Pretentii. Decizia nr. 1502/2015. Curtea de Apel SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1502/2015 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 20-03-2015 în dosarul nr. 1605/86/2014
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._ - Pretenții -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 1502
Ședința publică din 20 martie 2015
Președinte A.-M. T.
Judecător C. T.
Judecător G. F.
Grefier D. B.
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamantul T. S., CNP_, domiciliat în .. 867, jud. Suceava, împotriva sentinței nr. 6394 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal (dosar nr._ ), intimată fiind pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, cu sediul în mun. Suceava, .. 7, jud. Suceava.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei, după care, procedând la verificarea competenței sale, în conformitate cu dispozițiile art. 131 alin. 1 Cod de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 8 și 10 din Legea nr. 554/2004, Curtea constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea cauzei. Totodată, văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă, constată recursul legal timbrat și în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra solicitării de suspendare a recursului, cât și pe fondul acestuia.
După deliberare,
CURTEA ,
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal și înregistrată sub nr._ din data de 20.02.2014, reclamantul T. S. a solicitat obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Suceava la restituirea sumei de 1503 lei, reprezentând timbru de mediu, solicitată și achitată în vederea primei înmatriculări a unui autoturism în România, conform chitanței . nr._ din 18.09.2013, plata dobânzii aferente, astfel cum este prevăzut în art. 124 Cod procedură fiscală, precum și plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința nr. 6394 din 30 octombrie 2014, Tribunalul Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul T. S., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul T. S., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtelor să dispună restituirea taxei timbrului de mediu pentru autovehicule, în sumă de 1503 lei, achitată conform chitanței . nr._/ 18.09.2013, pentru înmatricularea pe numele său a autoturismului marca Autobianchi, fabricat în anul 1992, cu . ZAA_95, acordarea dobânzii pentru suma achitată, calculată potrivit dispozițiilor art. 124 alin. 2, art. 120 alin. 7 C. proc. fiscală, începând de la data plații și până la restituirea integrală a acesteia, precum și acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și taxă de timbru judiciar.
În temeiul art. 412 alin. l pct. 7 C. pr. civ., solicită suspendarea soluționării recursului, până la pronunțarea hotărâri de către C.J.U.E. a întrebării preliminare în cauza C-76/14 M..
Arată că, la data de 3 februarie 2014, în cadrul dosarului nr._, Curtea de Apel B. a admis cererea unei părți (recurentul-reclamant) privind formularea unei trimiteri preliminare la data de 29 ianuarie 2014.
Potrivit portalului instanțelor de judecată, trimiterea - formulată de o instanță de ultim grad de jurisdicție - conține următoarele întrebări:
1. Având în vedere dispozițiile Legii nr. 9/2012 și obiectul taxei prevăzute de această lege, este necesar să se considere că art. 110 din T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru U.E. să instituie taxă pentru emisii poluante aplicabilă tuturor autovehiculelor externe la înmatricularea în statul respectiv, taxă care se aplică și la transferul dreptului de
proprietate asupra autovehiculelor interne, exceptând cazul în care o astfel de taxă sau una similară a fost plătită deja plătită ?
2. Având în vedere dispozițiile Legii nr. 9/2012 și obiectul taxei prevăzute de această lege, este necesar să se considere că art. 110 din T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru U.E. să instituie taxă pentru emisii poluante aplicabilă tuturor autovehiculelor externe la înmatricularea în statul respectiv, taxă care se plătește pentru autovehiculele interne
doar la transferul dreptului de proprietate asupra unui astfel de autovehicul, cu rezultatul că un autovehicul extern nu poate fi folosit fără plata taxei, în timp ce un autovehicul intern poate fi folosit nelimitat în timp fără plata taxei până la momentul și dacă se realizează un transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului respectiv ?
La data de 23 februarie 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene informează că a înregistrat pe 12 februarie 2014 cauza C-76/14, M..
Având în vedere obiectul întrebării preliminare și dispozițiile art. 412 alin. 1 pct. 7 Cod pr. civ., solicită suspendarea soluționării recursului până la pronunțarea hotărârii de către C.J.U.E. a întrebării preliminare în cauza C-76/14 M..
