Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 949/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 949/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 17889/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR. 17.889/3/C./2013
SENTINȚA CIVILĂ NR. 949
Ședința publică din data de 02.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – judecător B. C.
GREFIER - C. M.
Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamanta S.C. A. I.-INVEST S.R.L. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, având ca obiect „contestație act administrativ fiscal”.
Dezbaterile orale și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 19.03.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a se depune concluzii scrise, iar apoi având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la 26.03.2015, respectiv la 02.04.2015.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția C. administrativ și fiscal, la 13.05.2013 sub dosar nr. 17._, reclamanta S.C. A. I.-INVEST S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, arătând că formulează contestație împotriva Deciziei nr. 481 din 17.12.2012 privind soluționarea contestației înregistrata sub nr._ din 12.11.2012 împotriva Raportului de inspecție fiscala nr. F-S2 196 din 14.09.2012 si a Deciziei de impunere nr. F-S2 219 din 14.09.2012, solicitând desființarea deciziei atacate, soluționarea pe fond a contestației, admiterea acesteia, anularea constatărilor, măsurilor și a sumelor dispuse prin și în baza Raportului de inspecție fiscala nr. F-S2 196 din 14.09.2012 și a Deciziei de impunere nr. F-S2 219 din 14.09.2012.
În motivare, a arătat reclamanta că organele de control ale MFP – ANAF - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 București, Activitatea de Inspecție Fiscala au efectuat o inspecție fiscala in perioada 19.09._12.
Potrivit raportului de inspecție fiscala, in perioada verificata, societatea a inregistrat TVA deductibila in jurnalele de cumpărări si balanțele de verificare astfel: TVA dedecutibila de societate - 8.797.309 lei; TVA deductibila inspecție fiscala 2.331.684 lei. In timpul inspecției fiscale s-a stabilit TVA fara drept de deducere in suma totala de 6.465.625 lei, cu baza de impozitare in suma de 27.749.402 lei. In raportul fiscal nu s-a arătat care este motivul pentru care s-a stabilit TVA fara drept de deducere in cuantum de 6.465.625 lei, această sumă fiind total greșita.
Împotriva Raportului de inspecție fiscala nr. F-S2 196 din 14.09.2012 si a Deciziei de impunere nr. F-S2 219 din 14.09.2012 s-a formulat contestație înregistrata sub nr._ din 12.11.2012.
Prin Decizia atacata nr. 481 din 17.12.2012, intimata a decis suspendarea soluționării contestației motivat de faptul ca in speța este deschis un dosar de urmărire penala.
A apreciat reclamanta că soluția este greșită întrucât în dosarul penal nr. 1532/P/2011 nu s-a început urmărirea penala împotriva administratorului societății. Mai mult, având în vedere dispozițiile CEDO, ale Constituție României și ale Codului penal, acesta beneficiază de prezumția de nevinovăție, până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
In al doilea rând, dosarul penal a fost deschis în anul 2011, deci mult înainte de declanșarea procedurii administrative în cadrul căreia au fost întocmite Raportul de inspecție fiscala nr. F-S2 196 din 14.09.2012 și Decizia de impunere nr. F-S2 219 din 14.09.2012. Mergând pe unitate de rațiune, dacă penalul ține în loc civilul, nu se putea declanșa procedura administrativă, nu se puteau întocmi acte administrativ-fiscale și nu se putea începe executarea silită în baza acestora.
Cu alte cuvinte, intimata nu a înțeles că „penalul nu tine în loc civilul" câtă vreme s-a declanșat procedura administrativa, s-au întocmit actele administrativ-fiscale, care au stat la baza executării silite. Când însă au fost atacate aceste acte, intimata a apreciat că „penalul ține in loc civilul", in sensul de a suspenda nu întreaga procedura administrativa, ci doar o parte a acesteia, respectiv soluționarea contestației formulate.
Consecința acestui mod de a acționa este următoarea: intimata și-a creat premisele întocmirii unui titlu executoriu și ale declanșării executării silite, dar a blocat posibilitatea de contestare a acestora până se soluționează cauza penala.
Această modalitate este total nelegală și împiedică accesul la justiție.
