Anulare act administrativ. Decizia nr. 2403/2015. Curtea de Apel SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2403/2015 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 13-05-2015 în dosarul nr. 5812/86/2014
Dosar nr._ - anulare act administrativ -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 2403
Ședința publică din data de 13 mai 2015
Președinte T. K.
Judecător S. R.
Judecător G. D.
Grefier Ț. O.
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâta ., cu sediul în ., împotriva sentinței nr. 277 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. _ , intimat fiind reclamantul Rătundu A., domiciliat în ..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin cererea de recurs recurenta a solicitat judecarea în lipsă, iar în procedura de regularizare a cererii intimatul a depus întâmpinare.
Verificându-și competența, în baza art. 131 din Cod de procedură civilă, instanța se declară competentă, general, material și teritorial, conform dispozițiilor art. 96 pct. 3 Cod de procedură civilă și art. 483 din același act normativ, raportat la art. 8 și 10 din Legea nr. 554/2004, apoi, constatând recurs în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 12.08.2014, sub nr._, reclamantul Rătundu A., în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 4772/04.07.2014 cu privire la calculul arenzii aferente contractului de arendare încheiat cu intimata, ca valoare constatată și stabilită de Curtea de Conturi.
Prin sentința nr. 277 din 29 ianuarie 2015,Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea având ca obiect „anulare act administrativ”, formulată de reclamantul Rătundu A. în contradictoriu cu pârâta . și a anulat decizia de impunere nr. 4772/04.07.2014 emisă de Primăria comunei F..
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta ., criticând-o pentru nelegalitate.
Motivându-și recursul pârâta a arătat că sumele de plată înscrise în Decizia de impunere, reprezintă obligații de plată stabilite conform Codului fiscal, respectiv achitarea sumelor datorate cu titlu de arendă, sume constatate de Curtea de Conturi în cadrul controlului efectuat la Primăria comunei F..
În conformitate cu prevederile legale în materia arendării, respectiv art. 1838 - 1850 Cod civil, arendașul datorează pentru bunurile arendate, o plată cu titlul de arendă, astfel încât, ca urmare a contractului de arendare, încheiat de către reclamant cu Primăria comunei F., pentru un imobil pășune, acesta datora ca plată a contractului, arenda legală.
Analizând cele menționate mai sus, în coroborare cu dispozițiile legale în materie, se poate constata că reclamantul datorează conform prevederilor Codului fiscal sumele înscrise în actul contestat, sens în care solicită admiterea recursului și pe fond respingerea plângerii formulate ca fiind nefondată.
În drept, și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. 1, pct. 8 Cod procedură civilă, ale art. 1341 și urm. Cod Civil, art. 23 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
Prin întâmpinarea depusă la data de 25.03.2015 reclamantul a arătat că prin contractul de arendare ce formează obiectul prezentului debit și litigiu, Primăria comunei F. i-a arendat un imobil pășune, convenind prin intermediul acordului o . drepturi și obligații pentru ambele părți, una dintre acestea fiind aceea de a achita impozitul pe teren și a amenaja corespunzător acest imobil, însă fără obligativitatea de a achita și arenda, având în vedere faptul că terenul era destul de degradat și se impuneau executarea unor lucrări de curățire și amenajare ample, dar mai ales asupra faptului că prin plata impozitului - care este sarcina exclusivă a proprietarului - se acoperea practic suma ce ar fi putut reprezenta arendă.
La o perioadă de peste 3 ani de la încheierea contractului i s-a comunicat decizia de impunere, cu o valoarea stabilită cu titlu de arendă la care se calculează și penalități, valoarea despre care nu a avut cunoștință până în prezent, situație în care, o recalculare a arenzii cu penalitățile aferente, în modalitatea prezentată de instituția creditoare, în decizia de impunere, nu are nici un temei legal și apare ca fiind nejustificată din moment ce, prin semnarea contractului nu și-a asumat o asemenea obligație, și mai mult stabilirea penalităților, care de regulă își găsește aplicabilitate, potrivit Codului fiscal, în caz de neexecutare voluntară a obligațiilor la termenele scadente, ori în situația de față, și-a respectat toate obligațiile de care a avut cunoștință, însă nu consideră că este corect să se aplice penalități pentru ceva ce nu datora.
Mai arată că își susține toate apărările și cererile formulate pe clauzele contractuale, contract care nu a fost reziliat și nici nu s-a solicitat rezilierea sau rezoluțiunea acestuia în fața instanței, acesta fiind și în prezent un acord legal încheiat și care reprezintă voința părților contractante.
Pentru cele învederate, solicită respingerea recursului formulat și pe cale de consecință menținerea hotărârii primei instanțe.
Recursul formulat nu este întemeiat.
Pentru început Curtea reține că singurul argument din recurs e acela că potrivit art. 1838 – 1850 cod civil arendașul datorează arendă, fără a se aduce însă critici concrete împotriva argumentelor primei instanțe care a constatat lipsa obligațiilor de plată în raport de clauzele contractuale. Sub acest aspect, motivul de recurs este insuficient, lipsit de substanță, neputându-se transforma într-un motiv de casare.
Un alt aspect pe care Curtea îl sesizează e acela că potrivit dispozițiilor Codului civil (art. 1777-1850), contractul de arendă este o varietate a contractului de locațiune, având ca obiect bunuri proprietate privată. Or, în raport de această situație recuperarea eventualelor sume datorate cu titlu de arendă nu se poate realiza prin emiterea unei decizii de impunere având ca obiect creanțele datorate bugetului local, raportul juridic dintre părți fiind unul de drept civil nu un raport juridic de drept fiscal privind administrarea impozitelor și taxelor, așa cum stipulează art. 1 din Codul de procedură fiscală. Arenda nu constituie o creanță fiscală în înțelesul art. 21 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, recuperarea sa făcându-se pe calea dreptului comun.
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta ., cu sediul în ., împotriva sentinței nr. 277 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. _ , intimat fiind reclamantul Rătundu A., domiciliat în ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 mai 2015.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red. S.R.
Jud. Fond H. L.
Tehnored. Ț.O. /4Ex./27.05.2015
| ← Pretentii. Decizia nr. 1421/2015. Curtea de Apel SUCEAVA | Pretentii. Decizia nr. 1139/2015. Curtea de Apel SUCEAVA → |
|---|
