Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 400/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 400/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-02-2013 în dosarul nr. 1857/115/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -05.06.2011
DECIZIA CIVILĂ NR.400
Ședința publică din 05.02.2013
PREȘEDINTE: D. D.
JUDECĂTOR: R. O.
JUDECĂTOR: R. P.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul formulat de parata Administrația Finanțelor Publice Reșița prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S. împotriva sentinței civile nr.971/30.11.2011 pronunțata de Tribunalul C. S. in dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat D. I., pârâta intimată T. Reșița si chemata in garanție intimată Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul intimat a depus concluzii scrise.
Văzând lipsa părților și constatând că la dosar a fost formulată cerere de judecare în lipsă conform prevederilor art.242 Cod procedură civilă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe Tribunalului C.-S. la data de 21.06.2011 sub nr. 1857 /115/2011 reclamantul D. I. a chemat în judecată pe pârâtele Administrația Finanțelor Publice Reșița și T. Reșița solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea actului administrativ în baza căruia a fost obligat, în vederea înmatriculării autoturismului personal, la plata sumei de 1.017 lei reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule, care a fost achitată cu chitanța . 4B nr._ din 12.12.2008 în baza OUG nr. 50/2008 și restituirea sumei de 1.017 lei, actualizată cu rata inflației, și dobânda legală.
Prin sentința civilă nr.971/30.11.2011 pronunțata in dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de Direcția Generale a Finanțelor Publice C.-S..
A admis acțiunea formulată de reclamantul D. I., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București.
A anulat decizia de calcul a taxei de poluare nr. 2315/11.12.2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice Reșița.
A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița la plata sumei de 1017 lei cu titlu de taxă de poluare.
A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița la plata dobânzilor legale, respectiv a dobânzilor fiscale, calculate începând cu ziua următoare celor 45 de zile de la data înregistrării în evidențele pârâtei a cererii de restituire a taxei de poluare și până la data efectuării plății efective.
A admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a obligat chematul în garanție să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița suma de 1017 lei, reprezentând contravaloarea taxei de poluare.
În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, Tribunalul a reținut că reclamantul a achiziționat luna decembrie 2008, un autoturism marca Ford tip Mondeo, categoria M1, norma de poluare Euro 4, înmatriculat anterior în Germania, la data de 18.07.2001.
Pentru a putea înmatricula acest autovehicul în România, reclamantul a fost obligat să plătească taxa de poluare stabilită prin Decizia de calcul a taxei de poluare nr. 2315/11.12.2008, emisă de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița, în cuantum de 1017 lei.
Reclamantul a plătit taxa de poluare impusă de lege, astfel cum rezultă din copia chitanței . nr._.
Ulterior, la data de 18.05.2011, reclamantul că a solicitat Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Reșița, restituirea taxei de poluare achitate, conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, iar potrivit adresei nr._/23.05.2011, s-a comunicat acestuia că taxa de poluare a fost emisă conform dispozițiilor legale, fiind refuzată restituirea sumei.
Întrucât autoritatea pârâtă a refuzat restituirea taxei de poluare, reclamantul a promovat, la data de 21.06.2011, prezenta acțiune, prin care a solicitat anularea deciziei de calcul a taxei de poluare nr. 2315/11.12.2008, a chitanței de plată a taxei de poluare și obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare achitate conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, cu prilejul înmatriculării în România a autovehiculului respectiv.
Procedând cu prioritate la soluționarea excepțiilor care fac de prisos soluționarea fondului prezentei cauze, Tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a contestației împotriva decizie de calcul a taxei de poluare, se reține că DGFP C.-S. a invocat faptul că reclamantul nu a formulat o contestație prealabilă împotriva actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule emisă de A.F.P. Reșița, în condițiile art. 207 al 1 din O.G. nr. 92/2003 privind C.pr.fiscală, întrucât termenul de depunere a contestație o reprezintă cele 30 de zile calculate de la data comunicării deciziei de calcul.
Chiar dacă reclamantul a solicitat să se judece doar cu pârâta A.F.P. Reșița, Tribunalul a analizat această excepție, și a reținut că: în ședința din 14 noiembrie 2011, prin Decizia nr. 24/2011, ÎCCJ a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, stabilind că: Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod.”