In al treilea rând, nici pe fond, cele constatate in Raportul de inspecție fiscala nr. F-S2 196 din 14.09.2012 și Decizia de impunere nr. F-S2 219 din 14.09.2012 nu sunt întemeiate.
În continuare, partea reclamantă a detaliat relațiile comerciale desfășurate cu ., ., ., . SRL, . Estate SRL și . SRL, apreciind că sunt lipsite de orice logică și fundament concluziile organelor fiscale de a înlătura acele operațiuni ca fiind nereale.
Pe cale de consecință, partea reclamantă a considerat raportul de inspecție fiscala și decizia de impunere atacate ca fiind netemeinice și nelegale, solicitând desființarea lor în totalitate.
În drept, au fost invocate disp. OG nr. 92/2003 și Codul fiscal actualizat.
În dovedire, a solicitat partea reclamantă administrarea probelor cu înscrisuri, martori, expertiza contabilă.
Pârâta a depus întâmpinare la data de 03.07.2014, solicitând respingerea acțiunii.
A invocat pârâta excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și declinarea competenței de judecată în favoarea Curții de Apel București, față de disp. art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și cuantumul creanței fiscale în discuție.
A mai invocat partea pârâtă excepția inadmisibilității acțiunii în privința capătului de cerere privind obligarea instituției la soluționarea pe fond a contestației și în consecința anularea Deciziei de impunere nr. F - S2 219/14.09.2012 și a Raportului de inspecție fiscala nr. F- S2 196/14.09.2012, dat fiind că societatea reclamanta nu a așteptat finalizarea procedurii administrative prealabile prevăzută de OG nr. 92/2003, ci s-a adresat direct instanței de contencios administrativ cu o cerere de chemare în judecată prin care solicită anularea actelor administrative întocmite de ANAF, în condițiile în care organul de soluționare a contestației nu a emis o decizie de soluționare care să vizeze fondul contestației administrative.
Invocând art. 205 - 218 din OG nr. 92/2003, partea pârâtă a apreciat că dreptul societății reclamante de a introduce această acțiune nu este actual, ci acesta va lua naștere după emiterea deciziei de soluționare a contestației. Or, actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ este numai decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă, astfel încât, instanța de judecată nu se poate pronunța asupra cererii de anulare a actelor administrative ce fac obiectul prezentei acțiuni.
Pe fondul cauzei, a apreciat pârâta că solicitarea reclamantei privind anularea Deciziei nr. 481/17.12.2012 nu este întemeiată, în condițiile în care organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice sector 2 (devenita dupa reorganizarea ANAF potrivit HG nr. 520/2013, Administrația Sectorului 2 a Finanțelor Publice) au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului București Sesizarea penală nr._/21.09.2012 împreună cu Procesul verbal nr.224/11.09.2012, ale cărui constatări se regăsesc în Raportul de inspecție fiscală nr.FS2 196/14.09.2012 care a stat la baza întocmirii Deciziei de impunere nr.FS2 219/14.09.2012, în vederea stabilirii dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005.
In esență, urmarea inspecției fiscale generale efectuate la . SRL, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice sector 2 au stabilit că societatea reclamanta a diminuat impozitele și taxele datorate bugetului de stat cu suma de 10.181.990 lei reprezentând TVA, impozit pe profit și accesoriile aferente reținând în principal următoarele: - în urma constărilor privind achizițiile de mărfuri și lista neconcordanțelor privind achizițiile, livrările și prestările efectuate pe teritoriul național, au fost solicitate controale încrucișate la anumiți furnizori de marfă pentru a se verifica realitatea relațiilor comerciale desfășurate cu societatea reclamanta; - urmare controalelor încrucișate efectuate, organelor de inspecție fiscală li s-a comunicat faptul că nu s-a putut stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice derulate între societatea contestatoarea și alte societăți; - de asemenea, s-a constatat că S.C A. I. INVEST SRL nu are puncte de lucru, nu a avut salariați, pe notele de recepție nu este trecută persoana care a semnat de recepția mărfurilor; - pentru o parte din societățile verificate s-a constatat că nu funcționează la sediul declarat, administratorii acestora refuzând să prezinte documentele și evidențele financiar contabile, motiv pentru care au fost întocmite sesizări penale.