Consideră că în cauză este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod pr. civ., sentința recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor legale, la care face referire în continuare.
Realizând o analiză a legalității taxei pentru emisii poluante, reglementate de Legea nr. 9/2012, respectiv a variantei acestei legi aplicabile în perioada 1 ianuarie-14 martie 2013, cum este situația existentă în speța dedusă judecății, prin raportare la o . hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se poate constata incompatibilitate reglementării naționale cu art. 110 T.F.U.E.
După cum a menționat Curtea în repetate rânduri, art. 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime si aceeași uzară de pe piața națională.
Cu începere de la 13 ianuarie 2012, aparent din dorința de a pune în acord reglementarea națională cu dreptul european, ca urmare a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene în afacerile I. T. (C- 402/09, hotărârea din 7 aprilie 2011) și I. N. (C-263/10, hotărârea din 7 iulie 2011), legiuitorul român a abrogat în întregime O.U.G. nr. 50/2008, vechea reglementare fiind înlocuită, la data de 13 ianuarie 2012, cu Legea nr. 9/2012. Cu toate acestea, noul act normativ a fost construit pe aceleași principii cu O.U.G. nr. 50/2008, taxa fiind determinată, în esență, prin raportare la criterii precum ar fi capacitatea cilindrică, vechimea autoturismului și valoarea emisiilor de CO2.
În forma inițială a Legii nr. 9/2012, aplicabilă în perioada 13-30 ianuarie 2012, taxa pentru emisiile poluante a fost percepută și pentru ""primul transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după . prezentei legi" [art. 2 lit. i) din Legea nr. 9/2012]. Potrivit explicației oferite de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, „Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării". În esență, taxa era astfel aplicabilă și autoturismelor de ocazie înmatriculate în România anterior datei de 1 ianuarie 2007.
Prin O.U.G. nr. 1/2012, intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, s-au prevăzut însă următoarele măsuri:
- Dispozițiile art. 2 lit. i) și art. 4 alin, (2) din Legea nr. 9/2012 au fost suspendate de la aplicare până la data de 31 ianuarie 2012, cu consecința că taxa pentru emisiile poluante nu s-a achitat cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autoturismelor de ocazie înmatriculate anterior datei de 1 ianuarie 2007;
- Contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi (11.01.2012) și data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență 1/2012 (31 ianuarie 2012), aveau posibilitatea de a solicita restituirea acesteia.
La data de 31 ianuarie 2032 a încetat perioada de suspendare stabilită de către O.U.G. nr. 1/2012, iar începând din data de 1 ianuarie 2013, s-a revenit la aplicarea primei variante a Legi nr. 9/2012.
Prin ordonanța din 3 februarie 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în afacerile reunite C-97/13 (S. G. C. c. Administrația Finanțelor Publice Mediaș, Administrația Fondului pentru Mediu) și C-214/13 (Administrația Finanțelor Publice A. vs. G. C.), în sensul că varianta taxei pentru emisii poluante aplicabile în perioada 13-31 ianuarie 2012 este incompatibilă cu art. 110 T.F.U.E. În esența, instanța europeană a reținut că nu există nicio diferență între taxa pentru emisii poluante și vechea taxă de poluare, reglementată prin O.U.G. nr. 50/2008.
În ceea ce îl privește, apreciază că aceeași soluție trebuie adoptată și în ceea ce privește varianta taxei pentru emisii poluante aplicabile în România, în temeiul Legii nr. 9/2012, în perioada 1 ianuarie-14 martie 2013.