Pentru considerentele mai sus expuse, Tribunalul constată că excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prealabile este neîntemeiată și a respins-o ca atare.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a invocat dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și arătând, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul comunitar, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie.
În analizarea înscrisurilor depuse de către reclamant în susținerea acțiunii, asupra cererii formulate, Tribunalul a reținut că taxa de poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008, care a abrogat prevederile din Codul fiscal referitoare la taxa de primă înmatriculare a autovehiculelor. Reglementarea taxei de poluare a suferit mai multe modificări după .>
Curtea Europeană de Justiție în cauza T. (cauza C-402/09), s-a pronunțat cu privire la forma în vigoare la data achitării de către reclamant a taxei de poluare, în sensul că s-a pronunțat hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.
Curtea de Justiție a constatat astfel că taxa de poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.
Or, instituindu-se o astfel de diferențiere, Curtea Europeană de Justiție a constatat că OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
În plus, s-a apreciat că nu este respectat nici principiul poluatorul plătește, această taxă fiind aplicabilă doar autoturismelor de ocazie importate, obiectivul protecției mediului putând fi atins prin instituire unei taxe anuale care nu ar mai favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate.
Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Tribunalul a constatat întemeiate susținerile reclamantului cu privire la încălcarea art.110 TFUE (fostul articol 90) prin perceperea taxei de poluare.
Reținând incompatibilitatea taxei de poluare instituite în sarcina reclamantului cu dispozițiile art. 110 TFUE, Tribunalul a desființat actul de impunere a acestei taxe, respectiv Decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr. 416/17.10.2008, emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice O., decizia fiind consecința aplicării eronate a unor dispoziții legale interne contrare reglementării europene.
Ca urmare a anulării actului de impunere, se impune și restituirea sumelor percepute în temeiul acestui act, în vederea reparării prejudiciului pricinuit reclamantului prin acest act nelegal. Prin urmare, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice O. la restituirea către reclamant a sumei de 5835 lei, reprezentând taxa de poluare percepută cu încălcarea art. 110 TFUE.
În privința cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, cerere formulată de pârâta DGFP C.-S., Tribunalul a reținut următoarele:
În drept, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.
În fapt, a constatat că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de anulare a deciziei de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule emisă de Administrația Finanțelor Publice O., și de obligare a acesteia la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamant, cu obligarea la plata dobânzilor legale aferente și a cheltuielilor de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.
Având în vedere aceste reglementări, Tribunalul a reținut că organele fiscale au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu.
Motiv pentru care, Tribunalul a reținut că suma plătită de reclamant cu titlul de taxă de poluare a fost virată în contul Administrației F. pentru Mediu, pârâta Administrația Finanțelor Publice O. nefiind creditor bugetar.
Pentru cele mai sus menționate, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul a reținut că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, potrivit căruia, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, iar nu de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 sau de dispozițiile art. 1084 din Codul civil.
Astfel, potrivit prevederilor fiscale mai sus enunțate, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.
Prin coroborarea dispozițiile enunțate, Tribunalul a constatat că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.
În consecință, a dispus obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata dobânzilor legale la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei, a cererii de restituire a taxei.
În cauză a formulat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Reșița, solicitând admiterea recursul așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței civile atacate ca nelegală și netemeinică, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, iar în subsidiar admiterea cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București, respectiv obligarea acesteia la plata către Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a dobânzii legale ce se va plăti reclamantului.
În motivarea recursului se arată că sentința atacată este netemeinică și nelegală în parte pentru următoarele motive:
Taxa pentru poluare în cuantum de 1017 lei a fost calculată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, așa cum se arată în expunerea de motive a O.U.G. nr.50/2008 „în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valori limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art.115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență (...) ".
Chiar din această expunere de motive, rezultă că adoptarea O.U.G. nr.50/2008 a avut, printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene.
