Pretentii. Decizia nr. 1336/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1336/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 1812/90/2012
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIA NR. 1336/R-C.
Ședința publică din 17 aprilie 2013
Curtea compusă din:
Președinte: G. C. - președinte secție
C. G. N. - judecător
D. R. - judecător
F. I.-G. - grefier
S-a luat în examinare pentru soluționare, recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V., în numele subunității pârâte ADMINISTRAȚA FINANȚELOR PUBLICE D., cu sediul în Rm.V., ..17, județul V., împotriva sentinței nr.3081 din 21 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul P. C., domiciliat în comuna Orlești, ., cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat Capraru I. din D., ..21A, județul V. și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.294, Corp A, sector 6 .
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care:
Curtea, constatând terminată cercetarea judecătorească în faza de recurs și având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă potrivit art. 242 alin 2 Cod procedură civilă, reține cauza în vederea soluționării.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 13.03.2012, reclamantul P. C., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice D., a formulat plângere împotriva refuzului nejustificat al pârâtei de a-i restitui suma de 2422 lei plătită nedatorat cu titlu de taxă pe poluare, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2422 lei, actualizată cu dobânda legală aferentă de la data plății – 11.11.2008 și până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 2007 a achiziționat din Uniunea Europeană un autoturism marca Ford tip Mondeo, având număr de identificare WF0NXXGBBNRG18316, iar pentru înmatricularea acestuia în România a fost obligat să plătească suma de 2422 lei, conform chitanței . nr._/11.11.2008.
A mai arătat că prin adresa nr.7898/02.03.2012 s-a adresat Administrației Finanțelor Publice D., solicitând să-i restituie suma de 2422 lei, însă prin adresa nr.8348/07.03.2012 i-a fost refuzată restituirea sumei anterior menționate.
Reclamantul a apreciat că perceperea acestei taxe este nelegală, fiind discriminatorie în condițiile în care ea nu este percepută și pentru autoturisme similare, deja înmatriculate în România, fapt ce contravine prevederilor art. 90 din TCE, aplicabil potrivit art. 148 alin 2 din Constituția României, iar dispozițiile art. 4 lit. a din OUG nr. 50/2008 stabilesc că obligația de plată a acestei taxe intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fără a face distincție între țara în care au fost produse și nici dacă sunt noi sau second-hand. În acest sens, este invocată jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv Hotărârea C-402/2009 din 07.04.2011.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1 și următoarele din Legea 554/2004, art. 25, art. 28, art. 85 și art. 90 din Tratatul UE, art. 148 din Constituția României, art. 90 din TCE precum și jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv Hotărârea C-402/2009 din 07.04.2011.
La data de 01.06.2012, Direcția Generală a Finanțelor Publice V., în numele pârâtei Administrația Finanțelor Publice D., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, precum și cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că decizia de calcul a taxei pe poluare nu a fost contestată conform procedurii instituită de art. 205 și următoarele din codul de procedură fiscală, iar taxa de poluare a fost plătită voluntar, astfel că acțiunea în restituire este neîntemeiată. Se mai arată că plata taxei pe poluare este legală, aceasta fiind instituită prin OUG nr. 50/2008.
Pârâta a susținut că dispozițiile art. 90 alin 1 TCE nu sunt incidente în cauză întrucât taxa pe poluare se plătește de toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
În ceea ce privește Hotărârea CJE în cauza C-402/09 privind acțiunea lui I. T. împotriva Statului Român, pârâta a susținut că efectele acesteia nu sunt incidente în cauză întrucât raportul juridic din speța de față s-a născut înainte de pronunțarea de către CJE a acestei hotărâri. Hotărârea CJE nu poate produce efecte retroactiv, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile române.
Referitor la solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a solicitat ca instanța să aibă în vedere dispozițiile art. 274 alin 3 Codul de procedură civilă, precum și faptul că actele contestate sunt emise potrivit legislației în vigoare la acel moment.