În acest sens, invocă hotărârea pronunțată în afacerea C-426/07, Krawczynski, la data de 17 iulie 2008. Astfel, Curtea a reținut faptul că, prin decizia din 7 noiembrie 2005, Naczelnik Urzșdu Celnego w Biafymstoku (șeful biroului vamal din Biafystok) a stabilit la 11.066 PLN suma datorată de domnul Krawczynski pentru vânzarea în Polonia a cinci autovehicule, înainte de prima lor înmatriculare pe teritoriul polonez, cu titlu de accize, pe care acest contribuabil avea obligația să le declare și să le plătească, ceea ce nu a făcut. Împotriva acestei decizii, Domnul Krawczynski a introdus o acțiune, prin intermediul căreia a solicitat ca accizele datorate să fie stabilite la o sumă totală de 4.599 PLN. Solicitarea acestuia era întemeiată pe prevederile art. 79 din Legea din 2004, conform căruia, i se oferea dreptul de a deduce din cuantumul datorat acciza achitată de el, asupra unei vânzări sau a unui import impozabil, la momentul achiziției de produse nearmonizate supuse accizelor, chiar dacă nu depusese declarația prevăzută în această privință. Prin intermediul deciziei din data de 19 ianuarie 2006, Dyrektor Izby Celnej w Biafymstoku a respins această acțiune, insistând asupra faptului că, pe de o parte, obligația de plată a accizelor revine persoanelor care vând autovehicule în Polonia înainte de prima lor înmatriculare pe teritoriul polonez și, pe de altă parte, pentru a beneficia de respectivul drept de deducere, contribuabilul depune la biroul vamal competent o declarație privind aceste accize, calculează accizele datorate și le achită în termenul prevăzut prin reglementare. Instanța națională a ridicat problema compatibilității reglementarii fiscale poloneze cu dreptul european, iar asupra chestiunilor puse în discuție, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat:
Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă o acciză care se aplică oricărei vânzări de autovehicule înainte de prima lor înmatriculare pe teritoriul național este contrară art. 90 C.E., în măsura în care vânzarea de autovehicule de ocazie deja înmatriculate pe teritoriul polonez este scutită de plata acestei accize.
Așadar, trebuie să se verifice dacă un astfel de regim nu conduce la o impozitare superioară a vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru decât Republica Polonă și, în consecință, neînmatriculate pe teritoriul polonez, față de cea a autovehiculelor de ocazie care se află deja pe piața națională și care sunt înmatriculate în Polonia.
Cu titlu introductiv, trebuie să se sublinieze că o acciză precum cea instituită prin reglementarea națională în cauză, în acțiunea principală, intră în sfera regimului general intern de impozitare a mărfurilor și trebuie, în consecință, analizată în raport cu art. 90 C.E. (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeizinski, C-313/05, republicată.
Or, trebuie să se amintească faptul că s-a statuat de către Curte că art. 90 C.E. reprezintă, în cadrul Tratatului C.E., o completare a dispozițiilor privind eliminarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent. Această dispoziție are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (Hotărârea Brzezinski, citată anterior, punctul 27 și jurisprudența citată).
În materie de impozitare a autovehiculelor de ocazie din import, art. 90 C.E. vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C-74/06, republicată, p. 1-7585, punctul 24 și jurisprudența citată).
În plus, un sistem de impozitare nu poate fi considerat compatibil cu art. 90 C.E. decât dacă este organizat astfel încât să excludă orice posibilitate ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă, în niciun caz, efecte discriminatorii (Hotărârea Brzezinski, citată anterior, punctul 40 și jurisprudența citată).
În acest context, trebuie să se verifice dacă acciza în cauză, în acțiunea principală, se aplică în același mod, atât vânzării unui autovehicul de ocazie importat, cât și vânzării unui autovehicul de ocazie deja înmatriculat în Polonia, aceste două categorii de vehicule reprezentând produse similare, în sensul art. 90 primul paragraf C.E.
În cadrul acestei comparații, trebuie să se distingă între două categorii de autovehicule, și anume, pe de o parte, cele care sunt vândute de ocazie în cursul a doi ani calendaristici de la data fabricației, anul fabricației fiind considerat primul an calendaristic din această perioadă, și, pe de altă parte, cele care sunt vândute de ocazie ulterior acestei perioade de doi ani (Hotărârea Brzezinski, citată anterior, punctul 34).
În ceea ce privește autoturismele vândute noi sau de ocazie în respectiva perioadă de doi ani, rezultă, din Decretul din 2004, că acestea sunt supuse unei accize calculate conform aceluiași nivel (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Brzezinski, citată anterior, punctul 35).