Prin aprobarea O.U.G. nr. 50/2008, privind taxa de poluare, România s-a aliniat tendinței internaționale de a fundamenta politica mediului pe principiul „poluatorul plătește „și așa cum rezultă din expunerea, adoptarea taxei s-a făcut în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe si proiecte ținând cont de necesitatea adoptării de masuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene.
Anterior adoptării acestui act, au avut loc o . negocieri și analize între reprezentații Guvernului României și Comisia Europeană, pe acest domeniu, fapt dictat de necesitatea adaptării legislației la cerințele comunitare, știut fiind faptul că România a fost supusă procedurii de infringement, tocmai din cauza cuantumului taxei speciale auto reglementată de art. 214 ind.1 Cod fiscal.
În urma acestor discuții și analize s-a ajuns la un acord între părți, acord concretizat tocmai în apariția O.U.G. nr. 50/2008.
Așadar, rezultă fără dubiu faptul că, așa cum este reglementată de O.U.G. nr.50/2008, taxa de poluare este temeinică și legală, în conformitate cu normele de drept comunitar, această taxă nefiind contestată de Comisia Europeană sau alt organism comunitar.
Îndeplinind aceste condiții, este evident că taxa achitată de reclamant este temeinică, legală și în conformitate cu normele comunitare, ea neputând fi restituită nici la cerere, nici în alt mod, fiind întrunite toate condițiile funcționalității și legalității ei, drept pentru care solicită ca cererea reclamantei să fie respinsă ca neîntemeiată.
A decide altfel, ar însemna ca tocmai prin hotărârea pronunțată instanța să încalce normele comunitare, această taxă existând în mod legal în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța, etc.), chiar dacă mai mult, ar însemna o îngrădire a politicii fiscale a statelor comunitare, însuși art.1 alin.2 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilind:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".
Pârâta - recurentă arată că întreaga practică jurisprudențială comunitară este în acest sens, tocmai existența taxei de poluare în alte state comunitare de tradiție din care a exemplificat mai înainte indicând fără dubiu, legalitatea și mai ales, necesitatea existenței acesteia pentru un stat membru U.E.
Mai arată că instituția chemării în garanție, așa cum este reglementată de art. 60-63 Cod procedură civilă, reprezintă acea forma de participare a terților la activitatea juridica care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubiri în ipoteza în care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubiri, care nu exista în sarcina D.G.F.P. C.-S. și a A.F.P. Reșița.
Menționează că organele fiscale doar stabilesc și încasează taxa de poluare în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 5 si art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008, iar beneficiar al acestei taxe este alt organ administrativ respectiv, Administrația F. pentru Mediu, ce are calitate procesuală pasivă în cauza, întrucât taxa pe poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul F. pentru Mediu si se gestionează de Administrația F. pentru Mediu
Obligația de garanție îi revine chematului în garanție în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule.
O.U.G. nr.50/2008, constituie temeiul de drept în baza căruia a solicitat introducerea în cauza a Administrației F. pentru Mediu.
Legal citat, reclamantul intimat nu a formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse la dosar pentru termenul din 05.02.2013 solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
Reclamantul a solicitat restituirea taxei de poluare plătite la data de 12.12.2008, cu prilejul înmatriculării în România, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, a unui autoturism marca Ford, înmatriculat pentru prima dată în 18.07.2001.
Reclamantul a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană – arătând, în esență, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul comunitar, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Codul fiscal român, care instituie o taxă internă discriminatorie.
Din datele dosarului, Curtea constată că reclamantul nu a făcut dovada înmatriculării acestui autovehicul într-un alt stat membru al Uniunii Europene, anterior înmatriculării în România.
În acest sens, Curtea reține că reclamantului i s-a pus în vedere prin citația adresată domniei sale pentru termenul din 05.02.2013 să facă dovada înmatriculării anterioare a acestui autovehicul într-un alt stat membru al Uniunii Europene, respectiv să depună la dosar copia certificată a actului de înmatriculare a acestui autovehicul într-un alt stat membru al Uniunii Europene – astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare.
Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul nu s-a prezentat în instanță și nu a depus la dosar înscrisurile solicitate.
