Pretentii. Decizia nr. 189/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 189/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2016 în dosarul nr. 189/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII–A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 189
Ședința publică din data de 21 ianuarie 2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. N.
JUDECĂTOR: V. H.
JUDECĂTOR: I. M.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă ANAF-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI-ADMINISTRAȚIA FISCALĂ PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII, prin reprezentant legal director executiv juridic C. T., împotriva sentinței civile nr. 4753/23.06.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. M. L. CREDIT IFN S.A. prin mandatar S.C.TRANSPORTER PLAN RESOURCES S.R.L. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „pretenții-taxa de poluare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- stadiul procesual: cauza se află la primul termen de judecată, în recurs;
- procedura de citare este legal îndeplinită.
- s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ..
Curtea, constatând că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și reține cauza în pronunțare asupra recursului, luând act că se solicită judecata cauzei în lipsă.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4753/23.06.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ca neîntemeiată.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta . IFN SA prin mandatar . SRL, cu sediul în Năvodari, ., ., ., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI-ADMINISTRAȚIA FISCALĂ PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII, cu sediul în București, .. 13, sectorul 2 și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sectorul 6.
A fost obligată pârâta D.G.R.F.P.M.B. la restituirea sumei de 1394 lei reprezentând c-valoare taxă emisii poluante cu dobânda legală fiscală aferentă de la momentul plății taxei 07.05.2012 până la restituirea efectivă.
S-a admis cererea de chemare în garanție și a fost obligată chemata în garanție A.F.M. să restituie pârâtei suma de 1394 lei.
A fost obligată pârâta D.G.R.F.M.P.M.B. la 139 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București -Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii,, fiind invocate motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.-ul 8 Cod procedură civilă, solicitându-se în esență, admiterea recursului și în consecință, casarea sentinței atacate în sensul respingerii pe excepția lipsei calității procesuale pasive sau ca neîntemeiată a acțiunii intimatei, pentru următoarele considerente:
Hotărârea este nelegala fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 alin.8 Cod procedura civila) pentru următoarele motive:
In mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii, excepție pe care înțelege sa o susțină prin motivele de recurs, pentru următoarele considerente:
Învederează instanței faptul că în conformitate cu dispozițiile art.1 din Legea nr.9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe pentru emisiile poluante achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului.
De asemenea, prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1 alin.2 se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui bugetului in calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu: (2)Taxa se face venit ia bugetul F. pentru mediu si se gestionează de Administrația F. pentru Mediu. în vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului., organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei pentru emisiile poluante (art.5 alin.1) si încasării acestei taxe prin Trezoreria Statului in cuprinsul dispozițiilor art.3 din Legea nr.9/2012 aratandu-se inca odată destinatarul acestor sume de bani provenite din încasarea taxei de poluare: "Taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu".
Învederează faptul ca actul normativ in baza căruia a fost achitata taxa de poluare de către petent (respectiv Legea nr.9/2012, prin normele sale de aplicare H.G. nr.9/2012) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin.5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu.
Având in vedere faptul că taxa pentru emisiile poluante achitata de către petent nu se face venit la bugetul de stat, aflat in administrarea organului fiscal Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr.92/2003, prin achitarea taxei pentru emisiile poluante de către petentă, intre instituția recurentă si intimata reclamantă nu există nici un raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pentru emisiile poluante.
Solicită în consecință, admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate si admiterea excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București.
Pe fondul cauzei, învederează că instanța de fond în mod nelegal, a admis acțiunea formulata de către reclamant, având in vedere că în temeiul Legii nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituția recurentă a procedat, în baza datelor înscrise în cartea de identitate a autovehiculului, la calcularea si emiterea Deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, taxă ce a fost calculată în raport de documentele din care rezulta dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului și elementele de calcul al taxei, depuse de către acesta.