În ceea ce privește autovehiculele de ocazie care au mai puțin de doi ani vechime, instanța națională este cea căreia îi revine sarcina să verifice, mai ales în lumina Decretului din 2004, dacă acestea suportă, în privința accizelor, o sarcină identică în virtutea faptului că valoarea reziduală a accizelor, încorporată în valoarea de piață a autovehiculelor de ocazie înmatriculate în Polonia, este egală cu valoarea accizelor care se aplică autovehiculelor de ocazie similare provenind din alt stat membru decât Republica Polonă (Hotărârea Brzezinski, citată anterior, punctul 36).
În schimb, în ceea ce privește accizele aplicate autovehiculelor de ocazie vândute după mai mult de doi ani de la data fabricației, nivelul accizelor este calculat după formula prevăzută la articolul 7 din Decretul din 2004. Aplicarea acestei formule conduce la creșterea respectivului nivel în funcție de vechimea autovehiculului (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Brzezinski, citată anterior, punctul 37).
Or, instanța de trimitere este cea care trebuie să analizeze dacă o astfel de creștere a respectivului nivel privește doar autovehiculele de ocazie provenind din alte state membre decât Republica Polonă și dacă, în schimb, în cazul autovehiculelor de ocazie înmatriculate în stare nouă în Polonia, nivelul accizelor reziduale, încorporat în valoarea unui astfel de autovehicul, rămâne constant (Hotărârea Brzezinski, citată anterior, punctul 38).
Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare, că art. 90 primul paragraf C.E. trebuie interpretat în sensul că se opune unei accize, precum cea în cauză, în acțiunea principală, în măsura în care valoarea accizei aplicate vânzării înainte de prima înmatriculare a vehiculelor de ocazie importate dintr-un stat membru depășește valoarea reziduală a aceleiași accize încorporată în valoarea de piață a vehiculelor similare înmatriculate anterior în statul membru care instituie acciza. Este de competența instanței de trimitere să analizeze dacă reglementarea în cauză, în acțiunea principală, în special aplicarea art. 7 din Decretul din 2004, produce un astfel de efect
Analizând susținerile Curții, se poate deduce identitatea de rațiune și continuitatea existentă în jurisprudența Curții, context în care, în prezenta afacere, au fost reiterate concluzii similare celor pronunțate în cauzele Nunes Tadeu (C-345/93, hotărârea din 9 martie 1995) și Gomes Valențe (C-393/93 hotărârea din 20 februarie 2001). La momentul pronunțării acestor hotărâri, Curtea a subliniat faptul că revine statelor membre sarcina probei, autoritățile naționale fiind obligate ca, în fiecare caz în parte, să demonstreze că taxa aplicată unui vehicul achiziționat dintr-un alt stat membru nu este mai mare decât cea încorporată într-un vehicul similar, care este deja produs național. Desigur, administrarea acestei probe este extrem de facilă pentru autoritățile publice, din moment ce acestea au reușit să îi identifice pe toți subiecții obligați la plata unor astfel de taxe, în baza legislației naționale.
Această jurisprudență constantă a Curții a fost reiterată recent prin hotărârea din 19 decembrie 2033, pronunțată în afacerea C-437/12, X, Curtea de Justiție a Uniunii Europene ajungând, din nou, la concluzia potrivit căreia, valoarea unei taxe de înmatriculare care se aplică unui vehicul achiziționat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene nu trebuie să fie mai mare decât valoarea reziduală a taxei încorporate într-un vehicul similar, care este deja produs național ca efect al unei înmatriculări anterioare.
În fapt, în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost adusă în discuție taxa olandeză percepută cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul (sintetic, BPM). Conform informațiilor furnizate de instanța de trimitere, această taxă a fost calculată în perioada 2006-2009 ca un procent din prețul net de catalog al vehiculului în cauză. Totuși, cu începere de la 1 februarie 2008, prețul net de catalog nu a mai fost singurul criteriu luat în calcul la determinarea BPM, ci a inclus și o parte care depindea de emisiile de dioxid de carbon ale vehiculului. De menționat că, în perioada 1 februarie 2008 - 31 decembrie 2009, în temeiul unor dispoziții tranzitorii, vehiculele de ocazie importate și înmatriculate nu au fost supuse BPM determinate pe baza emisiilor de dioxid de carbon. De la 1 februarie 2010, BPM calculată atât în funcție de prețul net de catalog, cât și de emisiile de dioxid de carbon, se aplică înmatriculării tuturor vehiculelor, inclusiv celor a căror primă utilizare este anterioară datei de 1 februarie 2008. Reclamantul din litigiul principal, domnul X, a achitat, la 11 ianuarie 2010, suma de 5776 euro pentru a înmatricula în Olanda un autoturism anterior înmatriculat în Germania, la data de 30 mai 2006.
