Anulare act administrativ. Decizia nr. 1031/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1031/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 04-02-2014 în dosarul nr. 950/44/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia numărul 1031/2014
Ședința publică de la 04 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. A.
Judecător G. P.
Judecător M. B.
Grefier S. H.
Pe rol fiind judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarea T. C. domiciliată în G., .. 27, .. 44, împotriva deciziei nr. 3310/18.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel G. în dosarul nr._ /a1.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsind contestatoarea T. C., reprezentanții intimatelor P. G. și Administrația Națională a Penitenciarelor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, Curtea potrivit art. 150 C.proc.civ. reține cauza spre soluționare.
După strigarea cauzei s-a prezentat în instanță pentru contestatoarea avocat Szekely A. C. care depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
Asupra contestației în anulare formulată de contestatoarea T. C. împotriva deciziei nr. 3310/18.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel G..
Din actele și lucrările dosarului rezultă următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel G. sub nr._ reclamanta T. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A PENITENCIARELOR și P. G., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care instanța să constate nulitatea absolută a Deciziei nr.219/06.03.2012, să anuleze ca fiind netemeinică și nelegală Decizia nr.219/06.03.2012, în varianta respingerii excepției nulității absolute a Deciziei nr.219/2012; să dispună anularea Hotărârii nr._/28.03.2012 a Comisiei de soluționare a contestațiilor privind calificativele obținute la evaluările performanțelor activității profesionale individuale, cu consecința anulării fișei de evaluare întocmită la data de 29.12.2011; să dispună reîncadrarea reclamantei în funcția de director adjunct economico-administrativ la P. G.; să dispună obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești constând din diferența dintre veniturile aferente funcției de director adjunct și veniturile pe care le-a dobândit ulterior emiterii Deciziei nr. 219/2012, indexate cu indicele de inflație până la data achitării integrale; să oblige pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale; să oblige pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
În motivarea acțiunii reclamata a arătat că a ocupat prin concurs funcția de director adjunct economic-administrativ în cadrul Penitenciarului G. începând cu data de 15.03.2007, primind până în luna noiembrie 2011 calificativul „foarte bun”, nefiind niciodată sancționată disciplinar în perioada 14-25 noiembrie 2011. Direcția Inspecție Penitenciară – Serviciul Control din cadrul A.N.P. a efectuat un control la P. G., rezultatul controlului fiind materializat în Nota de control nr._/DIP/19.12.2011.
Totodată a fost evaluată profesional pentru o perioadă pentru care mai fusese evaluată, primind calificativul satisfăcător, în condițiile în care calificativul acordat anterior fusese ”foarte bun”.
Contestația formulată împotriva calificativului a fost respinsă prin Hotărârea nr._/28.03.2012, la baza soluției stând Raportul de control al D.I.P. nr._/DIP/2011.
Prin decizia nr. 219/06.03.2012 reclamanta a fost revocată din funcție, fiind menținută cu aceeași dată, în funcția de ofițer specialist I prin decizia nr. 12/06.03.2012.
Arată reclamanta că decizia nr. 219/06.03.2012 este lovită de nulitate absolută nefiind indicat temeiul de drept în baza căruia s-a dispus revocarea din funcție, nefiind respectată procedura de aplicare a sancțiunilor disciplinare prevăzută de Legea nr. 293/2004.
Decizia nr. 219/2012 este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 57 din Legea nr. 293/2004, revocarea din funcție fiind în esență o sancțiune disciplinară, fiindu-i cauzate prejudicii materiale și morale.
Prin întâmpinarea depusă la data de 08.10.2012 pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, actul administrativ atacat fiind emis cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, măsura revocării din funcție fiind dispusă ca urmare a deficiențelor constatate în urma controalelor constatate în urma controalelor efectuate de către specialiștii din cadrul Direcției Inspecție Penitenciară, nefiind o sancțiune disciplinară.
În speță, au fost încălcate prevederile art.109 alin.2 C.proc.civilă și art.7 alin.1 din Legea nr. 554/2004 în sensul că nu s-a respectat procedura prealabilă.