Așa cum se poate observa din motivele cererii introductive, intimata reclamantă nu contestă modalitatea de calcul al taxei pentru emisiile poluante, prevăzut în Legea nr.9/2012, ci faptul că legislația naționala contravine prevederilor legislației Uniunii Europene.
Arată însă, că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule s-a reglementat eliminarea oricăror forme de discriminare a plații taxei, sens în care invocă prevederile art.4 din acest act normativ.
Astfel, regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a intrat în vigoare de la data de 13.01.2012, potrivit prevederilor Legii nr.9/2012 si care stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei, cu destinația de venit la bugetul F. pentru mediu fiind gestionata de Administrația F. pentru Mediu, in vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului, reprezentând opțiunea legiuitorului național.
Prin urmare, câtă vreme legislația fiscala prevede in mod expres plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia înmatriculării autovehiculului pentru prima data in România, rezultă ca această taxă este legal datorată.
In ceea ce privește prevederile comunitare invocate in susținerea acțiunii, aratăm ca prin Legea nr.9/2012, intrată în vigoare începând cu data de 13.01.2012, s-a reglementat eliminarea oricărei forme de discriminare a plații taxei pentru autovehicule in conformitate cu dispozițiile art.4. Mai mult, prin Legea nr.9/2012 a fost creat cadrul legal si respectiv, obligația plății taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ce se înmatriculează pentru prima data in România, cat si pentru cele pentru care se realizează prima transcriere a dreptului de proprietate, pentru autovehiculele pentru care nu a fost achitata taxa de poluare potrivit O.U.G. nr.50/2008, respectiv taxa speciala potrivit art.214 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal.
De asemenea, roagă să se aibă în vedere faptul că ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare pentru autoturisme si autovehicule plătită in temeiul O.U.G, nr.50/2008 si taxa pentru emisiile poluante, in conformitate cu prevederile art. 12 alin.1 din Legea nr.9/2012.
Astfel, având in vedere ca taxa pentru emisiile poluante a fost achitata de intimata reclamantă in baza unor dispoziții legale in vigoare, respectiv Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, consideră că suma nu poate fi restituita.
În ceea ce privește obligarea la plata dobânzii de la data plații si pana la momentul restituirii, învederează că solicitarea de dobânzi, fiind un capăt de cerere accesoriu primului capăt, se impune respingerea lui ca neîntemeiat. În plus, se poate observa ca in mod greșit a fost solicitata obligarea paratelor la plata accesoriilor atât timp cât intimata reclamantă nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu, aceasta taxa pentru emisiile poluante fiind plătită în baza unui temei legal.
In acest sens, potrivit art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările si modificările ulterioare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Prin urmare, fata de textul legai invocat, rezulta ca in cauza nu este îndeplinita condiția prevăzuta pentru acordarea acestora.
Referitor la obligarea instituției recurente la plata sumei de 139 lei reprezentând cheltuieli de judecată, solicită admiterea recursului si respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având in vedere ca nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 Cod de proc.civilă.
Astfel, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin at u6 ea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli. Or, având in vedere ca taxa pentru emisiile poluante a fost achitata de intimatul-reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare, consideră ca instanța de fond in mod nelegal a dispus restituirea taxei pe poluare.
În drept, și-a întemeiat recursul pe disp. art.483 si urma. Cod proc. Civ; Legea nr. 554/2004. În temeiul art. 411 alin. 1 pct.2 C.proc.civ., a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Arată că, potrivit art.229 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările si completările ulterioare, prezentul recurs este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.
Intimații nu au formulat întâmpinare în cauză, deși aveau această obligație procesuală, conform art. 494 în referire la art.208 alin.1 noul Cod Procedură Civilă.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 492 noul Cod Procedură Civilă, părțile neformulând propuneri concrete în acest sens.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă, precum și ale art.20 din Legea nr.554/2004.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 496 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs, privind lipsa calității sale procesual pasive, este lipsit de temei. Curtea are în vedere faptul că pârâta recurentă are calitate procesuală pasivă în cauză, ca urmare a faptului că suma aferentă taxei pe primă înmatriculare a fost calculată și încasată de către ea, ca organul fiscal competent, independent de destinația ulterioară a sumei, astfel încât excepția invocată sub acest aspect, este neîntemeiată.