Prin hotărârea pronunțată în această cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a lămurit două chestiuni:
1) În vederea aplicării art. 110 T.F.U.E., produsele naționale similare, comparabile cu un vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui primă utilizare este anterioară datei de 1 februarie 2008 și care a fost importat și înmatriculat în Olanda în anul 2010, sunt vehiculele care se află pe piața olandeză și care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului în cauză;
2) Art. 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune unei taxe precum taxa pe autoturisme și pe motociclete în vigoare în anul 2010 dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia, încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.
Explicațiile Curții sunt extrem de utile cu privire la ambele chestiuni lămurite, astfel:
Art. 110 T.F.U.E. are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre, în condiții normale de concurență. El vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (Hotărârea T., citată anterior, punctul 34 și jurisprudența citată).
În acest scop, după cum s-a indicat la punctul 21 din prezenta hotărâre, primul paragraf al acestui articol interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.
În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, un sistem de impozitare nu poate fi considerat compatibil cu art. 110 T.F.U.E. decât dacă se dovedește că este organizat astfel încât să excludă, în orice situație, posibilitatea ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă, în niciun caz, efecte discriminatorii (Hotărârea din 19 martie 2009, Comisia/Finlanda, C-_, punctul 24 și jurisprudența citată).
Astfel, Curtea a statuat deja că, în materie de impozitare a autovehiculelor, această dispoziție a tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele importate (Hotărârea din 11 decembrie 1990, Comisia/Danemarca, C-47/88, R., p. 1-4509, punctul 9, și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel C-387/01, R., p. 1-4981, punctul 66).
Curtea a precizat, de asemenea, că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într-un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este ulterior vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare și va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea Nâdasdi și N., C-290/05 și C-333/05, R., p. 1-_, punctul 54).
Prin urmare, există o încălcare a art. 110 T.F.U.E. atunci când valoarea acestei taxe aplicate unui vehicul de ocazie importat dintr-un alt stat membru depășește valoarea reziduală a taxei respective încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C-345/93, R., p. 1-479, punctul 20, Hotărârea din 20 februarie 2001, Gomes Valențe, C-393/98, R., p, 1-1327, punctul 23, precum și Hotărârea Tulliasiamies și Siilin, citată anterior, punctul 55).
Astfel, dacă cuantumul taxei de înmatriculare aplicate vehiculelor de ocazie importate depășește valoarea reziduală a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe piața națională, aceasta ar putea avea ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare. (...)
În cauza principală, pare să rezulte din dosarul prezentat Curții că vehiculele de ocazie a căror primă utilizare era anterioară datei de 1 februarie 2008, dar care au fost importate și înmatriculate în Olanda în perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 și 21 decembrie 2009 au fost supuse, datorită unei exonerări referitoare la partea din BPM care depindea de emisiile de C02, unei BPM mai reduse decât cea la care au fost supuse vehiculele de ocazie similare care au fost importate și înmatriculate începând cu 1 ianuarie 2010.
În această ipoteză, ar exista pe piața națională vehicule de ocazie similare comparabile celui în discuție în cauza principală a căror valoare reziduală a BPM încorporată încă în valoarea lor este mai mică decât cuantumul acestei taxe aplicate vehiculului în discuție.
Dacă acest din urmă cuantum depășește valoarea reziduală cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național, atunci nu s-a dovedit că Legea BPM este concepută în așa fel încât să excludă, în orice situație, posibilitatea ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naționale și, prin urmare, să nu producă, în niciun caz, efecte discriminatorii.
Asemenea efecte discriminatorii nu pot fi evitate decât dacă este posibil să se opteze pentru valoarea reziduală a taxei de înmatriculare cea mai mică încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
Instanța națională are sarcina să verifice dacă cuantumul BPM aplicat unui vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal depășește sau nu depășește valoarea reziduală cea mai mică a acestei taxe încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
Rezultă că art. 110 T.F.U.E. se opune unei taxe precum cea prevăzută de Legea BPM dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Olanda depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.
