Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 733/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 733/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 2370/115/2011

ROMANIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 733

Ședința publică din 27 februarie 2013

PREȘEDINTE: R. P.

JUDECĂTOR: Ș. E. P.

JUDECĂTOR: E. N.

GREFIER: F. N.

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 40/18.01.2012 pronunțată de Tribunalul C. - S. în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamantul intimat G. L. și cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.

La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța considerând cauza lămurită, și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art.150 Cod procedură civilă, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra recursului.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rol la Tribunalul C. - S. la data de 21.07.2011 sub nr._ reclamantul G. I. L. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. Administrația Finanțelor Publice Reșița, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de calcul a taxei de poluare nr. 280/23.12.2009 achitată cu chitanța . nr._ din data de 25.02.2009, obligarea pârâtei al restituirea sumei de 5.522 lei reprezentând taxa de poluare; la plata dobânzilor legale aferente până la data restituirii efective și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.40 din 18.01.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul C. - S. a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Direcția Generale a Finanțelor Publice C.-S..

A respins excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâta Direcția Generale a Finanțelor Publice C.-S..

A admis acțiunea formulată de reclamantul G. I. L., în contradictoriu cu pârâtele, Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., Administrația Finanțelor Publice Reșița, și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București și a anulat decizia de calcul a taxei de poluare nr. 280/23.02.2009 emisă de Administrația Finanțelor Publice Reșița.

A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița la plata sumei de 5522 lei cu titlu de taxă de poluare.

A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița la plata dobânzilor legale, respectiv a dobânzilor fiscale, calculate începând cu ziua următoare celor 45 de zile de la data înregistrării în evidențele pârâtei a cererii de restituire a taxei de poluare și până la data efectuării plății efective.

A admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și obligă chematul în garanție să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița suma de 5522 lei, reprezentând contravaloarea taxei de poluare.

A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 43,3 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar; onorariul de apărător solicitat, în sumă de 600 lei.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul C. - S. a reținut că reclamantul a invocat dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și arătând, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul comunitar, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie.

În analizarea înscrisurilor depuse de către reclamant în susținerea acțiunii, asupra cererii formulate, Tribunalul reține că taxa de poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008, care a abrogat prevederile din Codul fiscal referitoare la taxa de primă înmatriculare a autovehiculelor. Reglementarea taxei de poluare a suferit mai multe modificări după .>

Curtea Europeană de Justiție în cauza T. (cauza C-402/09), s-a pronunțat cu privire la forma în vigoare la data achitării de către reclamant a taxei de poluare, în sensul că s-a pronunțat hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.

Curtea de justiție a constatat astfel că taxa de poluareinstituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.

Ori, instituindu-se o astfel de diferențiere, Curtea Europeană de Justiție a constatat că OUG nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

În plus, s-a apreciat că nu este respectat nici principiul poluatorul plătește, această taxă fiind aplicabilă doar autoturismelor de ocazie importate, obiectivul protecției mediului putând fi atins prin instituire unei taxe anuale care nu ar mai favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate.

Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europeane de Justiție redate în cauza Tactu (cauza C-402/09), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Tribunalul constată întemeiate susținerile reclamantului cu privire la încălcarea art.110 TFUE (fostul articol 90) prin perceperea taxei de poluare.

Reținând incompatibilitatea taxei de poluare instituite în sarcina reclamantului cu dispozițiile art. 110 TFUE, Tribunalul urmează să desființeze actul de impunere a acestei taxe, respectiv Decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr. 280/23.02.2009, emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița, decizia fiind consecința aplicării eronate a unor dispoziții legale interne contrare reglementării europene.

Ca urmare a anulării actului de impunere, se impune și restituirea sumelor percepute în temeiul acestui act, în vederea reparării prejudiciului pricinuit reclamantului prin acest act nelegal. Prin urmare, Tribunalul va dispune obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița la restituirea către reclamant a sumei de 5522 lei, reprezentând taxa de poluare percepută cu încălcarea art. 110 TFUE.

În privința cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, cerere formulată de pârâta DGFP C.-S., Tribunalul reține următoarele:

În drept, instanța reține că, potrivit prevederilor art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

În fapt, constată că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de anulare a deciziei de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule emisă de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița, și de obligare a acesteia la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamant, cu obligarea la plata dobânzilor legale aferente și a cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.