Referitor la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 al.1 pct. 8 din Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea reține că reține că în Cauza T. c. România, C-402/09, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că taxa de poluare instituită prin OUG nr.50/2008 (versiunea în vigoare la data formulării cererii de înmatriculare de către intimatul reclamant) este contrară art. 110 din T.F.U.E. în privința autovehiculelor second hand cumpărate în alte state membre ale U.E. (răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, fără echivoc, că ,,articolul 110 din T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”), precum în speță (aspect necontestat în cauză și dovedit cu înscrisurile de la dosarul de fond), în condițiile în care legiuitorul român nu a intervenit corespunzător pentru a reglementa proporția în care regimul acestei măsuri fiscale nu descurajează punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre, astfel că în virtutea principiului priorității dreptului comunitar, consacrat de art. 148 din Constituția României, plata acestei taxe nu mai poate reprezenta o cerință legală pentru înmatricularea unor astfel de autovehicule.
De asemenea, prin Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 3 februarie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-97/13 (cauza C.) și C-214/13(cauza C.), s-a arătat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit (prin Legea nr.9/2012), apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale(prin O.U.G. nr.1/2012), prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, rară însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. Practic, prin Ordonanța Curții (Marea Cameră) din 3 februarie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-97/13 (cauza C.) și C-214/13(cauza C.), s-a statuat că regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituit prin Legea nr.9/2012, apoi restrâns de O.U.G. nr.1/2012, este similar celui instituit prin O.U.G. nr.50/2008, fiind, deci, valabile toate concluziile enunțate în paragraful anterior.
Mai mult, prin Hotararea CJUE dată în Cauza C‑76/14 (M. M. impotriva Institutiei Prefectului din judetul Brasov). s-a statuat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr.9/2012, mai precis se opune “ca statul membru respectiv sa scuteasca de aceasta taxa autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost platita o taxa in vigoare anterior declarata incompatibila cu dreptul Uniunii”.
Rezultă, deci, că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituită prin Legea 9/2012, ridică probleme din perspectiva respectării art. 110 din T.F.U.E, în măsura în care regimul acestei taxe este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în România, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, inclusiv prin prisma faptului că art.4 alin.2 din lege scutește de la plata taxei autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost platita o taxa in vigoare anterior declarata incompatibila cu dreptul Uniunii, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Pe cale de consecință, încălcarea art. 110 din T.F.U.E. se produce atât ca urmare a suspendării dispozițiilor alin.2 ale art. 4 din lege, prin O.U.G. nr.1/2012, perioadă în care taxa pentru emisiile poluante este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele care au fost deja înmatriculate în România și care sunt deja în circulație, cât și ca urmare a reglementării înseși realizate prin art.4 alin.2 din lege, în conformitate cu care, printre altele, sunt scutite de la plata taxei autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost platita o taxa in vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniuni ( taxa de primă înmatriculare prevăzuta de art. 214/1-214/3 din Codul fiscal șitaxa de poluare instituită prin OUG nr.50/2008, în cazul autoturismelor second-hand).
În acest sens, se reține că, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (în continuare TFUE) " nici un stat membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natura, mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect produselor naționale similare". Scopul general al art. 110 este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor, cu referire la impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală consistentă produselor provenind din alte state membre, prin comparație cu produsele interne.
În conformitate cu dispozițiile art. 148 din Constituție, în cauza sunt aplicabile direct normelor comunitare, care au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Așadar, instanța va analiza compatibilitatea dreptului intern cu cel comunitar în materie fiscală.