În motivarea cererii de chemare în garanție s-a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. 4 din actul normativ menționat, taxa se plătește într-un cont deschis la unitățile Trezoreriei Statului, pe numele Administrației F. pentru Mediu, fiind venit al acesteia, astfel că respectiva entitate trebuie să fie obligată la plată către Administrația Finanțelor Publice D., în cazul admiterii acțiunii reclamantului.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă, art. 60-63 din codul de procedură civilă precum și textele legale indicate în cuprinsul întâmpinării și al cererii de chemare în garanție.
Chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința nr.3081 din 21 septembrie 2012, Tribunalul V. - Secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea principală, a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Administrația Finanțelor Publice D. de restituire a taxei pe poluare în sumă de 2422 lei, plătită de reclamant cu chitanța . nr._/11.11.2008 și a obligat pârâta să-i restituie suma de 2422 lei reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art. 124 raportat la art. 70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice D. a fost obligată să plătească reclamantului suma de 539,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
A fost admisă în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice D. și obligată chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei suma de 2422 lei reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art. 124 raportat la art. 70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
Cererea formulată de pârâtă având ca obiect obligarea chematei în garanție la plata sumei de 539,3 lei reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamant, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a achiziționat un autoturism second hand marca Ford tip Mondeo având număr de identificare WF0NXXGBBNRG18316, neînmatriculat în România, dar care fusese înmatriculat anterior într-un stat membru UE (Italia).
Pentru înmatricularea autoturismului menționat, reclamantul a plătit o taxă pe poluare în cuantum de 2422 lei, fiindu-i eliberată chitanța . nr._/11.11.2008.
Apreciind că taxa pe poluare a fost percepută în mod nelegal, reclamantul a solicitat pârâtei restituirea acestei sume, cerere refuzată de pârâtă, așa cum rezultă din adresa nr. 8348/07.03.2012.
Pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul a solicitat restituirea taxei pe poluare, achitată în temeiul OUG 50/2008, invocând incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 90 alin. 1 TCE.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, pe de o parte, OUG nr. 50/2008 stabilește, potrivit dispozițiilor art.1, cadrul legal pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, care se constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor pentru protecția mediului, iar potrivit art. 4, obligația de plată intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Reclamantul, care a achiziționat din Uniunea Europeană un autoturism second-hand, a fost obligat, cu ocazia înmatriculării acestuia în România, să achite taxa pe poluare în cuantum de 2422 lei.
Totodată, prevederile art.90 alin.1 din Tratatul Comunității Europene (actual art.110 TFUE) stabilesc că „(1)Nici un stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. (2) De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție“.
Prin aceste dispoziții legale, se limitează libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea între produsele importate și cele autohtone, de natură similară.
Scopul acestui articol este acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 23-25 TCE, respectiv realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe unice.
Aceasta nu înseamnă că statele membre trebuie să adopte un anumit regim fiscal, ci impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, acesta să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Se recunoaște în mod constant, în jurisprudența comunitară, libertatea statelor membre de a stabili un sistem de taxare diferențiată pentru anumite produse, chiar similare în sensul art.90 alin.1 al TCE, în funcție de criterii obiective. Asemenea diferențieri sunt compatibile cu dreptul comunitar dacă urmăresc obiective compatibile cu exigențele tratatului și ale dreptului derivat și dacă evită orice formă de discriminare, directă sau indirectă, în privința importurilor provenind din state membre, sau de protecție în favoarea produselor naționale concurente (hotărârile Outokumpu, C-213/96 și Nadasdi și N., C-290/05).
Un sistem de impozitare este compatibil cu art.90 TCE dacă este conceput de manieră a exclude în orice ipoteză ca produsele importate să fie taxate la un nivel superior față de produsele naționale și dacă nu are, în nicio situație, efecte discriminatorii (hotărârile Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/G., C-375/1995).
Art. 90 TCE interzice discriminarea directă, respectiv tratarea inegală a autoturismelor naționale și a celor care provin dintr-un alt stat membru.
Din acest punct de vedere, s-a constatat că dreptul intern nu face vreo deosebire între vehicule nici în funcție de proveniența lor, nici raportat la proprietarii acestor vehicule, raportat la cetățenia sau naționalitatea lor.
Astfel, taxa este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piața națională sau importat.
Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu, datorită efectelor sale.