Având în vedere aceste reglementări, Tribunalul reține că organele fiscale au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu.

Motiv pentru care, Tribunalul reține că suma plătită de reclamant cu titlul de taxă de poluare a fost virată în contul Administrației F. pentru Mediu, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița nefiind creditor bugetar.

Pentru cele mai sus menționate, Tribunalul apreciază ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.

Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul reține că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, potrivit căruia , „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, iar nu de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 sau de dispozițiile art. 1084 din Codul civil.

Astfel, potrivit prevederilor fiscale mai sus enunțate, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.

Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.

Prin coroborarea dispozițiile enunțate, Tribunalul constată că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.

În consecință, va dispune obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița la plata dobânzilor legale la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei, a cererii de restituire a taxei.

Motiv pentru care, potrivit dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., Tribunalul va obliga pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 43,3 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar; dar și onorariul de apărător solicitat, în sumă de 600 lei, achitat conform chitanței nr. 88/12.07.2011.

Împotriva sentinței civile nr.40/18.01.2012 pronunțată de Tribunalul C. - S. în dosar nr._ a formulat recurs pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C. S. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile atacate ca nelegală și netemeinică, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar în subsidiar admiterea în tot a cererii de chemare în garanție a Agenției F. pentru Mediu, respectiv obligarea la plata către Direcția G. a Finanțelor Publice Cararș S. și a dobânzii legale ce se va plăti reclamantului.

Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304¹ din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:

În prezenta cauză, reclamantul a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de calcul a taxei de poluare nr. 280/23.12.2009 achitată cu chitanța . nr._ din data de 25.02.2009, obligarea pârâtei al restituirea sumei de 5.522 lei reprezentând taxa de poluare; la plata dobânzilor legale aferente până la data restituirii efective și a cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a arătat, în esență, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul european, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie deoarece creează o discriminare între autoturismele second hand înmatriculate deja într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România după 01.07.2008 și autoturismele second hand înmatriculate deja în România.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că aceasta este inadmisibilă întrucât reclamantul nu a respectat dispozițiile art. art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 – ce prevăd că stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv, soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili se realizează de către autoritatea fiscală competentă potrivit OUG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală, deoarece solicitarea pe care reclamantul a adresat-o Administrației Finanțelor Publice Ineu, de restituire a sumei încasate cu titlu de taxă de poluare, nu echivalează cu îndeplinirea procedurii prealabile.

În analizarea legalității soluției pronunțe de instanța de fond, Curtea consideră necesară expunerea dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 90 TCE), precum și a jurisprudenței Curții Europene de Justiție în domeniu, urmând ca în raport cu acestea să examineze fondul cauzei.

1. Pentru expunerea conținutului Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, în reglementarea inițială, Curtea face trimitere la considerentele nr. 6-18 ale Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție la data de 7.04.2011 în cauza C-402/09 (T.), având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu (România) (indicată în continuare ca ”Hotărârea T.”).

În acest context, Curtea observă că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008, în varianta inițială.

2. Art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și jurisprudența Curții Europene de Justiție în această materie:

Conform art. 110 TFUE (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană), nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.

Curtea subliniază că, începând cu data de 1.12.2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona.

În conformitate cu modificările aduse Tratatului instituind Comunitatea Europeană prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”, iar fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a fost renumerotat, devenind art. 110 al noului Tratat privind funcționarea Uniunii Europene, cu același conținut. Curtea subliniază însă că întreaga jurisprudență a Curții Europene de Justiție face însă referire la art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar nu la art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (deși cele două articole au același conținut), întrucât modificările operate prin Tratatul de la Lisabona nu erau în vigoare în acel moment.

În ceea ce privește denumirea instanței supreme a Uniunii Europene, Curtea subliniază că de-a lungul timpului aceasta a purtat denumiri diferite, cea mai îndelungat uzitată fiind aceea de „Curtea de Justiție a Comunităților Europene”, denumire modificată prin . Tratatului de la Lisabona, la 1.12.2009 – dată de la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene desemnează nu numai Curtea de Justiție, dar și celelalte instanțe instituie prin Tratatul privind Uniunea Europeană și, respectiv Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

Pentru simplificarea exprimării, Curtea de Justiție a Uniunii Europene va fi denumită în continuare „Curtea Europeană de Justiție” sau „Curtea de Justiție”.