Prin urmare, Legea nr. 9/2012 este contrară art. 110 din TFUE, fiind destinată să diminueze introducerea în țară a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul de față. Or, după aderarea României la UE, aceasta soluție nu este admisibilă, întrucât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze consumul produselor importate, influențând astfel decizia consumatorilor.
Cu alte cuvinte,Tratatul CE (actualmente, TFUE) a consacrat principiul liberei circulații a mărfurilor, ceea ce presupune că mărfurile pot fi transportate fără impedimente în interiorul comunității și toate obstacolele ce stau în calea acestui demers trebuie eliminate. În acest sens, art. 110 din TFUE interzice impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naționale similare precum și taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse. Articolul vizează să asigure libera circulație a mărfurilor între statele membre, în condiții concurențiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecție putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre.
Prin urmare, chiar dacă taxa pentru emisiile poluante nu reprezintă o taxă vamală directă, față de caracterul său special și aplicabilitatea discriminatorie între autoturismele second-hand deja înmatriculate în România și cele cu proveniența din alte state, este evident caracterul său echivalent al unei taxe vamale.
În concluzie, constatând și împrejurarea că judecătorul național este obligat să aplice cu prioritate dreptul comunitar, atunci când constată necorelarea sa cu dreptul intern, obligație dedusă din prevederile exprese ale art.148 al.2 și 4 din Constituție, Curtea apreciază că solicitarea intimatului reclamant de restituire a taxei pentru emisiile poluante este întemeiată. De altfel, obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
De asemenea, nu poate fi reținută apărarea recurentei în sensul lipsei culpei sale pe motiv că taxa pe poluare a fost încasată în temeiul legii, deoarece dreptul U.E., conform art.148 al.2 și 4 din Constituție, se aplică direct și în mod prioritar față de toate normele interne, iar respectarea acestor principii incumbă tuturor autorităților și instituțiilor publice, inclusiv recurentei.
Pe de altă parte, întrucât cererea de restituire formulată de către intimata reclamantă vizează în mod clar, cazul de restituire prevăzut de dispozițiile art. 117 al.1 lit. d din Codul de Procedură Fiscală (Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale), în mod eronat recurenta apreciază că în privința intimatei, nu ar fi incidentă nici una dintre situațiile de restituire reglementate de textul de lege în discuție.
Totodată, trebuie precizat faptul că în cauză nu sunt incidente prevederile din Legea nr.9/2012 ( versiunea în vigoare la data formulării cererii de înmatriculare de către intimata reclamantă) invocate de recurentă, deoarece acele articole au în vedere cazuri de restituire, în parte, a taxei de poluare legal plătită (conformă inclusiv, cu dreptul comunitar), situație care nu se regăsește în prezenta speță, în care este vorba despre o taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule încasată în temeiul unui act normativ cu caracter fiscal care este neconform legislației comunitare, deci în mod nelegal.
În privința criticilor legate de dobânda legală fiscală imputată, Curtea observă următoarele:
Conform disp. art. 70, art.117 alin.1 lit. d) și alin.2 și art.124 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată (versiunea în vigoare la data la care s-a solicitat restituirea sumelor):
„ART. 70
Termenul de soluționare a cererilor contribuabililor
(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.
(…)
ART. 117
Restituiri de sume
(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
(…)
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
(…)
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.
(…)
ART. 124
Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget
(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
(2) Dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute de prezentul cod și se suportă din același buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori”.
Din analiza acestor dispoziții legale rezultă, indubitabil, pe de o parte, că Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată (versiunea în vigoare la data la care s-a solicitat restituirea sumelor), act normativ cu caracter special în raport cu O.G. nr.9/2000 sau O.G. 13/2011, reglementează exhaustiv drepturile părților raportului de drept fiscal în privința sumelor ce le au de primit în virtutea acestui raport, iar pe de altă parte, că pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul doar la dobânda prevăzută de Codul de Procedură Fiscală, iar nu la dobânda legală prevăzută de O.G. nr.9/2000 sau O.G. 13/2011.