Examinând chestiunea aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 110 TFUE, în raport cu înscrisurile depuse la dosar, Curtea reține că aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 110 TFUE este determinată numai de stabilirea de către instanță a faptului că bunul în litigiu este un produs al unui alt stat membru al Uniunii Europene decât România.
Conform art. 110 TFUE, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”
Curtea subliniază că, începând cu data de 1.12.2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, prin care Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”, iar fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost renumerotat, devenind art. 110 al noului Tratat privind funcționarea Uniunii Europene, cu același conținut. Curtea subliniază însă că o bună parte din jurisprudența Curții Europene de Justiție face însă referire la art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar nu la art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (deși cele două articole au același conținut), întrucât modificările operate prin Tratatul de la Lisabona nu erau în vigoare în acel moment.
În ceea ce privește denumirea instanței supreme a Uniunii Europene, Curtea subliniază că de-a lungul timpului aceasta a purtat denumiri diferite, cea mai îndelungat uzitată fiind aceea de „Curtea de Justiție a Comunităților Europene”, denumire modificată prin . Tratatului de la Lisabona, la 1.12.2009 – dată de la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene desemnează nu numai Curtea de Justiție, dar și celelalte instanțe instituie prin Tratatul privind Uniunea Europeană și, respectiv Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Pentru simplificarea exprimării, Curtea de Justiție a Uniunii Europene va fi denumită în continuare „Curtea Europeană de Justiție” sau „Curtea de Justiție”.
În interpretarea art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Curtea de Justiție a Comunităților Europene – care este instanța supremă a Uniunii Europene și ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru Statul român după aderarea la Uniunea Europeană – a statuat în hotărârea dată în cauzele C-290/2005 și C-333/2005 că, potrivit „unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit, pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel, par. 67, precum și jurisprudența acolo citată). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatori în mod indirect datorită efectelor pe care le produce”.
Curtea constată că aplicarea art. 110 TFUE se referă la o discriminare între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Așadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.
Se impune, așadar, constatarea că art. 110 este aplicabil numai în măsura în care bunul astfel impozitat este un produs al „altor state membre” ale Uniunii Europene.
Curtea subliniază că principiul libertății de circulație se aplică atât produselor care provin din statele membre cât și produselor care sunt localizate în cadrul Comunității și care au fost importate în mod legal dintr-un stat din afara Comunității. În momentul importului inițial, aceste produse sunt supuse taxelor vamale conform politicii tarifare comune și formalităților administrative, statistice și de igienă corespunzătoare legislației UE. În urma acestor proceduri produsele primesc "dreptul la liberă circulație" în cadrul Uniunii Europene.
În principiu, libera circulație a mărfurilor cere statelor membre să abroge toate măsurile ce constituie o barieră în calea comerțului în interiorul Comunității. Abolirea măsurilor naționale restrictive de natură fiscală reprezintă corolarul stabilirii unei Uniuni Vamale ce cuprinde interzicerea taxelor de import și export și orice măsuri cu efect echivalent ce afectează comerțul între statele membre, precum și stabilirea unui tarif vamal comun față de state terțe (țările aflate în afara acestei zone).
Cu privire la caracteristicile taxei de primă înmatriculare în litigiu, Curtea subliniază că această taxă este determinată de faptul înmatriculării unui autoturism în România pentru prima dată.
Așadar, taxa de poluare este aplicabilă indiferent de statul pe teritoriul căruia a fost fabricat acel autoturism și indiferent de locul de unde a fost achiziționat acel autoturism.
De acea, nu se poate reține o eventuală discriminare fiscală în defavoarea autoturismelor achiziționate sau fabricate în alte state membre ale Uniunii Europene decât România. Indiferent dacă autoturismul respectiv a fost fabricat în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene, taxa este datorată în același cuantum, cu prilejul înmatriculării în România pentru prima dată.
De asemenea, indiferent dacă autoturismul respectiv a fost achiziționat din România sau dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, taxa de primă înmatriculare este datorată în același cuantum, cu prilejul înmatriculării în România pentru prima dată.
Dimpotrivă – întrucât taxa de poluare se aplică numai autovehiculelor care nu sunt deja înmatriculate în România – o eventuală discriminare operează numai între nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România anterior datei de 1.07.2008 – când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2008 – și nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România ulterior datei respective.