3.1 Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza T.:

Cea mai importantă hotărâre a Curții Europene de Justiție în materia taxelor interne aplicate autoturismelor second hand cu prilejul înmatriculării pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene – raportat la împrejurarea că în această hotărâre se analizează chiar taxa de poluare instituită de Statul Român prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 – o constituie Hotărârea din 7.04.2011 dată în cauza C-402/09 (T.), având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 18 iunie 2009, primită de Curte la 16 octombrie 2009, în procedura I. T. împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcției Generale a Finanțelor Publice Sibiu, Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu, Ministerului Mediului.

În această hotărâre, Curtea Europeană de Justiție a analizat compatibilitatea cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a caracteristicilor reglementării taxei de poluare aplicabilă în România în perioada 15.12._08 (stabilită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, în varianta inițială) și a statuat că:

„Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

Dintre argumentele Curții de Justiție a Uniunii Europene se detașează prin importanța lor cele expuse la paragrafele 52 - 60 din hotărâre, în care se răspunde la apărările Guvernului Român referitoare la autonomia fiscală, precum și la scopul declarat al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011: protecția mediului înconjurător.

Se impun a fi prezentate în special considerentele de la paragrafele 52 - 54, 58 și 60 care au următorul cuprins:

(52) "În schimb, din Hotărârea Nadasdi și N. menționată nu rezultă în niciun fel că competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.

(53) Astfel, art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, 30 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene și 34 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(54) În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent".

(58) "Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curții rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre".

(60) "În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul T., că obiectivul protecției mediului, menționat de Guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește."

4. Obligativitatea respectării dreptului comunitar (european) și prioritatea acestuia față de reglementările interne:

În această privință, Curtea amintește că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din 1.06.2005, România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.

Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003, dispoziții conform cărora:

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).

Curtea precizează, de asemenea, că obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

În raport cu dispozițiile din Constituția României menționate, aplicarea dispozițiilor din legile interne al Statului român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.

În concluzie,începând cu data aderării, 1.01.2007, este obligatorie pentru Statul român respectarea așa numitului „acquis comunitar” – astfel cum este definit prin art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2000, privind constituirea și funcționarea grupului de lucru pentru studierea concordanței dispozițiilor și principiilor Constituției României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din_, definiție a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative, „dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la R., și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, ambele republicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997”.

5 Competența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar (european) și de a da eficiență acestora:

Cu privire la competența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, Curtea amintește că în dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”

Date fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – Curtea constată că instanțele române de drept comun sunt competente să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

6. Decizia nr. 24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Curtea precizează, totodată că Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat, pe calea procedurii recursului în interesul legii problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii de restituire a taxei de poluare în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008.

Astfel, prin Decizia nr. 24/14.11.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că:

„1.Acțiunea având ca obiect obligarea Instituției Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziționate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 și fără parcurgerea procedurii de contestare a obligației fiscale prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 este admisibilă.

2. Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.

În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție „pentru a se asigura” – potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă – „interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”. Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 330⁷ alin. 4 Cod de Procedură Civilă, conform cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe (...)”.

În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, interpretarea dată de aceasta fiind incidentă în prezentul litigiu.

7. Analiza situației din speță:

Curtea reamintește că reclamantul a solicitat anularea actului administrativ fiscal . nr._ din 17.11.2008 emis de Administrația Finanțelor Publice C.-S., obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare pentru autoturisme și autovehicule în cuantum de 2285 lei, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente calculate până la data plății efective a sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Curtea subliniază că reclamantul a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) Cod de Procedură Fiscală – text potrivit căruia „se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: (...) d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;” – invocând încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prin impunerea taxei respective.

Curtea mai observă, în privința prescripției dreptului de a solicita restituirea taxelor „plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;” că, potrivit art. 135 Cod de Procedură Fiscală, „dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire”.

7.1 Cu privire la consecințele nerespectării procedurii contestării deciziei de calcul a taxei de poluare, Curtea reamintește Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/14.11.2011, potrivit căreia „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.

Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei hotărâri a instanței supreme, Curtea constată că nerespectarea de către reclamant a cerinței de formulare a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare nu poate conduce la sancționarea acestuia prin pierderea dreptului la restituirea taxei în litigiu.

