Pretentii. Decizia nr. 2311/2013. Curtea de Apel PITEŞTI

Curtea de Apel PITEŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 2311/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 21-06-2013 în dosarul nr. 3886/90/2012

Operator date 3918

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._ DECIZIE NR. 2311/R-C.

Ședința publică din 21 Iunie 2013

Curtea compusă din:

Președinte: A. A. T. – judecător

Judecător: I. B.

Judecător: S. U.

Grefier: Drăguța-I. C.

S-a luat în examinare pentru soluționare, recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V., în numele subunității sale, pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE RM. V., cu sediul în municipiul Rm. V., ..17, județul V., împotriva sentinței nr. 4446 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. _, intimați fiind chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, ..294, . 6, și reclamantul A. I. L., cu domiciliul în municipiul Rm. V., ., ..C, apt.12, județul V..

La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.

Procedura este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea, raportat la actele și lucrările de la dosar, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată recursul în stare de judecată și îl reține pentru soluționare.

CURTEA

Asupra recursului de față, constată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V., la data de 16.05.2012 sub nr._, reclamantul A. I. L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Horezu, a formulat contestație împotriva refuzului nejustificat al pârâtei de a-i restitui suma de 1623 lei plătită nedatorat cu titlu de taxă pe poluare, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1623 lei, actualizată cu dobânda legală aferentă de la data de 20.04.2012 și până la restituirea efectivă. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că în anul 2012 a achiziționat din Uniunea Europeană un autoturism second hand marca Smart, an de fabricație 2001, având nr. de identificare WME01MC01YH031640. Pentru înmatricularea acestui autovehicul în România a fost obligat să plătească suma de 1623 lei, taxă pe poluare, conform chitanței . nr._/12.04.2012.

Mai arată că prin adresa nr._/20.04.201, reclamantul a solicitat Administrației Finanțelor Publice Horezu să-i restituie suma de 1623 lei, însă aceasta nu a dat curs cererii sale.

Reclamantul a apreciat că perceperea acestei taxe este nelegală, fiind discriminatorie în condițiile în care ea nu este percepută și pentru autoturisme similare, deja înmatriculate în România, fapt ce contravine prevederilor art. 90 din TCE, aplicabil potrivit art. 148 alin 2 din Constituția României, iar dispozițiile art. 4 lit. a din OUG nr. 50/2008 stabilesc că obligația de plată a acestei taxe intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fără a face distincție între țara în care au fost produse și nici dacă sunt noi sau second-hand.

La data de 05.10.2012, Direcția Generală a Finanțelor Publice V., în numele pârâtei Administrația Finanțelor Publice Rm. V., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru capătul de cerere privind restituirea taxei pe poluare, precum și cerere de chemare în garanție.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât OUG nr. 50/2008 în baza căreia a fost stabilită suma de 1623 lei nu intră în contradicție cu legislația europeană, aceasta fiind emisă în baza art. 115 alin. 4 din Constituția României și reprezintă cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule.

În motivarea cererii de chemare în garanție, s-a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. 4 din OUG nr. 50/2008, taxa se plătește într-un cont deschis la unitățile Trezoreriei Statului, pe numele Administrației F. pentru Mediu, fiind venit al acesteia, astfel că respectiva entitate trebuie să fie obligată la plată către Administrația Finanțelor Publice Rm. V., în cazul admiterii acțiunii reclamantului.

Chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința nr.4446/16.11.2012, Tribunalul V., Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea principală formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm. V., așa cum a fost precizată; a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Administrația Finanțelor Publice Rm. V. de restituire a taxei pentru emisii poluante, în sumă de 1623 lei; a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1623 lei, reprezentând taxă pentru emisii poluante, plus dobânda legală, prevăzută de art. 124 raportat la art. 70 și 120 din Codul de procedură fiscală; a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm. V. să plătească reclamantului suma de 543,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu; a obligat chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice Rm. V. suma de 1623 lei, reprezentând taxă pentru emisii poluante, plus dobânda legală prevăzută de art. 124, raportat la art. 70 și 120 din Codul de procedură fiscală; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtă având ca obiect obligarea chematei în garanție la plata sumei de 543,3 lei, reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În fapt, reclamantul a achiziționat un autoturism second hand marca Smart, an de fabricație 2001, având nr. de identificare WME01MC01YH031640, neînmatriculat în România, dar care fusese înmatriculat anterior într-un stat membru UE.

Pentru înmatricularea autoturismului menționat, reclamantul a plătit o taxă pentru emisii poluante în cuantum de 1623 lei, conform chitanței . nr._/12.04.2012 (fila 6).

