Pretentii. Decizia nr. 1846/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1846/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 24-05-2013 în dosarul nr. 1671/90/2012
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIA NR. 1846/R-C.
Ședința publică din 24 mai 2013
Curtea compusă din:
Președinte: A. A. T. - judecător
I. B. - judecător
A. T. - judecător
F. I.-G. - grefier
S-a luat în examinare pentru soluționare, recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului V., cu sediul în Rm. V., . nr.17, județul V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice Rm. V., împotriva sentinței nr.3437/2012 din 05 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a civilă, în dosarul nr._, intimate fiind reclamanta ., cu sediul în comuna Bujoreni, ., județul V. și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sector 6.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxa judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin compartimentul arhivă, la data de 29 martie 2013, intimata reclamantă a depus la întâmpinare (fila 10), iar la data de 23 mai 2013 și respectiv 24 mai 2013, intimata reclamantă a depus la dosar înscrisurile solicitate de instanță prin adresa din data de 16 mai 2013.
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin 2 Cod procedură civilă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestuia.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată că:
Prin cererea înregistrată la data de 07.03.2012, sub nr._, reclamanta . solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului Rm V., obligarea acesteia la restituirea sumei de 8351 lei, reprezentând taxa de poluare stabilită prin decizia de calcul și încasată de pârâtă potrivit OP 1936/15.10.2010, taxă pe care pârâta refuză să o restituie.
A arătat reclamanta că a achiziționat o autoutilitară marca M., . WMAH45ZZ66W068480, pentru care a achitat taxa de poluare în cuantum de 8351 lei conform O.U.G. nr.50/2008.
Taxa de poluare, a susținut reclamanta, a fost percepută cu încălcarea dreptului comunitar, fapt pentru care a solicitat restituirea acesteia, dar pârâta i-a respins cererea argumentând că sunt aplicabile dispozițiile OUG 50/2008.
A motivat reclamanta că atât emiterea deciziei de calcul cât și achitarea acestei taxe de poluare încalcă dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008 introduc un regim fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse din Uniunea Europeană în scopul reînmatriculării în raport de autovehiculele deja înmatriculate în România.
Cum dispozițiile art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, a mai arătat reclamanta, stabilesc că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile legii interne contrare, încasarea acestei taxe nu are un temei legal, în același sens fiind și jurisprudența instanțelor judecătorești.
În sprijinul cererii sale reclamanta a invocat dispozițiile Legii 554/2004, art.117 alin.1 lit.a si d, art.8 și 9 Cod proc.fiscală, art.148 Constituția României, art.110 paragraf 1 din Tratatul Comunității Europene, Jurisprudența Curții de Justiție Europene- C 402/09.
S-a atașat cererii adresa 5839/07.02.2012 privind refuzul pârâtei de restituire a taxei de poluare.
Prin întâmpinare, pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm. V. a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, taxa a cărei restituire o cere reclamanta a fost calculată și achitată în conformitate cu dispozițiile O.U.G.50/2008, după emiterea deciziei de calcul care nu a fost contestată conform art.205 cod proc.fiscală.
S-a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată pentru neîndeplinirea dispozițiilor art.274 alin.1 cod proc.civ., neputând fi reținută reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
Totodată, în temeiul art. 60-63 cod proc.civ., pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, solicitând obligarea acesteia să o despăgubească cu suma solicitată de reclamantă și cheltuielile de judecată, susținând că chemata în garanție a beneficiat de această sumă conform OUG 50/2008.
Prin sentința nr. 3437/05.10.2012, Tribunalul V., Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea principală formulată de reclamantă; a constatat refuzul nejustificat al pârâtei AFP Rm. V. de restituire a taxei pe poluare în sumă de 8351 lei, plătită de reclamantă conform chitanței 1936/15.10.2010; a obligat pe pârâta AFP Rm. V. să restituie reclamantului suma de 8351 lei, reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art. 124 raportat la art. 70 și 120 din Codul de procedură fiscală, precum și la plata sumei de 543,30 lei, cheltuieli de judecată către reclamant; a admis în parte cererea de chemare în garanție a AFM București și a obligat-o pe aceasta să plătească pârâtei AFP Rm. V., suma de 8351 lei, reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art. 124 raportat la art. 70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta, urmare a achiziționării unui autovehicul din spațiul comunitar, a fost nevoită să achite cu ocazia înmatriculării acestuia în România, taxa de poluare. Astfel, urmare a deciziei de calcul emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm V., reclamanta a achitat, potrivit OP 1936/15.10.2010, suma de 8351 lei.