Raportându-se la interpretarea oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în afacerile prezentate și pentru a prezenta aplicabilitatea acestor hotărâri în cauze similare, grefate deocamdată pe reglementarea națională reprezentată de Legea nr. 9/2012, forma aplicabilă în perioada 1 ianuarie-14 martie 2013, apreciază necesar și util să ofere un exemplu de acest tip:
Astfel, analizează ipoteza unui autoturism din categoria M1, fabricat în anul 2005, cu o capacitate cilindrică de 1,968 cm3, emisii C02-149, înmatriculat pentru prima dată în Uniunea Europeană, mai exact în Franța, la data de 11 ianuarie 2006. La începutul anului 2013, acest autoturism a fost achiziționat din Franța, în vederea înmatriculării în România, însă, ca o condiție prealabilă a înmatriculării în România, proprietarul a fost obligat la plata taxei pentru emisii poluante, în cuantum de 5092 RON. Stabilirea taxei s-a făcut în temeiul Legii nr. 9/2012, în vigoare la data de 5 martie 2013 - data prelevării taxei.
Se poate observa că autoturismul a fost înmatriculai pentru prima dată în Franța la data de 11 ianuarie 2006. Pe cale de consecință, comparația trebuie să vizeze: (a) taxa pentru emisii poluante achitată cu ocazia înmatriculării în România, în anul 2013, a autoturismului provenit din Franța; b) valoarea reziduală a taxei de înmatriculare achitate pentru un autoturism cu aceleași caracteristici tehnice, înmatriculat în România la 11 ianuarie 2006.
Dacă se va efectua această comparație, în lumina jurisprudenței din afacerile similare din Polonia și Olanda, se va ajunge la următoarele concluzii;
(i) taxa pentru emisii poluante achitată la data de 5 martie 2013, sub imperiul Legii nr. 9/2012, este de 5092 RON;
(ii) valoarea reziduală a taxei de înmatriculare este 0, întrucât în anul 2006 nu s-a datorat și nu s-a achitat nicio taxă de înmatriculare.
Așadar, în opinia sa, în această situație și în toate situațiile similare, oferind eficiența cuvenită dreptului european, prin prisma art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, instanțele naționale trebuie să constate, și de această dată, incompatibilitatea taxei pentru emisii poluante prelevate sub imperiul Legii nr. 9/2012, forma în vigoare în perioada 01 ianuarie-14 martie 2013, cu prevederile art. 110 T.F.U.E.
În acest sens, se impune ca, în momentul în care o instanță națională este învestită cu soluționarea unei cauze de acest tip, să se procedeze la o analiză de ansamblu a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene circumscrise art. 110 T.F.U.E. și mai vechiului art. 90 T.C.E. Astfel, instanțele au sarcina și, în același timp, obligația, de a depăși limitele impuse de hotărârile pronunțate de Curte în afacerile I. T. (C- 402/09, hotărârea din 7 aprilie 2011) și I. N. (C-263/10, hotărârea din 7 iulie 2011), completând această jurisprudență cu îndrumările date de instanța de la Luxemburg în cauze precum Krawczynski (C- 426/07, hotărârea din 17 iulie 2008), Nunes Tadeu (C-345/93, hotărârea din 9 martie 1995), Gomes Valențe (C-393/98, hotărârea din 20 februarie 2001), toate confirmate prin hotărârea pronunțată în afacerea X (C- 437/12, hotărârea din 19 decembrie 2013).
În drept, invocă art. 412 alin. 1 pct. 7, art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod pr. civ., Decizia Curții Constituționale nr. 462 din 17.11.2014.
Pârâta intimată nu a formulat întâmpinare.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 9/2013, timbrul de mediu se aplică pentru categoriile M1, M2, M3 și N1, N2, N3, astfel cum sunt acestea definite în RNTR2.