Prin sentința civilă nr 12/2013 a Curții de Apel G. a fost admisă excepția nulității absolute a Deciziei nr.219/06.03.2012 emisă de pârâta Autoritatea Națională a Penitenciarelor București, formulată de reclamanta T. C..
A fost constatată nulitatea absolută a Deciziei nr. 219/06.03.2012 emisă de pârâta Autoritatea Națională a Penitenciarelor București.
S-a dispus reîncadrarea reclamantei în funcția de director adjunct economico-administrativ la P. G. și obligă pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și P. G. la plata drepturilor bănești constând din diferența dintre veniturile aferente funcției de director adjunct și veniturile dobândite ulterior emiterii deciziei atacate, indexate cu indicele de inflație până la data achitării integrale.
A fost obligată pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor București la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale.
A fost obligată pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor București la plata sumei de 4.500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
A fost disjuns capătul de cerere privind anularea Hotărârii nr._ din 28.03.2012 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor privind calificativele obținute la evaluările performanțelor activității profesionale individuale și acordă termen la data de 07.02.2012 cu citarea părților.
În fapt s-a reținut că susținerile privind nerespectarea procedurii prealabile prev. de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004 sunt nefondate, din înscrisurile aflate la dosar ( filele 10-20) rezultând că reclamanta a formulat plângere prealabilă conform legii.
În ceea ce privește excepția nulității absolute a Deciziei nr. 219/06.03.2012, s-a constatat că aceasta este fondată pentru considerentele ce se vor expune:
Decizia nu indică temeiul de drept în baza căruia s-a dispus revocarea din funcție a reclamantei fiind fără relevanță în acest sens, invocarea în preambulul a unor norme legale în preambulul deciziei.
Decizia de revocare din funcție prevăzută ca sancțiune disciplinară în art.70 lit. e din Legea nr. 293/2004 a fost emisă fără respectarea procedurii de aplicare a sancțiunilor disciplinare, astfel cum este prevăzută în art. 71 alin.2 din Legea nr. 293/2004 potrivit căruia „Sancțiunea disciplinară poate fi aplicată numai după efectuarea cercetării prealabile a faptei ce constituie abatere disciplinară săvârșită de funcționarul public cu statut special în cauză și audierea acestuia de către comisiile prevăzute la art.74”. Potrivit disp. art. 74 alin. 1, în cazul reclamantei, ofițer numit în funcție de conducere, competența de a cerceta faptele puse în sarcina sa aparține Comisiei de disciplină din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Potrivit art. 71 alin. 3 „Audierea funcționarului public cu statut special se consemnează în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public cu statut special de a se prezenta la audiere sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare imputate se consemnează într-un proces-verbal. În astfel de cazuri, sancțiunea disciplinară poate fi aplicată. Potrivit disp. art. 74 alin.1 din Legea nr. 293/2004 „Comisiile de disciplină se constituie în Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în Administrația Națională a Penitenciarelor și în fiecare unitate de penitenciar și au competența de a efectua cercetarea faptei ce constituie abatere disciplinară și de a propune dacă se constată vinovăția, una dintre sancțiunile disciplinare ce urmează să fie aplicate persoanei în cauză”.
În cauza de față, la emiterea Deciziei nr. 219/2012, nu s-a efectuat cercetarea prealabilă, nu s-a consemnat faptul că reclamanta ar fi refuzat audierea sau semnarea vreunei declarații, nu există dovada că s-ar fi cercetat de către o comisie de disciplină fapte stabilite în sarcina reclamantei, nu există propuneri de sancționare din partea comisiei de disciplină.
Excepția nulității absolute a Deciziei nr.219/2012 este susținută și prin prisma dispozițiilor art.252 din Legea nr.53/2003, în considerarea faptului că, potrivit disp.art.73 din Legea nr.293/2004” dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile cuprinse în legislația muncii. Conform dispozițiilor alin.2 al art.252 „sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) – descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b)– precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
c)– motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art.251 alin.3 nu a fost efectuată cercetarea.