Apreciind că au fost încălcate dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, că taxa nu are temei legal, reclamanta s-a adresat pârâtei pentru a i se restitui suma însă cererea a fost respinsă conform adresei 5839/07.02.2012.
Acest refuz al autorității fiscale de a restitui taxa o îndreptățește pe reclamant ăsă se adreseze instanței de judecată, dispozițiile art.8 alin.1 teza II din Legea nr.554/2004 fiind aplicabile.
Procedura de restituire a sumelor achitate de un contribuabil ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale este reglementată de art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, precum și de Ordinul MFP 1899/22.12.2004.
Conform textului enunțat, se restituie, la cererea debitorului, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Ca urmare, instanța a analizat dacă taxa de poluare este sau nu datorată.
Art. 90 alin. 1 din Tratatul Comunității Europene (actual art.110) limitează libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea între produsele importate și cele autohtone, de natură similară. Scopul acestui articol este acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 23-25 TCE, respectiv realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe unice. Aceasta nu înseamnă că statele membre trebuie să adopte un anumit regim fiscal, ci impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, acesta să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
În cauza T. contra România, s-a stabilit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale“ ale acestuia în sensul art. 110 TFUE, iar atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare“ vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre, constituie produse concurente“.
Stabilirea faptului că între cele două categorii de produse există un raport de concurență atrage incidența alineatului 2 al art. 110 TCE (fost 90), a cărui funcție este de a include orice formă de protecționism fiscal indirect în cazul produselor care se află într-o relație de concurență, chiar parțială, indirectă sau potențială, cu anumite produse din țara de import.
În privința acestui al doilea aspect al neutralității taxei, instanța a constatat că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei, care ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. În aceste condiții, este de înțeles că dispoziția respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație in România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Împotriva sentinței nr. 3437/05.10.2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității sale Administrației Finanțelor Publice Rm. V., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, se critică acordarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că acestea sunt nejustificate în condițiile în care s-a admis în totalitate cererea de chemare în garanție. Învederează instanței de recurs că instanța de fond odată cu admiterea acțiunii și a cererii de chemare în garanție trebuia să dispună plata cheltuielilor de judecată în sarcina chematei în garanție.
Pe de altă parte aceste cheltuieli sunt nejustificat de mari în raport de natura acțiunii și întinderea soluționării fondului în decurs de 2 termene.
Pe fond, se arată că art.90 din TCE (art.110 din TFUE) se referă la interzicerea măsurilor protecționiste instituită de un stat membru cu privire la anumite produse naționale, însă aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, deoarece taxa este obligatorie pentru toți proprietarii de autoturisme, indiferent de proveniența acestora, la data primei înmatriculări în România.
Efectele deciziei CEJ în cauza T. nr.402/2009 nu se pot produce retroactiv, fiind învederate dispozițiile art. 46 din CEDO.
Principiul „poluatorul plătește” acceptat la nivelul Uniunii Europene nu este încălcat, dimpotrivă taxa pe poluare fiind rezultatul negocierilor dintre România și Comisia Europeană.
De asemenea, și alte state practică o taxă similară (16 state), percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor.
Este învederată jurisprudența CEJ în cauzele Humblot c.Directorului Serviciilor Fiscale și cauza Comisia c. Republicii Elene în care s-a reținut posibilitatea statelor membre de a impune asupra mărfurilor un sistem de taxă a cărui cuantum crește progresiv în conformitate cu un criteriu obiectiv. Or, taxa pe poluare respectă aceste criterii și se subordonează jurisprudenței C.E.J. din cauzele C-290/05 și 333-05. De asemenea, se învederează faptul că hotărârile C.E.J. conțin dispoziții contradictorii.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul DGFP V., în numele subunității AFP Rm. V. este fondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la criticile aduse fondului cauzei, curtea reține că taxa în discuție trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art.90 TCE, actual art.110 TFUE, așa cum a reținut și Curtea de Justiție de la Luxemburg, în cauza T. împotriva României, din data de 7 aprilie 2011. Curtea a reținut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispozițiile art.110 din TFUE, în condițiile în care discriminează autovehiculele introduse în țară față de cele aflate deja pe piața națională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).
Se constată că deși argumentele instanței europene, care au determinat concluzia Curții, nu țin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care le declară corespunzătoare și conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), s-a reținut efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.