Întrucât nu s-a putut dovedi realitatea tranzacțiilor efectuate, organele de inspecție fiscală au procedat la reîncadrarea acestora prin neluarea lor în considerare în conformitate cu prevederile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003.
Mai mult, la solicitarea organelor de poliție din cadrul Direcției generale de poliție a Municipiului București - Serviciul de investigare a fraudelor, în interesul cercetărilor ce se efectuează în dosarul de urmărire penală nr.1532/P/2011, Administrația Sectorului 2 a Finanțelor Publice a transmis acestora cu adresa nr._/21.09.2012, Procesul verbal nr.224/11.09.2012, Raportul de inspecție fiscală nr.FS2 196/14.09.2012, Decizia de impunere nr.FS2 219/14.09.2012 întocmite la S.C A. I. INVEST SRL.
A invocat partea pârâtă disp. art. 214 alin.1, lit.a) din O.G. nr. 92/2003, susținând aplicabilitatea textului în contextul cauzei de față, astfel că organul de soluționare a contestației, Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala, în mod corect a suspendat prin decizie motivată soluționarea cauzei având în vedere că, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Astfel, între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr.F-S2 196/14.09.2012 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr.F-S2 219/14.09.2012, contestate, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.
Aceasta interdependență constă în faptul că în urma verificărilor, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea a diminuat taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe profit datorate bugetului de stat, cu accesoriile aferente, cu suma de 10.181.990 lei, prin evidențierea în acte contabile de cheltuieli care nu au la bază operațiuni economice reale.
Urmarea controalelor încrucișate efectuate la anumiți furnizori de marfă, nu s-a putut stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice efectuate de societatea reclamanta cu respectivele societăți.
Pentru o parte din furnizorii S.C A. I. INVEST SRL, respectiv S.C Hermitage Delivery SRL, S.C Movins Impex SRL, S.C Invest Real Estate SRL au fost întocmite sesizări penale.
În aceste condiții, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere principiul de drept „penalul ține în loc civilul, precum și faptul că în speță operațiunile efectuate au implicații fiscale pentru care se ridică problema realității acestora, tranzacțiile comerciale fiind efectuate cu societăți ai căror reprezentanți fac obiectul unor cercetări penale, ori care nu au declarat livrările și fără a fi însoțite de documente justificative.
Potrivit doctrinei, acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor 2 acțiuni este săvârșirea infracțiunii sau existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, iar, pe de altă parte, soluționarea acțiunii civile este condiționată de soluționarea acțiunii penale în privința existenței faptei.
A mai invocat pârâta Decizia Curții Constituționale nr. 449/26.10, precum și Decizia Curții Constituționale nr.72/28.05.1996, dar și Decizia Curții Constituționale nr. 95/2011, apreciate a fi incidente în cauză.
Totodată, practica jurisprudențială europeană a CEDO privește drept discriminare aplicarea unui regim juridic diferit unor situații similare, interzicând expres aplicarea unei diferențe de tratament unor situații analoage sau comparabile.
A făcut totodată referire partea pârâtă la principiului de drept "penalul ține în loc civilul" și a precizat că procedura administrativă urmează a fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 214 alin.3 din O.G. nr. 92/2003 la încetarea motivului care a determinat suspendarea.
În drept, au fost invocate disp. art. 205 NCPC, H.G. nr. 520/2013, O.G. nr. 92/2003, Legea nr. 554/2004.
În dovedire, a fost propusă spre administrare proba cu înscrisuri.
Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
La data de 09.10.2014, reclamanta a formulat cerere adițională, prin care a indicat modificarea acțiunii în sensul că alături de cele menționate in acțiunea introductiva, solicită admiterea contestației și, pe cale de consecință, desființarea deciziei atacate și, soluționând pe fond contestația, cu privire la accesorii, admiterea acesteia, anularea tuturor accesoriilor dispuse prin și în baza Raportului de inspecție fiscala nr. F-S2 196 din 14.09.2012 și a Deciziei de impunere nr. F-S2 219 din 14.09.2012.