În privința acestui aspect al neutralității taxei, instanța a constatat că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei, care ține seama de deprecierea lor, unei taxe pe poluare într-un cuantum semnificativ, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În aceste condiții, este de înțeles că dispoziția are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație in România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta impune fiecărui stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul, astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
În consecință, instanța a apreciat că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Având în vedere cele expuse, constatând incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile art.90 TCE, și față de art.148 din Constituție (autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, textul din dreptul comunitar), instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit la restituirea taxei pe poluare, achitată în temeiul OUG nr. 50/2008.
În ce privește argumentul pârâtei legat de faptul că aplicarea cauzei T. vs. România nu se poate face retroactiv, instanța a reținut că efectele unei asemenea decizii de interpretare se produc independent de data nașterii raportului juridic, atâta vreme cât statul în discuție este membru al Uniunii Europene, iar raportul juridic s-a născut ulterior aderării.
Curtea de la Luxemburg a arătat în cauza N. vs. România, paragraf 33, că numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o.
În situația analizată nu s-a dispus o limitare în timp a efectelor hotărârilor Curții, astfel că susținerea pârâtei nu a fost primită.
Față de aceste considerente, instanța a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de restituire a taxei pe poluare și în consecință a obligat-o să restituie reclamantului suma de 2422 lei, achitată cu acest titlu.
Referitor la capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data plății și până la achitarea efectivă, tribunalul a constatat că acesta este întemeiat în parte, în speță fiind aplicabile dispozițiile speciale ale art. 124 din Codul de procedură fiscală raportat la art. 70 și art. 120 din același act normativ, care stabilesc expres termenul de la care pârâta datorează daune interese moratorii pentru neexecutarea obligației de restituire.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtei care avea posibilitatea să evite declanșarea prezentului litigiu prin soluționarea favorabilă a cererii reclamantului de restituire a taxei pe poluare, instanța a obligat pârâta și la plata sumei de 539,30 lei cheltuieli de judecată către reclamant, constând în 39 lei taxă judiciară de timbru, 0,3 lei timbru judiciar și 500 lei parte din onorariul de avocat potrivit chitanței nr. 473/20.09.2012.
La pronunțarea acestei soluții s-a avut în vedere faptul că suma pretinsă de 744 lei este nepotrivit de mare față de complexitatea cauzei și munca efectiv îndeplinită de avocat (redactarea cererii și reprezentarea pârâtului la un termen de judecată), astfel că s-a impus reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată conform dispozițiilor art. 274 alin 3 Cod procedură civilă.
Având în vedere că taxa plătită de reclamant s-a constituit în venit al chematei în garanție Administrația F. pentru Mediu, este evident că se impune ca această entitate să restituie pârâtei suma solicitată de reclamant, astfel că a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice D. și a fost obligată chemata în garanție să plătească pârâtei sumele datorate de aceasta reclamantului, și anume 2422 lei, la care se adaugă dobânzi, conform art. 124 din Codul de procedură fiscală raportat la art. 70 și art. 120 din același act normativ.
În ce privește însă cererea formulată de pârâtă având ca obiect obligarea chematei în garanție la plata sumei de 539,3 lei reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamant, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată, fiind respinsă.
Astfel, în primul rând s-a constatat că între reclamant și chemata în garanție nu există un raport procesual direct care să justifice suportarea de către chemata în garanție a cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant. În acest context trebuie subliniat că persoana chemată în garanție poate să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a chemat-o în garanție (în speță pârâta) și față de care a căzut în pretenții. Or, în cauza de față, pârâta nu a fost obligată să avanseze nici o sumă de bani cu titlu de cheltuieli de judecată.
În al doilea rând s-a constatat că în speță nu poate fi reținută culpa chematei în garanție în generarea acestui prejudiciu în patrimoniul pârâtei (nefiind deci justificată nici cererea de obligare la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri lato sensu). Dimpotrivă, pârâta Administrația Finanțelor Publice D. este singura persoană care, prin fapta sa culpabilă de a respinge cererea formulată pe cale administrativă de reclamant pentru restituirea sumei percepute cu titlu de taxă pe poluare, a determinat declanșarea prezentului litigiu, fiind prin urmare responsabilă pentru crearea acest prejudiciu.