Constatând că taxa pe poluare are efect descurajant pentru importul autoturismelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, fiind contrară dispozițiilor art.110 TFUE, rezultă că taxa percepută în cauza de față este stabilită în temeiul unei dispoziții contrară normei comunitare.
În ce privește argumentul legat de faptul că aplicarea cauzei T. vs. România nu se poate face retroactiv, curtea reține că efectele unei asemenea decizii de interpretare se produc independent de data nașterii raportului juridic, atâta vreme cât statul în discuție este membru al Uniunii Europene iar raportul juridic s-a născut ulterior aderării.
Curtea de la Luxemburg a arătat în cauza N. vs. România, paragraf 33, că numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o.
În situația analizată nu s-a dispus o limitare în timp a efectelor hotărârilor Curții, astfel că susținerea recurentei nu poate fi primită.
Pe de altă parte, faptul că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, care a abrogat O.U.G. nr.50/2008, s-a impus obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule (art.4 alin.2), nu schimbă faptul că la momentul perceperii taxei în cazul de față, criteriile de nediscriminare reținute în jurisprudența Curții Europene de Justiție nu erau îndeplinite, legea nouă neputând să se aplice unor situații anterioare, pentru a confirma o cauză de nulitate.
De altfel, criteriul nediscriminatoriu introdus prin art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 a fost suspendat de la aplicare prin OUG nr. 1/2012.
Totodată, art.12 alin.3 din acest act normativ, care prevede că taxa rezultată ca diferență dintre suma achitată de contribuabil cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se restituie, trimite la procedura stabilită în normele metodologice de aplicare a acestei legi, potrivit art. 14, care reprezintă un aspect ulterior stabilirii taxei datorate.
Referitor la critica legată de greșita interpretare a dispozițiilor art.274 C.proc.civ, Curtea o apreciază însă ca fondată, întrucât, în raport de soluția dată de instanța de judecată, într-adevăr, se reține că a fost admisă cererea de chemare în garanție și obligată AFM București la plata către reclamantă a sumei reprezentând taxă pe poluare.
Având în vedere că partea în privința căreia s-au dispus măsuri de obligare de către instanța de judecată este chemata în garanție, - AFM București - Curtea reține că și sub aspectul obligării la suportarea cheltuielilor de judecată, instanța de fond trebuia să observe cine este partea căzută în pretenții vizând petitul principal al acțiunii și să o oblige la plata acestora.
Între reclamantă și chemata în garanție nu există un raport procesual, de aceea, nu este posibilă obligarea chematei în garanție la plata vreunei sume de bani direct către reclamantă, ci numai către pârâtă.
Sub aspectul culpei procesuale, Curtea are în vedere că aceasta este consecința în plan procesual a încălcării legislației europene, încălcare care este imputabilă nu numai autorității fiscale, ci și celei de mediu, aceasta din urmă fiind beneficiara și cea care gestionează taxa pe care instanța de fond a demonstrat că le-a încasat nelegal, prin intermediul celei dintâi.
D. fiind caracterul accesoriu al obligației de plata cheltuielilor de judecată față de capătul principal de cerere, este firesc ca partea chemată în garanție să suporte nu numai suma pe care pârâta o datorează reclamantei pe capătul principal, ci și, ca accesoriu, suma pe care pârâta o plătește reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Această soluție rezultă din art. 274 al. 1 C.proc.civ., având în vedere că partea chemată în garanție a căzut în pretenții față de pârâtă, iar în cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă se include și suma pe care o plătește reclamantei cu acest titlu.
Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în prezenta cauză, se constată că acesta răspunde principiului proporționalității.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează să modifice sentința de mai sus în parte, în sensul obligării chematei în garanție AFM București să plătească AFP Rm. V., suma de 543,3 lei, cheltuieli de judecată la fond. Va menține în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului V., cu sediul în Rm. V., . nr.17, județul V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice Rm. V., împotriva sentinței nr.3437/2012 din 05 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a civilă, în dosarul nr._, intimate fiind reclamanta ., cu sediul în comuna Bujoreni, ., județul V. și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sector 6.
Modifică în parte sentința de mai sus, în sensul că obligă chemata în garanție AFM București să plătească AFP Rm. V., suma de 543,3 lei, cheltuieli de judecată la fond.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2013, la Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, A. A. T. | Judecător, I. B. | Judecător, A. T. |
Grefier, F. I.-G. |
Red. TAA
RDH/2 ex/10.06.2013
Jud. fond D. V.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2791/2013. Curtea de Apel PITEŞTI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 342/2013. Curtea de Apel PITEŞTI → |
|---|