Apreciind că taxa pentru emisii poluante a fost percepută în mod nelegal, reclamantul a solicitat pârâtei restituirea acestei sume, așa cum rezultă din adresa nr._/20.04.2012 (fila 4).

Pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul a solicitat restituirea taxei pentru emisii poluante, achitată în temeiul Legii 9/2012, invocând incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 110 TFUE.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul, care a achiziționat din Uniunea Europeană un autoturism second-hand, a fost obligat, cu ocazia înmatriculării acestuia în România, să achite taxa pentru emisii poluante în cuantum de 1623 lei.

Taxa pe poluare/pentru emisii poluante a fost reglementată în România prin OUG nr. 50/2008, OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 si OUG nr. 117/2009, iar în prezent prin Legea 9/2012 și reprezintă suma de bani calculată după criteriile indicate în actul normativ pentru o anumită categorie de autovehicule care se înmatriculează în România, nefăcând distincție între autovehiculele noi și cele vechi.

La data de 07 iulie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-263/10, cauza N., asupra interpretării art. 110 TFUE din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) pornind de la mai multe întrebări adresate Curții de Tribunalul Gorj sesizat cu o cerere de restituire a taxei pe poluare.

Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în hotărârea în cauza C-402/09 T., considerând că modificările succesive aduse O.U.G. nr. 50/2008 prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 si O.U.G. nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, condiții în care reglementarea menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.

În opinia Curții, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, interdicția de a aplica impozite mai mari produselor provenind din alte state membre în raport cu taxele aplicate produselor naționale, prevăzută de art. 110 TFUE, trebuie să se aplice de fiecare dată când taxa respectiva este de natură să descurajeze importul de bunuri provenite din alte state membre, favorizând producția natională.

Curtea a apreciat că toate versiunile de modificare a O.U.G. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, similare cu cele puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie.

Curtea a reamintit că obiectivul protecției mediului ar putea fi realizat, fără favorizarea produselor naționale, prin stabilirea unei taxe anuale, aplicabilă oricărui vehicul pus în circulație în România. Astfel, Curtea a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după . O.U.G. nr. 50/2008, deși nediscriminatorie, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini de ocazie existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.

Prin Legea nr. 9/2012 a fost abrogată O.U.G. nr. 50/2008 și înlăturat efectul protecționist constatat.

Prin O.U.G. nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege, s-a dispus însă suspendarea până la data de 01.01.2013 a aplicării dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) si a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Pe cale de consecință, la acest moment considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-263/10, cauza N., sunt în continuare actuale, fiind menținut efectul protecționist pentru vehiculele de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională în defavoarea vehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre. În acest sens, instanța a reținut că, pe perioada de suspendare a aplicării dispozițiilor sus indicate din Legea 9/2012, plata taxei pentru emisii poluante pentru autovehiculele second hand importate din alte state membre, descurajează punerea acestor bunuri în circulație, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Constatând prin urmare incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile art. 110 TFUE, și față de art. 148 din Constituție (autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, textul din dreptul comunitar), instanța apreciază că reclamantul este îndreptățit la restituirea taxei pentru emisii poluante, achitată în temeiul Legii 9/2012, astfel că a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de restituire a taxei și o a obligat să restituie reclamantului suma de 1623 lei, achitată cu acest titlu, conform dispozitivului sentinței.

Împotriva sentinței a formulat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice V., în numele subunității sale Administrației Finanțelor Publice Rm. V., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 și art.304¹ Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, se critică acordarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că acestea sunt nejustificate în condițiile în care s-a admis în totalitate cererea de chemare în garanție. Învederează instanței de recurs că instanța de fond odată cu admiterea acțiunii și a cererii de chemare în garanție trebuia să dispună plata cheltuielilor de judecată în sarcina chematei în garanție.

Pe de altă parte, se susține c judecătorul fondului trebuia să facă aplicarea art. 274 al. 3 C.proc.civ., având în vedere cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată, raportat la complexitatea cererii și la durata redusă d e soluționare a acesteia.

Pe fond, se arată că art.90 din TCE (art.110 din TFUE) se referă la interzicerea măsurilor protecționiste instituită de un stat membru cu privire la anumite produse naționale, însă aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, deoarece taxa este obligatorie pentru toți proprietarii de autoturisme, indiferent de proveniența acestora, la data primei înmatriculări în România.

Efectele deciziei CEJ în cauza T. nr.402/2009 nu se pot produce retroactiv, fiind învederate dispozițiile art. 46 din CEDO.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul DGFP V., în numele subunității AFP Rm. V. este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile aduse fondului cauzei, curtea reține că taxa în discuție trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art.90 TCE, actual art.110 TFUE, așa cum a reținut și Curtea de Justiție de la Luxemburg, în cauza T. împotriva României, din data de 7 aprilie 2011. Curtea a reținut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispozițiile art.110 din TFUE, în condițiile în care discriminează autovehiculele introduse în țară față de cele aflate deja pe piața națională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).