Împotriva sentinței nr.3081/21 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V. în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice D., care a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă, după cum urmează:
- cheltuielile de judecată la care a fost obligat organul fiscal sunt nejustificate, în condițiile în care a fost admisă în totalitate cererea de chemare în garanție; pe de altă parte, recurenta a susținut că este nejustificat de mare cuantumul acestor cheltuieli în raport de complexitatea cauzei și de durata judecății;
- pe fondul cauzei, hotărârea pronunțată de tribunal este nelegală și netemeinică sub aspectul determinării incorecte a dispozițiilor din Tratatul Comunității Europene în raport de care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare, invocându-se în acest sens jurisprudența Curții de Luxemburg în cauze pe care recurenta le consideră similare, respectiv cauza Humblot, nr.112/84, Cauza 132/88 și Cauzele conexate C-290/05 și C-333/05. S-a mai arătat că reclamanta a cerut benevol să-i fie calculată taxa pe poluare și că respectiva taxă respectă principiul „poluatorul plătește”.
Recurenta a invocat faptul că O.U.G. nr.50/2008 nu intră în contradicție cu legislația europeană, ea fiind rezultatul negocierilor dintre România și Comisia Europeană.
În ceea ce privește Hotărârea C.J.E. în cauza C-402/09 I. T. împotriva Statului Român, prin care s-au făcut aprecieri privind instituirea de către Statul Român a taxei pe poluare pentru autoturisme second-hand achiziționate din state ale Uniunii Europene, recurenta a susținut că efectele acesteia nu sunt incidente în cauză, întrucât raportul juridic în speța de față s-a născut înainte de pronunțarea de către C.J.E. a Hotărârii C-402/09. Pe de altă parte, potrivit art.46 din CEDO, hotărârile obținute în contradictoriu cu Statul Român sunt obligatorii de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României. În consecință, hotărârea C.J.E. susmenționată nu poate produce efecte retroactiv și nu reglementează raporturile juridice născute anterior, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile române.
Recurenta a mai arătat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.90 TCE, întrucât taxa pe poluare respectă principiul „poluatorul plătește” și se achită de către toți proprietarii autovehiculelor indiferent de proveniența lor la prima înmatriculare în România.
Verificând sentința atacată în raport de criticile formulate în recurs și din ansamblul probelor de la dosar, Curtea constată următoarele:
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este nefondat, întrucât tribunalul a aplicat corect dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă și nu există temei în cauză pentru a se dispune reducerea onorariului avocațial de 500 lei, care este unul adecvat și justificat în totalitate de activitatea desfășurată de avocat în timpul procesului (redactare și depunere cerere de chemare în judecată, reprezentare reclamant în fața instanței).
În ceea ce privește impunerea cheltuielilor de judecată în sarcina organului fiscal în condițiile în care a fost admisă în tot cererea de chemare în garanție, Curtea constată că organul fiscal a pierdut procesul în calitate de pârât, situație în care, potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, suportă - la cerere - cheltuielile de judecată avansate de partea care a câștigat procesul. Faptul că A.F.M., în calitate de chemată în garanție, a pierdut și ea procesul în raport cu organul fiscal, nu o scutește pe acesta din urmă de obligația sa procesuală în raport cu reclamantul, având în vedere că A.F.M. nu are calitatea de pârâtă în cauză și nu a pierdut procesul în raport cu reclamantul.
Cel de-al doilea motiv de recurs, care privește fondul cauzei, este nefondat, soluția pronunțată de tribunal fiind legală și temeinică.
Astfel, pentru înmatricularea în România a autoturismului second-hand, marca Ford tip Mondeo, număr de identificare WF0NXXGBBNRG18316, an de fabricație 1994, înmatriculat prima oară la data de 23.01.1995, a fost necesar ca reclamantul să plătească taxa pe poluare instituită de O.U.G. nr.50/2008.
Specificul situației este determinat de invocarea neconcordanței între prevederea internă și cea comunitară, a cărei analiză este recunoscută în jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxemburg în competența instanței interne, care poate lăsa neaplicată norma internă dacă prin aplicarea teoriei actului clar sau a teoriei actului clarificat, constată că norma comunitară nu permite adoptarea respectivei norme interne.