Întrucât reclamantul a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare dar nu a formulat-o ca o contestație împotriva deciziei de calcul – însă cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 207 Cod de Procedură Fiscală – Curtea constată că, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu sunt aplicabile aceste reglementări, nu sunt întemeiate excepțiile procesuale invocate de pârâte pe considerentul nerespectării acestei proceduri.

Prin urmare, este nefondată excepția inadmisibilității acțiunii pe considerentul nerespectării termenului respectiv.

De asemenea, apare ca nelegal și refuzul pârâtei de a analiza cererea de restituirea taxei pe considerentul că reclamantul nu a formulat o contestație împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare.

În consecință, Curtea consideră nefondată această excepție, respingând-o cu această motivare.

7.2 Cu privire la fondul litigiului, Curtea remarcă, în primul rând, că reclamantul a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ca temei al cererii domniei sale.

7.2.1. Aplicabilitatea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

Curtea constată că aplicarea art. 110 TFUE (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană) se referă la o discriminare între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.

Așadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.

Se impune, așadar, constatarea că art. 110 este aplicabil numai în măsura în care bunul astfel impozitat este un produs al „altor state membre” ale Uniunii Europene.

Curtea apreciază, în acest context, că se poate reține o eventuală aplicabilitate a dispoziției art. 110 TFUE și o eventuală discriminare fiscală numai în măsura în care se dovedește că acel autoturism a fost anterior înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene decât România, deoarece acesta este criteriul care determină discriminarea fiscală a taxei de poluare din litigiu.

Curtea constată, în această privință, că reclamantul a făcut dovada înmatriculării anterioare a autoturismului în litigiu într-un alt stat membru al Uniunii Europene anterior înmatriculării în România, motiv pentru care soluționarea acestui litigiu este posibilă prin raportare la art. 110 TFUE.

7.2.2. Cu privire la aplicabilitatea în cauză a hotărârii Curții de Justiție din cauzei T. (C-402/09):

Astfel, cum a arătat și Curtea de Justiție în paragrafele nr. 28 și 29 din hotărârea T., analiza sa a avut în vedere OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, iar nu versiunea modificată prin OUG nr. 208/2008.

Or, Curtea subliniază că această reglementare a constituit temeiul impunerii taxei de poluare în sarcina reclamantului.

În consecință, Curtea consideră că incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și taxa de poluare din prezentul litigiu se impune a fi analizată prin prisma hotărârii Curții Europene de Justiție din cauza T., menționată anterior – hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.

7.2.3. Caracterul posibil discriminatoriu al taxei de poluare:

În această privință, Curtea reamintește că însăși Curtea Europeană de Justiție a analizat taxa de poluare română incidentă în perioada 15.12._08 – respectiv astfel cum a fost reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, în varianta inițială – și a reținut, prin Hotărârea T., (paragraful 58), că „din dosarul prezentat Curții rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”.

Aceleași considerente au fost reluate de Curtea Europeană de Justiție și în Hotărârea N., expusă anterior (paragraful 26), în care s-a arătat că „o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre”.

Curtea reamintește obligativitatea respectării jurisprudenței Curții Europene de Justiție de către autoritățile naționale, inclusiv de organele judiciare, dar și de cele fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

În aceste condiții, Curtea nu poate decât să constată că reglementarea română analizată în hotărârea T. este aplicabilă și în prezenta cauză și că reclamantul a plătit taxa de poluare contestată în temeiul acestei reglementări.

În consecință, constatările Curții Europene de Justiție din cauza T. sunt deplin aplicabile în cauză și ele conduc la constarea încălcării art. 110 TFUE prin instituirea respectivei taxe în sarcina reclamantului.

Făcând trimitere la considerentele Curții Europene de Justiție din hotărârea T., Curtea reține că:

- din Hotărârea Nádasdi și Németh menționată nu rezultă în niciun fel că competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată;

- interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale;

- autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente;

- Art.110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare;

- având în vedere prezența necontestată a unor date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la . OUG nr. 50/2008, Curtea Europeană de Justiție a reținut că din dosarul cauzei rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

- Curtea de Justiție a conchis, astfel, că nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

- având în vedere aceste constatări, Curtea de Justiție a reținut în hotărârea T. că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

Dacă în paragraful 49 din Hotărârea din 5 decembrie 2006 – dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Ákos Nádasdi, Curtea Europeană de Justiție a reținut că „o comparație cu autovehiculele de ocazie introduse în circulație în Ungaria înainte de . Legii privind taxa de înmatriculare nu ar fi relevantă. Articolul 90 CE nu are ca scop să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota sau baza de calcul a impozitelor existente”, Curtea constată că instanța supremă a Uniunii Europene a reținut – în hotărârea T. – că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE iar vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

Față de considerentele Hotărârii T., Curtea reține că art.110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.