Potrivit raportului de inspecție fiscala, pentru perioada verificata, s-au stabilit accesorii - dobânzi si penalități - după cum urmează: Dobânzi/Majorări de întârziere TVA lunar - 1.521.303 lei; Penalități de întârziere TVA lunar - 948.186 lei; Dobânzi/Majorări de întârziere Impozit pe profit - 259.994 lei; Penalități de întârziere Impozit pe profit - 128.723 lei.
Calculul accesoriilor - dobânzi si penalități - înainte de data pronunțării contravine Directivei 2006/112, articolul 183, ce privește sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2006/138.
A susținut reclamanta că "In lumina principiului neutralității fiscale, directiva trebuie interpretata in sensul ca se opune unei reglementari naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxa pe valoarea adăugata, la expirarea căruia sunt datorate dobândi de întârziere aferente sumei care sumei restituita, este prelungit in cazul inițierii unui control fiscal aceasta prelungire având drept consecința faptul ca dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului cu toate excedentul menționat a făcut deja obiectul unei reporturi pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei in care acesta a apărut" (Cauza C-107/10 Enel Maritsa Iztok (cerere de pronuntare a unei hotărâri preliminare).
În consecință, în situația în care obligația de plata este stabilită prin hotărâre judecătorească, scadența este ziua următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, de la aceasta dată pentru neplată urmând a se aplica dobânzi si penalități.
De asemenea, a considerat partea reclamantă că nu se poate reține atitudinea sa culpabilă, dată fiind pasivitatea organului fiscal, neefectuarea inspecției fiscale decât cu întârziere. Trebuie avută în vedere și regula de interpretare potrivit căreia orice dubiu profită debitorului (respectiv reclamantei).
În drept, au fost invocate disp. art 204 NCPC, OG nr. 92/2003, Codul fiscal actualizat.
Prin sentința civilă nr. 6298/09.10.2014 Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 21.10.2014 sub dosar nr._ /C./2013.
Curtea a încuviințat administrarea probei cu înscrisurile atașate dosarului, în cond. art. 255 și 258 NCPC.
Analizând probele administrate în cauză, Curtea reține următoarele:
Prin decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală F-S2 219/14.09.2012 (filele 175 și urm. din dosarul tribunalului) emisă de ANAF – Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 cu privire la societatea A. I. – Invest SRL, au fost stabilite ca obligații fiscale suplimentare sumele de 858.159 lei impozit profit aferent perioadei 11.12.2008 – 31.12.2010, 259.994 lei dobânzi/majorări de întârziere și 128.723 lei penalități de întârziere pentru perioada 25.07.2010 – 15.09.2012, respectiv, 6.465.625 lei TVA aferentă perioadei 11.12.2008 – 30.06.2011, 1.521.303 lei dobânzi/majorări de întârziere și 948.186 lei penalități de întârziere pentru perioada 25.03.2010 – 15.09.2012. În motivare, a arătat organul fiscal în esență că s-a recalculat impozitul pe profit cu contravaloarea documentelor pentru care nu s-a putut confirma realitatea efectuării operațiunilor respective, iar TVA dedusă de la facturi pentru care nu s-a putut confirma realitatea tranzacțiilor și TVA dedusă aferentă unor bunuri care nu sunt destinate realizării de operațiuni taxabile.
Observând Raportul de inspecție fiscală F-S2 196/14.09.2012 (filele 181 și urm. din dosarul tribunalului), Curtea constată că s-a consemnat de organul fiscal, în legătură cu relațiile comerciale desfășurate între partea reclamantă și societățile Hermitage Delivery SRL, Bau Service SRL, Movins Impex SRL, Invent Real Estate SRL și Main Auto Invest SRL, că nu s-a putut stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice derulate între acestea (Hermitage Delivery SRL, Bau Service SRL), s-a refuzat prezentarea documentelor și evidențelor financiar contabile, iar societatea nu funcționează la sediul declarat (Movins Impex SRL), nu s-a putut confirma realitatea operațiunilor (Movins Impex SRL, Invent Real Estate SRL, Main Auto Invest SRL); referitor la Ocean Drive Real Estate SRL, s-a constatat achiziționarea de la aceasta a unui imobil care nu a fost folosit în scopul obținerii de venituri.