În consecință, discriminarea fiscală apare numai în cazul autoturismelor second hand care au fost înmatriculate într-un alt stat membru al Uniunii Europene anterior înmatriculării acestora în România.
Curtea apreciază, în acest context, că se poate reține o eventuală aplicabilitate a dispoziției art. 110 TFUE și o eventuală discriminare fiscală numai în măsura în care se dovedește că acel autoturism a fost înmatriculat – înainte de a fi înmatriculat în România – în alt stat membru al Uniunii Europene decât România, deoarece acesta este criteriul care determină discriminarea fiscală a taxei de poluare din litigiu.
În acest sens, Curtea face trimitere la una din hotărârile recente ale Curții Europene de Justiție, respectiv la Ordonanța Curții Europene de Justiție pronunțată la data de 6 decembrie 2010 în cauza C‑377/10 având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul D. (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită de Curte la 26 iulie 2010, în procedura A. B. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului C., Administrației F. pentru Mediu.
Curtea reține că prin această ordonanță, Curtea Europeană de Justiție a respins ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul D. prin decizia din 9 iunie 2010, deoarece a reținut că articolul 110 TFUE nu este aplicabil într-o situație precum cea din acțiunea principală.
În paragraful nr. 11 din Ordonanța respectivă, Curtea Europeană de Justiție a reținut că ”...potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 110 TFUE nu este aplicabil decât mărfurilor importate din celelalte state membre și, dacă este cazul, mărfurilor originare din state terțe care se află în liberă circulație în statele membre. Respectivul articol este, prin urmare, inaplicabil produselor importate direct din state terțe (Hotărârea din 10 octombrie 1978, Hansen & Balle, 148/77, R.., p. 1787, punctul 23, Hotărârea din 9 iunie 1992, Simba și alții, C‑228/90-C‑234/90, C‑339/90 și C‑353/90, R.., p. I‑3713, punctul 14, precum și Hotărârea din 18 decembrie1997, Tabouillot, C‑284/96, R.., p. I‑7471, punctul 23)”.
În acest condiții, ținând seama că art. 110 TFUE este aplicabil mărfurilor importate din celelalte state membre ale Uniunii Europene, Curtea constată necesitatea dovedirii faptului că autovehiculul pentru care s-a plătit taxa de poluare contestată în prezenta cauză a fost înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene anterior înmatriculării în România.
Or, în speță nu s-a făcut o astfel de dovadă.
Prin urmare, Curtea constată că art. 110 TFUE nu este aplicabil în prezenta cauză, în condițiile în care nu s-a probat faptul că autovehiculul pentru care s-a plătit taxa a fost anterior înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene.
Nefiind aplicabil în speță art. 110 TFUE, Curtea constată că nu există nici un temei pentru a se constata caracterul discriminatoriu al taxei de poluare contestate în raport cu dispozițiile art. 110 TFUE și cu jurisprudența Curții Europene de Justiție, acțiunea în restituirea taxei nefiind întemeiată.
În consecință, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod nefondat caracterul discriminatoriu al taxei plătite de reclamant, fiind, așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă.
Având în vedere cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod de Procedură Civilă, apreciind că este întemeiat recursul formulat de pârâta, Curtea îl va admite.
În consecință, Curtea, rejudecând cauza, va modifica sentința civilă recurată în sensul că va respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamant.
Curtea va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul formulat de parata AFP Resita prin DGFP C. S. in contradictoriu cu reclamantul D. I., parata T. Resita si chemata in garanție ADMINISTRATIA F. PENTRU MEDIU împotriva sentinței civile nr.971/30.11.2011 pronunțata de Tribunalul C. S. in dosar nr._ .
Modifica sentința atacata in sensul ca respinge acțiunea reclamantului.
Ia act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Irevocabila.
Pronunțata in ședința publica, azi, 05.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. D. R. O. R. P.
GREFIER
M. S.
Red.DD/20.02.2013
Tehnored.MS/27.02.2013
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul C.-S. - judecător M. M.
| ← Pretentii. Decizia nr. 7518/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9458/2013.... → |
|---|