Conform art. 4 din același act normativ, obligația de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Rezultă, din cuprinsul textelor de lege învederate, că timbrul de mediu este impus fără discriminare tuturor autovehiculelor, atât celor de producție internă, cât și a celor de producție comunitară, la prima înmatriculare pe teritoriul țării, cât și celor rulate cu privire la care se transcrie dreptul de proprietate și pentru care, fie nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, fie s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, a taxei pe poluare pentru autovehicule sau a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
O.U.G. nr. 9/2013, respectiv art. 4, prin reglementările sale, nu aduce atingere, în mod direct sau indirect, egalității de tratament între produsele naționale și cele importate, iar interdicția pe care o stabilește art. 110 (fost 90) par. 1 prin Tratatul de Instituire a Comunității Europene și potrivit căruia, ”Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne sau de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”, trebuie aplicată de fiecare dată când o prevedere fiscală este de natură să descurajeze importul de bunuri din alte state membre, favorizând producția internă sau bunurile disponibile pe piața națională.
Nu este dat caracterul discriminatoriu al O.U.G. nr. 9/2013 în ceea ce privește achiziționarea efectivă a unui autoturism, fie de pe teritoriul României, fie dintr-un stat membru U.E. Câtă vreme se invocă încălcarea liberei circulații a bunurilor, ceea ce prezintă relevanță e achiziționarea efectivă a unui asemenea bun și condițiile în care ea poate fi realizată, nu împrejurarea că e posibil să se afle în circulație autoturisme pentru care nu s-a achitat taxa de poluare sau taxa specială pentru autoturisme ori acestea au fost restituite.
Susținerile privind efectul descurajant al timbrului în ceea ce privește achiziționarea autoturismelor din spațiul comunitar au un caracter general, nefiind suficient de precise și concordante. Câtă vreme nu s-a descris și dovedit, printr-un calcul concret, faptul că regimul timbrului de mediu este astfel stabilit încât descurajează, la modul real și obiectiv, punerea în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate din statele membre U.E., fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, motivele recurentului rămân simple alegații.
În același context, Curtea reține că invocarea cauzelor T. - C402/2009 și N. – C263/2010 sunt simple argumente teoretice, câtă vreme nu sunt raportate la realitatea juridică ce decurge din O.U.G. nr. 9/2013. În cauzele menționate, C.J.U.E. a explicat, în concret, care sunt împrejurările ce dau taxei un caracter descurajant, argumentare ce lipsește din conținutul recursului formulat.
Așadar, cauzele pronunțate de C.J.C.E. în legătură cu taxa de poluare nu sunt incidente, întrucât nu există o discriminare rezultată din faptul că reclamantul, ce a achiziționat vehicul rulat înmatriculat anterior într-un alt stat membru, este obligat a plăti taxa de timbru de mediu, în condițiile în care aceasta este datorată, atât de cei care achiziționează un vehicul produs/rulat în România, cât și de cei cărora li s-a restituit taxa pe poluare sau taxa pentru emisii poluante printr-o hotărâre judecătorească.
Totodată, apreciază Curtea a fi de reținut și faptul că nu există nicio dispoziție a dreptului U.E., care să interzică statelor membre a institui un sistem general de impozite interne aplicabile, potrivit unor criterii obiective unei categorii determinate de bunuri, precum autovehiculele.
Față de aceste aspecte, constatând legală și temeinică hotărârea instanței de fond, nefiind date motivele de recurs invocate și că, nici din oficiu nu există motive de casare, în temeiul art. 486, 496 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
În ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării recursului, instanța constată că nu sunt date condițiile art. 412 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, astfel că va respinge această solicitare.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE :
Respinge solicitarea de suspendare a soluționării recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T. S., CNP_, domiciliat în .. 867, jud. Suceava, împotriva sentinței nr. 6394 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal (dosar nr._ ), intimată fiind pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, cu sediul în mun. Suceava, .. 7, jud. Suceava.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 20 martie 2015.
Președinte,Judecători,Grefier,
Red. A.M.T.
Tehnored. D.B.
Jud. fond: I.P.
Ex. 4
26.03.2015
| ← Pretentii. Decizia nr. 1511/2015. Curtea de Apel SUCEAVA | Pretentii. Decizia nr. 2439/2015. Curtea de Apel SUCEAVA → |
|---|