Or, prin hotărârea din data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispozițiile art.110 din TFUE, în condițiile în care discriminează autovehiculele introduse în țară față de cele aflate deja pe piața națională, care nu au fost supuse taxei pe poluare.
Curtea a reținut că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Citând jurisprudența din cauzele Comisia/Danemarca, C-47/88, R.., p.I-4509, punctul 9, Brzeziński, punctul 27 și Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37, Curtea a reținut (par.34, 35) că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. Acesta vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. În acest sens, primul paragraf al articolului 110 TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca, punctele 8 și 9, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-387/01, R.., p.I-4981, punctul 66).
Reținând că, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi și Németh, punctul 47), Curtea a arătat că, pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, este necesar să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de O.U.G. nr.50/2008.
Examinând neutralitatea aceleiași taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2008, Curtea a reținut că reglementarea în discuție are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
Totodată, s-a reținut că nu se poate contesta că O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).
Argumentele instanței europene care au determinat concluzia Curții, deși raportate la forma inițială a O.U.G. nr.50/2008, anterioară datei de 14 decembrie 2008, nu țin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care le declară corespunzătoare și conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.
Ca atare, independent de criteriile de determinare, de cuantumul taxei și de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fiind contrarie art.110 TFUE.
Curtea a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, R.., p.1343, punctul 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94, R.., p.I-4385, punctul 29, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C-221/06, Rep., p.I-9643, punctul 40).
Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit, astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
Or, constatând că taxa pe poluare are efect descurajant pentru importul autoturismelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, fiind contrară dispozițiilor art.110 TFUE, rezultă că taxa percepută în cauza de față, achitată de către reclamant, este stabilită în temeiul unei dispoziții contrare normei comunitare.
Este nefondată susținerea recurentei în sensul că cele dispuse de către Curtea de la Luxemburg în cauza T. sunt inaplicabile prezentei cauze, întrucât ar retroactiva.
Pe de o parte, Curtea constată că textul invocat de către recurentă, respectiv art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este inaplicabil prezentului recurs, dat fiind că el vizează efectele hotărârilor pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar nu efectele hotărârilor pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Mai mult, în conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolului 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la .. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, R.., p.379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C-402/03, Rep., p.I-199, punctul 50, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p.I-513, punctul 55; Cauza C-263/10, N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj ș.a., punctul 32).
Pe de altă parte, în Cauza C-263/10, N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj ș.a., Curtea de la Luxemburg s-a pronunțat expres cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârilor sale privind taxa de poluare în cauzele împotriva României.
Curtea a arătat că, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).
Instanța europeană a reamintit că, în ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, R.., p.I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03, R.., p.I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev, punctele 54 și 55, citate anterior).
Curtea a reținut că, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin O.U.G. nr.50/2008, guvernul român s-a limitat în esență la menționarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ 40.000, și să facă referire la criza economică de care este afectată România.
În consecință, s-a apreciat că, în lipsa unor date cifre mai precise care să permită să se concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată stabilită și că, în aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind buna-credință a celor interesați.
Față de concluzia Curții de la Luxemburg în sensul că nu este necesar să fie limitate în timp efectele hotărârii T., rezultă că este nefondată critica din recurs referitoare la neretroactivitatea acestei cauze.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul promovat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice D., împotriva sentinței nr.3081/21 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V., cu sediul în Râmnicu V., ..17, județ V., în numele subunității pârâte ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE D., împotriva sentinței nr.3081 din 21 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul P. C., domiciliat în comuna Orlești, ., cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat Capraru I. din D., ..21A, județul V. și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.294, Corp A, sector 6 .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 aprilie 2013, la Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal.
Președinte, G. C. | Judecător, C. G. N. | Judecător, D. R. |
Grefier, F. I.-G. |
Red.D.R.
Tehnored.V.S.
Ex.2/22.04.2013.
Jud.fond: A.M.L.D..
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 947/2013. Curtea de Apel PITEŞTI | Pretentii. Decizia nr. 2544/2013. Curtea de Apel PITEŞTI → |
|---|