Împotriva deciziei de impunere F-S2 219/2012, societatea A. I. - Invest SRL a formulat contestație, cu privire la care ANAF – DGSC a pronunțat Decizia nr. 481/17.12.2012 (filele 11 și urm. din dosarul tribunalului), prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației pentru suma totală de 10.181.990 lei reprezentând 858.159 lei impozit pe profit, 388.717 lei accesorii aferente, 6.465.625 lei TVA și 2.469.489 lei accesorii aferente TVA, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea, în condițile legii.
În motivarea deciziei nr. 481/2012, sub aspectul soluției de suspendare, a reținut ANAF, în esență, că:
« (…) urmare a inspecției fiscale generale efectuate la . SRL, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Finnațelor Publcie Sector 2 au stabilit că societatea a diminuat impozitele și taxele datorate bugetului de stat cu suma de 10.181.990 lei reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii aferente reținând în principal următoarele:
- în urma constărilor privind achizițiile de mărfuri și lista neconcordanțelor privind achizițiile, livrările și prestările efectuate pe teritoriul național, au fost solicitate controale încrucișate la anumiți furnizori de marfă pentru a se verifica realitatea relațiilor comerciale desfășurate cu societatea reclamanta;
- urmare controalelor încrucișate efectuate, organelor de inspecție fiscală li s-a comunicat faptul că nu s-a putut stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice derulate între societatea contestatoarea și alte societăți;
- de asemenea, s-a constatat că S.C A. I. INVEST SRL nu are puncte de lucru, nu a avut salariați, pe notele de recepție nu este trecută persoana care a semnat de recepția mărfurilor;
- pentru o parte din societățile verificate s-a constatat că nu funcționează la sediul declarat, administratorii acestora refuzând să prezinte documentele și evidențele financiar contabile, motiv pentru care au fost întocmite sesizări penale.
Întrucât nu s-a putut dovedi realitatea tranzacțiilor efectuate, organele de inspecție fiscală au procedat la reîncadrarea acestora prin neluarea lor în considerare în conformitate cu prevederile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 (…).
Ulterior inspecției fiscale efectuate la . SRL, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice sector 2 au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului București Sesizarea penală nr._/21.09.2012 împreună cu Procesul verbal nr.224/11.09.2012, ale cărui constatări se regăsesc în Raportul de inspecție fiscală nr.FS2 196/14.09.2012 care a stat la baza întocmirii Deciziei de impunere nr.FS2 219/14.09.2012, în vederea stabilirii dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005 (…).
Mai mult, la solicitarea organelor de poliție din cadrul Direcției generale de poliție a Municipiului București - Serviciul de investigare a fraudelor, în interesul cercetărilor ce se efectuează în dosarul de urmărire penală nr.1532/P/2011, Administrația Sectorului 2 a Finanțelor Publice a transmis acestora cu adresa nr._/21.09.2012, Procesul verbal nr.224/11.09.2012, Raportul de inspecție fiscală nr.FS2 196/14.09.2012, Decizia de impunere nr.FS2 219/14.09.2012 întocmite la S.C A. I. INVEST SRL.».
A mai reținut ANAF – DGSC că « între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. FS2 196/14.09.2012 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. FS2 219/14.09.2012, contestate, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență constă în faptul că în urma verificărilor, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea a diminuat taxa pe valoare adăugată și impozitul pe profit datorate bugetului de stat, cu accesoriile aferente, cu suma de 10.181.990 lei, prin evidențierea în acte contabile de cheltuieli care nu au la bază operațiuni economice reale, urmare controalelor încrucișate efectuate la anumiți furnizori de marfă neputându-se stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice efectuate de societatea contestatoare cu respectivele societăți. Se reține faptul că pentru o parte din furnizorii . SRL, respectiv ., ., . SRL au fost întocmite sesizări penale.». A mai făcut referire ANAF totodată la principiul „penalul ține în loc civilul”, apreciind că suspendarea se impune pentru a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.