Decizia nr.219/2012, prin care a fost aplicată sancțiunea disciplinară a revocării din funcție, nu descrie faptele care i se impută reclamantei, nu indică temeiul de drept în baza căruia a fost aplicată. Având în vedere absența cercetării prealabile, nu mai poate fi pusă în discuție absența motivelor pentru care apărările reclamantei au fost înlăturate.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta susține că Decizia de revocare nr.219/2012 „ nu constituie un act de sancționare a petentei ci este doar o măsură cu caracter administrativ dispusă de cel în drept”. În considerarea acestui punct de vedere, pârâta susține că nu era necesară parcurgerea procedurii legale stabilită pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare, decizia contestată, fiind, în opinia sa, perfect legală. Articolul 57 alin.1 din Legea nr.293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor face parte din Secțiunea a 2-a intitulată Modificarea raporturilor de serviciu, secțiune care face parte din Cap.IV – intitulat „Drepturile, condițiile de muncă și îndatoririle funcționarilor publici cu statut special”. Art.57 alin.1 arată că „Revocarea din funcția de conducere și numire într-o altă funcție se dispun în cazul în care nu mai sunt întrunite condițiile necesare pentru îndeplinirea funcției de conducere, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinilor manageriale”. Înscrierea măsurii revocării în categoria măsurilor care modifică raporturile de muncă, nu lipsește măsura revocării de caracterul ei disciplinar, de vreme ce se dispune ca o consecință a exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale. Pe de altă parte, art.70 lit. e din Secțiunea a 3-a intitulată Sancțiuni disciplinare din Cap.IV – Răspunderea funcționarilor publici cu statut special, înscrie revocarea din funcție în categoria sancțiunilor disciplinare severe, penultima dintre sancțiunile disciplinare, ultima fiind destituirea din sistemul administrației penitenciarelor.
Instanța a înlăturat apărările pârâtei, având în vedere faptul că singura justificare pe care a prezentat-o pentru emiterea Deciziei nr.219/2012 este un act de control exercitat de Direcția inspecție penitenciară prin care s-au consemnat deficiențe în activitatea reclamantei. Pârâta a susținut că, în activitatea sa, există două tipuri de revocări: o revocare ca măsura disciplinară, astfel cum este prevăzută în art.70 lit. e și o revocare administrativă ca aceea pe care susține că i-ar fi aplicat-o reclamantei, fără să fie interesată de punctul de vedere a acesteia, punct de vedere, explicații și apărări care s-ar fi putut prezenta doar în cadrul procedurii prealabile a cercetării disciplinare.
A fost admis și capătul de cerere având ca obiect obligarea Administrației Naționale a Penitenciarelor la plata daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiune. prejudiciul moral este în afara oricărui dubiu având în vedere faptul că reclamanta a ocupat o funcție de conducere, iar revocarea din funcție a fost urmată și de o delegare pentru o perioadă de 60 de zile la P. de Minori și Tineri Tichilești, funcția pe care a deținut-o fiind ocupată de contabilul șef, fost subaltern al reclamantei.
Prin decizia atacată i-a fost produs reclamantei un grav prejudiciu de imagine, activitatea acesteia fiind apreciată pozitiv de-a lungul timpului, prestigiul profesional al acesteia fiind afectat.
A fost obligată pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor București la plata sumei de 30.000 lei către reclamantă cu titlu de daune morale, sumă apreciată de instanță ca fiind echivalentă cu prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a revocării din funcție cu încălcarea dreptului al apărare.
Instanța a disjuns capătul de cerere privind anularea hotărârii nr._/2012 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor privind calificativele obținute la evaluările performanțelor activității profesionale și formarea unui nou dosar.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs paratele Administrația Națională a Penitenciarelor și P. G. criticând-o ca fiind nelegală conform art. 304 pct. 9 cod proc civ, din următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 57 alin. 1 din Legea 293/2004, privind statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările și completările ulterioare „ revocarea din funcția de conducere și numirea într-o altă funcție se dispun în cazul în care nu mai sunt întrunite condițiile necesare pentru îndeplinirea funcției de conducere, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale.”