Se constată că deși argumentele instanței europene, care au determinat concluzia Curții, nu țin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care le declară corespunzătoare și conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), s-a reținut efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.

Constatând că taxa pe poluare are efect descurajant pentru importul autoturismelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, fiind contrară dispozițiilor art.110 TFUE, rezultă că taxa percepută în cauza de față este stabilită în temeiul unei dispoziții contrară normei comunitare.

În ce privește argumentul legat de faptul că aplicarea cauzei T. vs. România nu se poate face retroactiv, curtea reține că efectele unei asemenea decizii de interpretare se produc independent de data nașterii raportului juridic, atâta vreme cât statul în discuție este membru al Uniunii Europene iar raportul juridic s-a născut ulterior aderării.

Curtea de la Luxemburg a arătat în cauza N. vs. România, paragraf 33, că numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o.

În situația analizată nu s-a dispus o limitare în timp a efectelor hotărârilor Curții, astfel că susținerea recurentei nu poate fi primită.

Pe de altă parte, faptul că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, care a abrogat O.U.G. nr.50/2008, s-a impus obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule (art.4 alin.2), nu schimbă faptul că la momentul perceperii taxei în cazul de față, criteriile de nediscriminare reținute în jurisprudența Curții Europene de Justiție nu erau îndeplinite, legea nouă neputând să se aplice unor situații anterioare, pentru a confirma o cauză de nulitate.

De altfel, în prezent criteriul nediscriminatoriu introdus prin art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 a fost suspendat de la aplicare prin OUG nr. 1/2012.

Totodată, art.12 alin.3 din acest act normativ, care prevede că taxa rezultată ca diferență dintre suma achitată de contribuabil cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se restituie, trimite la procedura stabilită în normele metodologice de aplicare a acestei legi, potrivit art. 14, care reprezintă un aspect ulterior stabilirii taxei datorate.

Referitor la critica legată de greșita interpretare a dispozițiilor art.274 C.proc.civ, Curtea o apreciază însă ca fondată, întrucât, în raport de soluția dată de instanța de judecată, într-adevăr, se reține că a fost admisă cererea de chemare în garanție și obligată AFM București la plata către reclamant a sumei reprezentând taxă pe poluare.

Având în vedere că partea în privința căreia s-au dispus măsuri de obligare de către instanța de judecată este chemata în garanție, - AFM București - Curtea reține că și sub aspectul obligării la suportarea cheltuielilor de judecată, instanța de fond trebuia să observe cine este partea căzută în pretenții vizând petitul principal al acțiunii și să o oblige la plata acestora.

Între reclamantă și chemata în garanție nu există un raport procesual, de aceea, nu este posibilă obligarea chematei în garanție la plata vreunei sume de bani direct către reclamantă, ci numai către pârâtă.

Sub aspectul culpei procesuale, Curtea are în vedere că aceasta este consecința în plan procesual a încălcării legislației europene, încălcare care este imputabilă nu numai autorității fiscale, ci și celei de mediu, aceasta din urmă fiind beneficiara și cea care gestionează taxa pe care instanța de fond a demonstrat că le-a încasat nelegal, prin intermediul celei dintâi.

Prezumția de culpă care operează în sarcina părții chemate în garanție, care a căzut în pretenții față de pârâtă, putea fi înlăturată de cea dintâi prin recunoașterea pretențiilor acesteia în condițiile art. 275 C.proc.civ., ceea ce în speță nu a avut loc, astfel că, deși nu a fost pusă în întârziere de către reclamant - cu care nu are raport procesual -, punerea în întârziere a operat prin efectul cererii de chemare în garanție.

D. fiind caracterul accesoriu al obligației de plata cheltuielilor de judecată față de capătul principal de cerere, este firesc ca partea chemată în garanție să suporte nu numai suma pe care pârâta o datorează reclamantei pe capătul principal, ci și, ca accesoriu, suma pe care pârâta o plătește reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această soluție rezultă din art. 274 al. 1 C.proc.civ., având în vedere că partea chemată în garanție a căzut în pretenții față de pârâtă, iar în cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă se include și suma pe care o plătește reclamantei cu acest titlu.