În drept, art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având denumirea marginală Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, prevede: „(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. (2) Organul de soluționare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluționare competent va stabili și termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată. (3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu. (4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.”.
Curtea reține astfel că prin dispozițiile Codului de procedură fiscală se reglementează posibilitatea organului de soluționare a contestației administrativ – fiscale de suspendare a cauzei cu care este învestit de contribuabil, atunci când organului de control a formulat o sesizare a organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Pe cale de consecință, pentru a dispune suspendarea, este suficient să existe o sesizare penală în care sunt indicate indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, aceasta având o înrâurire hotărâtoare asupra soluționării cauzei în măsura în care s-ar constata existența ei. Odată îndeplinite cerințele textului art. 214 alin. 1 lit. a) din O.G. nr. 92/2003, suspendarea intră în marja de apreciere a organului de soluționare a contestației, legiuitorul acordându-i facultatea de a dispune o asemenea măsură.
După cum a arătat și Curtea Constituțională în decizia nr. 95/2011 „În ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, Curtea a reținut că adoptarea acestei măsuri este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situație este firesc ca procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare.”.
În cauză, Curtea de apel constată că nu sunt îndeplinite cerințele textului art. 214 alin. 1 lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
În acest sens, observă Curtea că, într-adevăr, la data de 21.09.2012 sub nr._ Administrația Finanțelor Publice Sector a transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul București, unde s-a înregistrat la 24.09.2012, o sesizare penală pentru efectuarea de verificări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005, fără a rezulta în mod exact persoana fizică sau persoana juridică vizată de respectiva sesizare. Astfel, după amintirea faptului efectuării unei inspecții fiscale la societatea A. I. Invest SRL și indicarea datelor de identificare ale acesteia, organul fiscal arată că, în urma constatărilor privind achizițiile de mărfuri și lista neconcordanțelor privind achizițiile, livrările și prestările efectuate pe teritoriul național (Declarațiile 394), s-a solicitat efectuarea de controale încrucișate la anumiți furnizori de marfă; se expun în continuare deficiențele constatate în legătură cu ., Bau Service SRL, Movins Impex SRL și Invent Real Estate SRL, subliniindu-se inclusiv faptul că pentru aceste societăți nu s-a putut confirma realitatea operațiunilor efectuate. În final, a indicat organul fiscal cuantumul creanței fiscale suplimentare stabilite și a solicitat generic verificarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Or, o asemenea sesizare a organelor de urmărire penală nu poate fi apreciată ca satisfăcând exigențele art. 214 din O.G. nr. 92/2003 spre a se dispune suspendarea soluționării contestației formulate de A., în contextul în care din conținutul acelei sesizări nu rezultă concret dacă organul fiscal a intenționat să sesizeze o pretinsă conduită infracțională a petentei ori a vizat conduita furnizorilor petentei, prin prisma deficiențelor identificate în funcționarea și completarea declarațiilor 394 privind livrările / prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național.
Fără a rezulta în concret ce anume a urmărit organul fiscal prin respectiva sesizare penală, al cărui caracter imprecis rezultă din lectura sa, partea reclamantă se vede nevoită să suporte consecințele existenței sale prin efectul suspendării contestației îndreptate împotriva actelor administrativ fiscale ce stabilesc în sarcina sa obligații semnificative de plată cu titlu de impozit pe profit, TVA și accesorii fiscale, atrăgând suportarea de către A. I. Invest a unei sarcini excesive.
Exigenței în aplicarea art. 214 din O.G. nr. 92/2003 de către organul fiscal, prin valorificarea sesizării penale nr._/2012, îi corespundea în mod necesar obligația manifestării aceleiași exigențe de către organul fiscal și anterior, la momentul formulării adresei respective către P..
Astfel, prin hotărârea pronunțată la 13.02.2013 în cauza C-18/13 Maks P. EOOD împotriva Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktika” S., fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” S., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă taxa pe valoarea adăugată care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile sau că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă, cu condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice”.