Din analizarea textului de lege, se observă că legiuitorul stabilește că pentru exercitarea în mod necorespunzător a atribuțiilor de serviciu, funcționarul public cu statut special din cadrul sistemului penitenciar poate fi revocat din funcția de conducere pe care o deține. Legea nu distinge după cum controlul poate să vizeze întreaga activitate a funcționarului public cu statut special numit în funcția de conducere, sau doar o componentă a activității acestuia. Prin interpretarea textului de lege consemnată în sentința recurată, instanța de judecată a încălcat principiul potrivit căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”.
Atât timp cât legiuitorul nu face distincția, hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Instanța de fond în mod eronat a stabilit că ne aflăm în situația unei sancțiuni disciplinare, emisă în conformitate cu prev. art. 70 lit. e din Legea 203/2004. Aceasta, deși a evidențiat distincția dintre cele două reglementări, stabilind că răspunderea disciplinară este reglementată distinct de măsurile referitoare la modificarea raporturilor de serviciu în legea menționată mai sus, la aplicarea legii nu a mai făcut această distincție.
Astfel, răspunderea disciplinară este reglementată la Secțiunea a 3-a intitulată „Sancțiuni disciplinare” din CAPITOLUL VI – Răspunderea funcționarilor publici cu statut special” – iar modificarea raporturilor de serviciu este reglementată în secțiunea a 2-a din CAPITOLUL V – Modificarea, punerea la dispoziție, suspendarea din funcție și încetarea raporturilor de serviciu”.
Cele două instituții reglementează domenii total diferite, dacă primul are în vedere răspunderea pentru una sau mai multe abateri disciplinare, cel de al doilea are în vedere capacitățile și competențele manageriale ale unui funcționar public cu statut special din sistemul penitenciar.
Analizând actul atacat, se constată că el a fost emis în conformitate cu prevederile Legii 293/2004, republicată, a fost emis de organul competent și HG nr. 1849/2004, privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și respectă forma prevăzută de lege pentru a fi valabil.
Prin urmare, acesta a fost emis în formă scrisă și este motivat conf. art. 57 din Legea nr. 293/2004, cu modificările și completările ulterioare, care prevede că: „Împotriva ordinului sau deciziei de revocare din funcție se poate face plângere la instanța competentă, potrivit legii”.
Motivarea emiterii acestui act administrativ se regăsește chiar în preambulul acestuia din care rezultă care au fost temeiurile emiterii sale. Astfel s-a invocat faptul declanșator al hotărârii luate și anume Nota de constatare a Direcției Inspecție Penitenciară nr._/2012, temeiul legal al emiterii actului, art. 20, 51 și art. 57 din Legea 293/2004, actul normativ care acordă directorului general al ANP competența de a emite un astfel de act normativ.
Decizia nr. 219/2012, ca act administrativ, cu caracter individual, iar nu ca act de drept al muncii, așa după cum, în mod eronat, face confuzie instanța de judecată, este perfect valabil și nu se poate constata nulitatea sa.
Reclamanta nu a fost sancționată disciplinar. Aceasta, în urma controalelor efectuate, s-a constatat că nu este un bun manager.
În urma controalelor efectuate, au fost constatate deficiențe în ceea ce privește exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale, fiind analizate:
Organizarea activităților pentru care reclamanta avea atribuții de coordonare în calitatea sa de director economico-administrativ, astfel: planificarea bugetară pe termen lung sau scurt, întocmirea proiectului de buget lunar, exercițiul financiar al anului 2010, inventarierea patrimoniului, modul de întocmire a programului anual de achiziții, acordarea drepturilor salariale, sporurilor salariale, drepturi de delegare, detașare, transport, chirie, hrănirea persoanelor private de libertate, organizarea și exercitarea controlului financiar preventiv.
- Comportamentul și comunicarea;
- Asumarea responsabilității
- Aptitudinile manageriale.
