclamantul ar fi suportat valoarea de circulație a autovehiculului similar, valoare în care, însă, era încorporată deja și valoarea reziduală a taxei pe poluare plătită de vânzător la prima sa înmatriculare în Romania, adică la data de 09.07.2008, conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2008.
Or, în ambele cazuri, prețul final al autovehiculului include pe de o parte valoarea reziduală a taxei pe poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008, iar pe de altă parte taxa pentru emisii poluante impusă reclamantului. Așadar, în ambele situații, reclamantul ar fi suportat o sarcină fiscală, fie achitând-o direct (în cazul taxei pentru emisii poluante), fie indirect (sub forma valorii reziduale incluse în prețul de cumpărare a bunului de pe piața internă).
Cu privire la situația concretă, Curtea reține că autovehiculul importat de reclamant a fost înmatriculat pentru prima data în Uniunea Europeană la 09.07.2008 și că la aceeași dată în Romania era deja instituită taxa pe poluare, astfel încât autoturismele second-hand de același tip si aceeași vechime cu cel al reclamantului, aflate deja în Romania la data perceperii taxei pentru emisii poluante în martie 2012, fuseseră și ele supuse taxei interne.
Prin urmare, ceea ce trebuie analizat este dacă taxa pentru emisii poluante plătită efectiv de reclamant este mai mare decât valoarea reziduală a taxei pe poluare pentru autovehiculele second-hand înmatriculate pentru prima dată direct în Romania la data de 09.07.2008 și aflate in circulație în Romania în martie 2012 de același tip si de aceeași vechime cu cel al reclamantului, valoare incorporată în valoarea de piața a acestora din urma.
În ceea ce privește cuantumul concret al taxei pentru emisii poluante și cuantumul valorii reziduale al taxei pe poluare incluse în valoarea unui autoturism similar disponibil pe piața internă, din chitanța aflată la fila 11 în dosarul tribunalului, respectiv din adresa comunicată de D. București (filele 28 și urm. din dosarul curții) reiese faptul că prima este în cuantum de 10.723 lei, în timp ce a doua are o valoare de 4.172 lei.
Pe cale de consecință, Curtea constată că ceea ce constituie taxă achitată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene în materie, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența CJUE, este suma de 6.551 lei, adică diferența dintre taxa pentru emisii poluante achitată (10.723 lei) și valoarea reziduală a taxei pe poluare (4.172 lei) care se regăsește înglobată în valoarea de piață a autoturismului existent pe piața internă și care ar fi putut fi achiziționat de reclamant.
De altfel, potrivit art. 8 alin. 2 din OUG nr. 50/2008 „Valoarea reziduală a taxei reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național.”.
În speță nu poate fi reținută ca sursă a discriminării faptul că ulterior datelor de 1 iulie 2008 autoturismele au fost supuse taxei pe poluare pe când cele înmatriculate anterior acestei date nu erau supuse acestei sarcini financiare, în ciuda faptului că poluau la fel. Cu privire la această pretinsă discriminare jurisprudența CJUE este foarte clară. Astfel, articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente. Atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabilește aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată după . acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior, împrejurarea aceasta nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme (par. 51 hotărârea T.).
În plus, partea intimată-reclamantă nu a probat, deși îi revenea sarcina corespunzătoare în cond. art. 249 NCPC, că valoarea reziduală înglobată în valoarea de circulație a autoturismului de comparație existent deja pe piața internă ar fi fost într-un cuantum diferit celui rezultat din calculul efectuat de organul fiscal în aplicarea normei legale relevante.
În concluzie, taxa pentru emisii poluante stabilită în sarcina intimatului-reclamant prezintă un caracter contrar dreptului Uniunii Europene în limita sumei de 6.551 lei, pentru diferență taxa nefiind contrară prevederilor art. 110 par. 1 din T.F.U.E. (ex-art. 90 TCE).
Astfel, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază că se impune admiterea capătului principal de cerere în limita sumei de 6.551 lei parte din taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule.
Cât despre calitatea procesuală pasivă a pârâtei AFP, aceasta a fost în mod legal și temeinic argumentată de prima instanță. Astfel, pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale.
În ce privește dobânda fiscală aferent, Curtea reține hotărârea CJUE din 18 aprilie 2013 pronunțată în cauza M. I., C-565/11, în care s-a arătat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”; a reținut instanța de la Luxemburg în paragraful 26 al hotărârii că „În ceea ce privește principiul efectivității, acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea Hotărârea Littlewoods Retail și alțiii…, punctul 29)”. Pe cale de consecință, fiind formulată cerere de restituire a taxei pe poluare, și fiind admis capătul principal privind restituirea acesteia, apare și raportul de accesorietate cu privire la acordarea dobânzii.
Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată aferent judecății de fond, potrivit art. 451 alin. 1 NCPC „Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”, iar potrivit art. 453 alin. 1 „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a pierdut procesul. Pe cale de consecință, AFP este ținută în cond. art. 451 și 453 NCPC să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru în cuantum de 300 lei raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) și art. 3 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 80/2013, respectiv creanța efectiv validată. Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod definitiv partea reclamantă, iar, pe de altă parte, art. 451 și urm. NCPC asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente.
Față de cele arătate în precedent, Curtea va admite recursul, va casa în parte sentința civilă recurată în ceea ce privește soluția dată cererii de chemare în judecată și cererii de chemare în garanție și rejudecând în fond va dispune: va admite în parte cererea de chemare în judecată; va obliga pârâta să restituie părții reclamante suma de 6.551 lei taxă pentru emisii poluante încasată necuvenit, precum și să plătească dobânda legală fiscală aferentă de la data de 13.03.2012 până la data restituirii; va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 300 lei cheltuieli de judecată; va admite în parte cererea de chemare în garanție; va obliga chemata în garanție AFM să plătească pârâtei suma de 6.551 lei; va menține în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 5199/03.09.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul – reclamant L. M. (CNP_) cu domiciliul în sector 4, București, ., ., ., și intimații – chemați în garanție M. M. ȘI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE, cu sediul în București, ., sector 5 și ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sector 6.
Casează în parte sentința civilă recurată în ceea ce privește soluția dată cererii de chemare în judecată și cererii de chemare în garanție și rejudecând în fond dispune:
Admite în parte cererea de chemare în judecată.
Obligă pârâta să restituie părții reclamante suma de 6.551 lei taxă pentru emisii poluante încasată necuvenit, precum și să plătească dobânda legală fiscală aferentă de la data de 13.03.2012 până la data restituirii.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 300 lei cheltuieli de judecată.
Admite în parte cererea de chemare în garanție.
Obligă chemata în garanție AFM să plătească pârâtei suma de 6551 lei.
Menține în rest sentința.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. C. V. H. O. D. P.
GREFIER,
C. M.
Red./Tehnored. B.C. /6 ex./2015
Judecător fond: G. G. P. / Tribunalul București – SCAF
Comunicate 4 ex./…………….……
Semnătură grefier ………....
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 4276/2015.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 689/2015. Curtea de... → |
|---|