În ce privește comunicarea făcută de Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București la solicitarea organelor de cercetare penală în dosarul nr. 1532/P/2011, Curtea constată că nu determină incidența textului legal, nerezultând că respectivul organ fiscal ar fi formulat o sesizare penală în acel dosar, cu atât mai mult cu cât dosarul este anterior (2011) întocmirii actelor și operațiunilor administrativ-fiscale litigioase (2012).
În plus, actul administrativ litigios reprezentat de decizia de impunere F-S2 219/2012 stabilește în sarcina de plată a părții reclamate și suma de 399.000 lei cu titlu de TVA refuzat la deducere în urma achiziționării unui imobil de la Ocean Drive Real Estate SRL (filele 186 și 240 din dosarul tribunalului), față de care nu rezultă existența vreunui temei de suspendare a contestației în cond. art. 214 din O.G. nr. 92/2003.
În consecință, Curtea va anula decizia ANAF – DGSC nr. 481/2012 de suspendare a soluționării contestației.
În ce privește capătul de cerere în anulare Raport de inspecție fiscală nr. F-S2 196 / 14.09.2012 și Decizia de impunere nr. F-S2 219 / 14.09.2012, inclusiv în ce privește anularea constatărilor, măsurilor și sumelor dispuse prin și în baza acestora, Curtea constată că este inadmisibil.
Ca noțiune, inadmisibilitatea este, în mod corespunzător, ‹‹sancțiunea›› procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu-l prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii (de chemare în judecată, de recuzare, de încuviințare a unor probatorii, de apel, de recurs etc.) prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului.
Art. 205 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede că „(1) Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii. (2) Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.”. De asemenea, art. 206 alin. 2 din același act normativ arată că „Obiectul contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepția contestației împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal.”. [s.n.]
Totodată, la art. 210 și 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală se arată că „(1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. (2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.”, respectiv „(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condițiile art. 44, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2)Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. (3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă.”.
Din analiza textelor menționate, Curtea reține că, în materie procedural fiscală, legiuitorul a reglementat accesul la instanță, în vederea efectuării analizei în legătură cu drepturile și obligațiile fiscale, în anumite condiții procedurale, implicând ca premisă emiterea unei decizii sau dispoziții în soluționarea contestației formulate de contribuabilul potrivit art. 205 și urm. din OG nr. 92/2003.
Însă, în reglementarea art. 205 – 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contribuabilul nu se află în prezența unei simple proceduri prealabile în cond. art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 193 NCPC. Astfel, dacă în cazul procedurii prealabile de drept comun, ceea ce incumbă celui ce se pretinde vătămat de actul administrativ litigios este obligația de a se adresa emitentului actului litigios sau organului ierarhic superior, dreptul de sesizare a instanței născându-i-se odată cu soluționarea plângerii, dar nu mai târziu de împlinirea unui termen legal expres prevăzut, în schimb, în cazul procedurii administrativ – fiscale a contestației, dreptul de acces la instanță se naște odată cu soluționarea contestației prin decizia sau dispoziția organului fiscal competent, acest act fiind cel identificat de legiuitor la art. 218 din OG nr. 92/2003 ca fiind susceptibil de a fi atacat în principal în fața judecătorului.
A reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 687/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 563/25.07.2008, respingând excepția de neconstituționalitate a disp. art. 205 din OG nr. 92/2003, că „ (…)"instituirea recursului prealabil sau grațios reprezintă o modalitate simplă, rapidă și scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent. Se realizează astfel, pe de o parte, protecția persoanei vătămate și a administrației, iar, pe de altă parte, degrevarea instanțelor judecătorești de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluționate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerității". De asemenea, Curtea a reținut că "nicio dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic". În plus, s-a arătat că dreptul de acces liber la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiționări. Prin urmare, Curtea a statuat că "parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești".”.