Ca urmare a sistemului deficitar de luare a deciziilor, a exercitării necorespunzătoare a funcției de control, a comunicării disfuncționale și a exercitării deficitare a funcțiilor managementului: organizare-planificare; coordonare-îndrumare și monitorizare a activităților, în temeiul disp. art. 57 din Legea 293/2004, republicată, s-a dispus revocarea din funcția de conducere.
Pe parcursul controlului, d-nei T. C. i s-a solicitat Note explicative și a putut să-și formuleze puncte de vedere, iar instanța nu poate invoca faptul că reclamanta nu a fost ascultată și nu i-au fost solicitate explicații pe parcursul controlului.
În ceea ce privește daunele morale, în cuantum de 30.000 lei, acordate de instanță, sunt incidente disp. art. 304 pct. 7 Cod pr. Civ., în sensul că „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină”.
Astfel, fără a motiva în nici un fel hotărârea luată, instanța a acordat suma solicitată de reclamantă. Deși nu există nici o dovadă a atingerii care i s-a adus prin actul administrativ atacat, instanța a apreciat, în mod subiectiv și nejustificat că trebuie să-i acorde reclamantei suma cerută.
Prin decizia nr. 3310/18.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel G. a fost admis recursul autorității pârâte și în consecință a fost modificată în tot sentința recurată în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii reclamantei.
Pentru a pronunța această soluție, curtea a apreciat că instanța de fond a reținut greșit că decizia de revocare din funcție este prevăzută ca sancțiune disciplinară conform art.70 lit. e din Legea nr.293/2004 ,făcând confuzie între dispozițiile art. 57 din legea nr 293/2004 prevăzută în secțiunea a 2-a din CAPITOLUL V – Modificarea, punerea la dispoziție, suspendarea din funcție și încetarea raporturilor de serviciu” ,și art.70 lit. e din Legea nr.293/2004 reprezentând răspunderea disciplinară care este reglementată la Secțiunea a 3-a intitulată „Sancțiuni disciplinare” din CAPITOLUL VI – Răspunderea funcționarilor publici cu statut special”,fiind instituții diferite .
În consecință ,în mod greșit instanța de fond a reținut și a constatat nulitatea Decizia nr. 219/2012 prin care s-a dispus revocarea intimatei ,act administrativ fiind emisă fără efectuarea cercetării prealabile, nu s-a consemnat faptul că reclamanta ar fi refuzat audierea sau semnarea vreunei declarații, nu există dovada că s-ar fi cercetat de către o comisie de disciplină fapte stabilite în sarcina reclamantei, nu există propuneri de sancționare din partea comisiei de disciplină, conform art. 70 din legea nr 293/2004,cit timp temeiul de drept învocat in cuprinsul actului administrativ contestat îl reprezintă dispozițiile art. 20, 51 și art. 57 din Legea 293/2004.
De asemenea au fost constatate deficiențe în ceea ce privește exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale de către intimată așa cum au fost reținute prin Nota de constatare a Direcției Inspecție Penitenciară nr._/2012,filele26-33 dosar fond,fiind analizate organizarea activităților pentru care reclamanta avea atribuții de coordonare în calitatea sa de director economico-administrativ, astfel: planificarea bugetară pe termen lung sau scurt, întocmirea proiectului de buget lunar, exercițiul financiar al anului 2010, inventarierea patrimoniului, modul de întocmire a programului anual de achiziții, acordarea drepturilor salariale, sporurilor salariale, drepturi de delegare, detașare, transport, chirie, hrănirea persoanelor private de libertate, organizarea și exercitarea controlului financiar preventiv.
-Comportamentul și comunicarea;
-Asumarea responsabilității
-Aptitudinile manageriale.
Direcția Inspecție Penitenciară a reținut mai multe nereguli ca urmare a sistemului deficitar de luare a deciziilor, a exercitării necorespunzătoare a funcției de control, a comunicării disfuncționale și a exercitării deficitare a funcțiilor managementului: organizare-planificare; coordonare-îndrumare și monitorizare a activităților,motiv pentru care în temeiul disp. art. 57 din Legea 293/2004, republicată, s-a dispus revocarea din funcția de conducere de director economico-administrativ a intimatei reclamanta T. C..