Argumentul potrivit căruia pârâta Administrația Finanțelor Publice Rm. V. este singura persoană care, prin fapta sa culpabilă de a respinge cererea formulată pe cale administrativă de reclamant pentru restituirea sumei percepute cu titlu de taxă pe poluare, a determinat declanșarea prezentului litigiu, nu poate fi reținut, deoarece prezumția de culpă care operează în sarcina părții chemate în garanție, care a căzut în pretenții față de pârâtă, putea fi înlăturată de cea dintâi prin recunoașterea pretențiilor acesteia în condițiile art. 275 C.proc.civ., ceea ce în speță nu a avut loc, astfel că, deși nu a fost pusă în întârziere de către reclamant - cu care nu are raport procesual -, punerea în întârziere a operat prin efectul cererii de chemare în garanție.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în prezenta cauză, se constată că acesta răspunde principiului proporționalității.

Sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la fond, Curtea constată că reclamanta a depus dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 500 lei (f. 22). Având în vedere însă durata redusă de soluționare a cauzei, la două termene de judecată, precum și complexitatea cauzei apreciată prin raportare la practica previzibilă a instanței cu privire la tipul de spețe din care face parte prezenta, Curtea va face aplicarea art. 274 al. 3 c.p.c, în sensul că va diminua cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial, astfel că va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 200 lei, cu acest titlu, către intimata – reclamantă, ținând cont și de valoarea taxei ce face obiect al cererii.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează să modifice sentința de mai sus în parte, în sensul obligării chematei în garanție AFM să plătească AFP Rm. V., suma de 243,3 lei lei, cheltuieli de judecată la fond, taxă de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial, acesta din urmă redus potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă, atât în raportul dintre reclamant și pârâtă, cât și în raportul acesteia cu chemata în garanție. Va menține în rest sentința.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V., în numele subunității sale, pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE RM. V., cu sediul în municipiul Rm. V., ..17, județul V., împotriva sentinței nr. 4446 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. _, intimați fiind chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, ..294, . 6, și reclamantul A. I. L., cu domiciliul în municipiul Rm. V., ., ..C, apt.12, județul V..

Modifică în parte sentința de mai sus, în sensul că obligă chemata în garanție AFM București să plătească AFP Rm. V., suma de 243,3 lei, cheltuieli de judecată la fond, reduse potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă, în raport cu reclamantul.

Menține în rest sentința.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2013, la Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Președinte,

A. A. T.

Judecător,

I. B.

Grefier,

Drăguța-I. C.

Red. TAA

RDH/4 ex/27.06.2013

Jud. fond:D. A. L.

OPINIE SEPARATĂ

În opinie separată apreciez că în mod legal și temeinic în cauza de față taxa percepută a fost stabilită în temeiul unei dispoziții contrare normelor comunitare astfel cum s-a reținut la judecata în fond și de către instanța de recurs în analiza criticilor formulate de recurenta

Însă consider că este neîntemeiată critica privind obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 60 din C.pr.civ. partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

În ce privește impunerea cheltuielilor de judecată în sarcina organului fiscal

în condițiile în care a fost admisă în tot cererea de chemare în garanție, Curtea constată că organul fiscal a pierdut procesul în calitate de pârât și că, în această situație, potrivit dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă, suportă – la cerere - cheltuielile de judecată avansate de partea care a câștigat procesul. Faptul că AFM, în calitate de chemată în garanție, a pierdut și ea procesul în raport cu organul fiscal, nu îl scutește pe acesta din urmă de obligația sa procesuală în raport cu reclamantul, având în vedere că AFM nu are calitatea de pârâtă în cauză și nu a pierdut procesul în raport cu reclamantul.

Între reclamant și chemata în garanție nu există un raport procesual direct care să justifice suportarea cheltuielilor de judecata efectuate de acesta

Critica privind reducerea cheltuielilor de judecată este de asemenea

nefondată, în opinia mea .

Referitor la solicitarea recurentei privind obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată, instanța reține că potrivit art. 274 alin. (3) C.pr.civ., instanța poate să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită, aceste prevederi având scopul de a împiedica abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât

valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Onorariul se stabilește inter partes conform art. 132 alin. 3 din Statutul

profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al textului menționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurarea poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

În raport de aceste criterii opinez că tribunalul a aplicat corect dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă și că nu există temei în cauza pentru a se dispune reducerea onorariului avocațial de 543,3 lei care este unul adecvat și justificat în totalitate de activitatea desfășurată de avocat în timpul procesului. având în vedere că în cauza avocatul a fost prezent la două termene de judecată, iar apărarea asigurată reclamantului a implicat și redactarea cererii de chemare în judecată

Pentru aceste considerente apreciez că se impunea respingerea recursului ca nefondat.

Judecător

S. U.

← Pretentii. Decizia nr. 1571/2013. Curtea de Apel PITEŞTI		Pretentii. Decizia nr. 3425/2013. Curtea de Apel PITEŞTI →

Pretentii. Decizia nr. 2311/2013. Curtea de Apel PITEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretentii. Decizia nr. 2311/2013. Curtea de Apel PITEŞTI