Mai reține instanța că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că „dreptul la justiție”, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenția [europeană] privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu este absolut; el se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman și alții c. România, hotărârea din 24 mai 2006, par. 34), putând varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franța, hotărârea din 20 noiembrie 1995, paragraful 31, cauza Garcia Manibardo c. Spania, hotărârea din 15 februarie 2000, paragraful 36). Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca individul să se bucure de o posibilitate clară și concretă de a contesta orice act constituind o ingerință în drepturile sale (cauza F.F. c. Franța, hotărârea din 30 octombrie 1998, par. 46).
Valorificarea dreptului de acces la instanță, în materie procedural fiscală, implică mai întâi soluționarea contestației contribuabilului de către autoritatea publică prevăzută de lege, prin emiterea unui act administrativ fiscal, inclusiv ca efect al obligării sale prin hotărâre judecătorească la aceasta, iar, în măsura în care partea interesată este nemulțumită de soluția dată prin actul administrativ fiscal de soluționare a contestației, are deschisă calea acțiunii în contencios administrativ în anularea actului respectiv, inclusiv a celor subsidiare de stabilire a creanțelor fiscale sau a operațiunilor administrativ – fiscale premergătoare.
Câtă vreme însă contestația administrativ – fiscală nu a fost formulată sau soluționată pe fond, contribuabilul interesat nu are drept de acces la instanță în vederea anulării vreunui act administrativ – fiscal, căci acela care îl învestește în mod legal pe judecător, adică decizia sau dispoziția de soluționare a contestației, încă nu a fost emis de organul fiscal, ci eventual este admisibilă o acțiune formulată împotriva actului administrativ asimilat, adică a nesoluționării în termen sau a refuzului nejustificat de soluționare a contestației formulate în cond. art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003.
În același sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, instanța supremă arătând, de exemplu în decizia nr. 1163/2011, că:
«Titlul IX (art. 205 – 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative – fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluționarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal [art. 205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală], procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și prin celelalte prevederi aflate în conexiune cu acesta, invocate în recursul recurentei-reclamante.
Prin urmare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurenta-reclamantă nu poate fi apreciată prin prisma termenelor sau condițiilor prevăzute în art. 1, 7 și 8 din Legea nr. 554/2004.
Împrejurarea că, la data învestirii Curții de apel, termenul de 45 de zile prevăzut în art. 70 C. proc. fisc. era expirat, nu poate primi semnificația juridică menționată în motivarea recursului, pentru că actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este decizia de soluționare a contestației. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecție fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc., urmează a fi analizată în cadrul acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanța se învestește cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său.»
Pe cale de consecință, față de cele arătate în precedent, Curtea va admite în partea cererea, va anula decizia nr. 481/17.12.2012 emisă de ANAF – DGSC, va respinge ca inadmisibil capătul de cerere în anulare Raport de inspecție fiscală nr. F-S2 196 / 14.09.2012 și Decizia de impunere nr. F-S2 219 / 14.09.2012, inclusiv în ce privește anularea constatărilor, măsurilor și sumelor dispuse prin și în baza acestora.
Relativ la capătul de cerere în acordarea de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, față de disp. art. 451 și 453 NCPC, Curtea va obliga partea pârâtă la plata sumei de 4,3 lei, respectiv taxă de timbru și timbru judiciar achitate în cond. art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995, aplicabile la data formulării cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. I.-INVEST S.R.L., cu sediul social în mun. București, .. 18, ., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2008, CUI RO_, și sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în mun. B., .. 7, ., la Cabinet avocat P.-N. R. S., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, cu sediul în mun. București, ., sector 5, CUI_.
Anulează decizia nr. 481/17.12.2012 emisă de ANAF – DGSC.
Respinge ca inadmisibil capătul de cerere în anulare Raport de inspecție fiscală nr. F-S2 196 / 14.09.2012 și Decizie de impunere nr. F-S2 219 / 14.09.2012, inclusiv în ce privește anularea constatărilor, măsurilor și sumelor dispuse prin și în baza acestora.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4,3 lei taxă de timbru și timbru judiciar.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare, ce se poate depune la Curtea de Apel București.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.04.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. C. C. M.
Red../Tehnored. Judecător B.C.
4 ex./2015
Comunicate 2 ex./………...…………
Semnătură ……….
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2830/2015.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 1454/2015. Curtea de... → |
|---|