Împotriva acestei hotărâri a formulat prezenta contestație în anulare contestatoarea T. C., criticile sale vizând greșita dezlegare dată recursului. În opinia contestatoarei, atâta vreme cât tribunalul a pronunțat o hotărâre fără antamarea fondului, singura soluție legală posibilă ar fi fost casarea cu trimitere și nu rejudecarea fondului în recurs după casare. Neprocedând așa, curtea a omis dintr-o vădită eroare materială să cerceteze acest motiv de casare și a pronunțat o hotărâre a cărei retractare se impune.
Prin întâmpinare autoritatea pârâtă a solicitat respingerea contestației în anulare, susținând că motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în dispozițiunile art. 318 din C. proc. civ.
Analizând contestația de față, curtea constată că aceasta este nefondata urmând a fi respinsă ca atare.
Potrivit art. 317 și 318 din C. proc. civ. contestația în anulare poate fi primită atunci când procedura de citare nu a fost îndeplinită potrivit legii (art. 317 alin.1 pct.1), când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiunilor de ordine publică privitoare la competență (art. 317 alin. 1 pct. 2 din C. proc. civ.) sau atunci când instanța de recurs a omis din greșeală să se pronunțe asupra unui motiv de recurs ori dezlegarea recursului este rezultatul unei greșeli materiale (art. 318 din C.proc.civ.).
Analizând criticile formulate de contestator, curtea constată că nici-una dintre ele nu se încadrează în dispozițiunile strict și limitativ enunțate de textele menționate mai sus.
Pentru a fi primită critica erorii materiale, textul art. 318 alin. final face trimitere la o eroare materială, determinantă în adoptarea soluției contestate. În cauză însă, contestatoarea a invocat nu o greșeală materială ci, o pretinsă eroare în aprecierea legii. Aceasta pornește de la interpretarea pe de o parte a obiectului acțiunii și calificarea cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte a dispozițiunile referitoare la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs potrivit art. 312 din C. proc. civ..
Este adevărat că în pronunțarea soluției de către tribunal, precumpănitoare au fost împrejurările și circumstanțele care au calificat ca și deficitară procedura emiterii actului administrativ contestat. Cu toate acestea, instanța nu a pronunțat o soluție pe cale de excepție ci, a soluționat fondul pricinii, și, așa cum a solicitat reclamanta în petitul acțiunii, a dispus anularea Dispoziției nr. 219/6.03.2012. Nu corespunde așadar realității susținerea din prezenta contestație că în cauză nu a fost analizat fondul pricinii. Pe de altă parte, în recurs, curtea a analizat criticile aduse sentinței recurate, prin raportare la susținerile pârâților, făcând, așa cum era și firesc o reanalizare atât a apărărilor reclamantei cât și a susținerilor recurente, valorificând în acest chip principiul contradictorialității ce guvernează procesul civil. În acest fel, dezlegarea dată recursului nu a fost rezultatul unei greșeli materiale, așa cum a susținut contestatoarea pro causa ci o analiză completă a materialului probator administrat. Firește, dacă reclamanta contestatoare ar fi fost nemulțumită de motivarea sentinței tribunalului, avea posibilitatea la rândul ei să declare recurs solicitând o altă motivare decât cea care oricum i-a profitat.
Pentru aceste considerente, apreciind criticile aduse hotărârii contestate nefondate și că nu se încadrează în cazurile menționate de lege în care o hotărâre judecătorească poate fi retractată, curtea va respinge contestația în anulare de față ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea T. C. domiciliată în G., .. 27, .. 44, împotriva deciziei nr. 3310/18.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel G. în dosarul nr._ /a1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Februarie 2014.
Președinte, I. A. | Judecător, G. P. | Judecător, M. B. |
Grefier, S. H. |
Red. I.A.
Dact. S.H. 2 ex./ 03.03. 2014
Recurs – I.A., G.P., M.B.
| ← Alte cereri. Decizia nr. 7753/2014. Curtea de Apel GALAŢI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2743/2014. Curtea de Apel GALAŢI → |
|---|