Pe de altă parte, este adevărat că din analiza acestor dispoziții legale interne rezultă că dobânda fiscală se datorează de la momentul punerii în întârziere și deoarece în acest caz, este vorba despre o restituire care se efectuează la cerere, data punerii în întârziere ar echivala cu data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluționarea ei, dar aceste prevederi au fost înlăturate parțial, pentru ipotezele în care sumele sunt reținute în temeiul unui act normativ fiscal neconform cu legislația comunitară, precum în speță, prin Hotărârea C.J.U.E. din 18 aprilie 2013, pronunțată în cauza C-565/11, conform căreia „dreptul Uniunii trebuie interpretat in sensul ca se opune unui regim national, precum cel in discutie in litigiul principal, care limiteaza dobanzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu incalcarea dreptului Uniunii la cele care curg incepand din ziua care urmeaza datei formularii cererii de restituire a acestei taxe”.
Cu alte cuvinte, dreptul Uniunii se opune reglementării interne conținute în articolul 124 din Codul de procedură fiscală (OUG nr. 92/2003) care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
Practic, Hotărârea C.J.U.E. din 18 aprilie 2013, pronunțată în cauza C-565/11, desființează parțial (doar sub aspectul datei și pentru ipotezele indicate mai sus), cu efect ex tunc, prevederea internă și statuează că în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, în speță articolul 110 TFUE, acest stat este obligat să restituie atât cuantumul acestei taxe cât și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil.
Prin urmare, dobânzile solicitate de intimata reclamantă, aferente sumei reținute în temeiul unui act normativ care este neconform legislației comunitare, curg, în principiu, de la data plății sumei de către contribuabil.
Totodată, aspectul că art.124 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată, prevede că dobânzile se acordă „la cererea contribuabililor” nu poate fi interpretat în sensul restrictiv propus de recurentă (respectiv, că solicitarea acordării dobânzilor trebuie adresată, exclusiv, organului fiscal competent), deoarece legea nu prevede o astfel de distincție (or, ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus). De altfel, chiar dacă legea ar fi făcut distincția invocată, ea ar fi privit doar ipoteza solicitării dobânzilor pe cale principală, iar nu și situația solicitării dobânzilor odată cu debitul principal, când se aplică principiul accesorium sequitur principale, în caz contrar încălcându-se principiile generale de drept.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere și faptul că art.12 alin.1 din Legea nr. 9/2012 reglementează cazuri de restituire a taxei de poluare legal achitată, situație care nu se regăsește în prezenta speță, în care este vorba despre o taxă încasată cu încălcarea dreptului comunitar, deci în mod nelegal.
Având în vedere împrejurarea că recurenta a pierdut procesul atât în primă instanță, cât și în recurs, având așadar culpă procesuală din perspectiva dispozițiilor art. 453 Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că în mod corect a fost impusă în sarcina acesteia obligația procesuală de a plăti cheltuielile de judecată ale intimatule. Nu poate fi reținută apărarea recurentei în sensul lipsei culpei sale pe motiv că taxa pe poluare a fost încasată în temeiul legii, deoarece dreptul U.E., conform art.148 al.2 și 4 din Constituție, se aplică direct și în mod prioritar față de toate normele interne, iar respectarea acestor principii incumbă tuturor autorităților și instituțiilor publice, inclusiv recurentei.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.496 noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă ANAF-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI-ADMINISTRAȚIA FISCALĂ PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 4753/23.06.2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a C. administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. M. L. CREDIT IFN S.A. prin mandatar S.C.TRANSPORTER PLAN RESOURCES S.R.L., cu sediul ales în Năvodari, ., .. C, . și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sector 6, cod fiscal_, având ca obiect „pretenții-taxa de poluare”, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 ianuarie 2016.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
M. N. | V. H. | I. M. |
GREFIER |
F. E. B. |
Red./Tehnored./V.H./5 ex.
Jud.fond L. G.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 175/2016. Curtea de... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 438/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