Astfel, Curtea subliniază opinia exprimată de Curtea Europeană de Justiție, care a reținut că reglementarea menționată – respectiv OUG nr. 50/2008 – are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, având în vedere că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

Prin urmare, raportându-se la concluziile Hotărârii T., Curtea constată că prezenta cauză nu diferă, sub aspectele analizate de Curtea Europeană de Justiție, de cauza deferită instanței de contencios european.

Astfel, ca și în Hotărârea T., se impune constatarea că vehiculul de ocazie importat de reclamant și caracterizat printr-un anumit grad de vechime și uzură este supus – în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea acestuia – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

În concluzie, în condițiile impozitării discriminatorii a autovehiculelor, impozitare care favorizează autovehiculele second hand de pe piața internă, Curtea reține caracterul întemeiat al acțiunii reclamantului și încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Consecința acestei constatări a fost indicată la punctul 5 din prezentele considerente, fiind în acord cu dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”

Date fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – Curtea constată că este competentă să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

În consecință, față de caracterul discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabile reclamantului, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 110 TFUE.

Reținând incompatibilitatea taxei de poluare instituite în sarcina reclamantului cu dispozițiile art. 110 TFUE, Curtea reține temeinicia cererii de restituire a sumelor percepute cu titlul de taxă de poluare în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, în vederea reparării prejudiciului pricinuit reclamantului prin acest act nelegal.

7.2.4. În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene de Justiție invocată de pârâtă, Curtea subliniază că referirile la hotărârile Curții Europene de Justiție din cauzele Nunes Tadeu, Gomes Valente, Nádasdi și Németh, Brzezinski nu pot fi luate în considerare fără a ține seama de modificările aduse în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin hotărârile T. și N. – ultimele pronunțate în materia taxelor auto discriminatorii.

Astfel, în cauza T. Curtea Europeană de Justiție a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.

Într-o primă fază (pct. 38-47), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de dl. T., dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008 versiunea inițială, adică 1.07-14.12.2008 și deci supuse aceluiași regim de taxare. Această analiză era cea previzibilă (abordată de altfel și de Avocatul General Sharpston), în considerarea jurisprudenței anterioare în materie. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.

Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază (pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de domnul T. și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008 versiunea inițială, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta.

Or, această analiză reprezintă o relativă noutate. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea a aplicat criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa aplicată reclamantului pentru tipul de vehicul din speță este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, și la fel este în cazul oricăror altor categorii de vehicule dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.

D. fiind acest nou criteriu de evaluare a caracterului discriminatoriu al reglementărilor în litigiu, Curtea constată că argumentele pârâtelor vizează exclusiv analiza instanței europene referitoare la primul criteriu – testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Așadar, noul criteriu reținut de Curtea Europeană de Justiție în hotărârile T. și N. își păstrează actualitate, iar argumentele pârâtei nu pot fi luate în considerare în această privință, întrucât nu înlătură consecința caracterului discriminatoriu al taxei de poluare din perspectiva comparației cu regimul taxelor aplicate autovehiculelor second hand înmatriculate deja în România la momentul introducerii taxei în litigiu, autovehicule ce au fost scutite integral de la plata acestei taxe.

7.2.5. Cu privire la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Curtea subliniază că acordarea dobânzilor legale este guvernată, în materia raporturilor fiscale, de dispozițiile speciale din Codul de Procedură Fiscală, iar nu de dispozițiile dreptului comun în materie, astfel cum impune art. 1 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, conform căruia „prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal”, precum și dispozițiile art. 2 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, potrivit cărora „prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat”.

Așadar, Curtea reține că materia privind dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este reglementată de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, iar nu de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 – care a fost abrogată prin art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 din 29 august 2011 – sau de dispozițiile art. 1084 din vechiul Cod civil.

Curtea subliniază, în acest sens, că dispozițiile Ordonanței de Guvern nr. 9/2000 nu sunt aplicabile în cazul dobânzilor percepute sau plătite de Ministerul Finanțelor Publice și de organele subordonate acestuia, în privința acestor dobânzi fiind incidente reglementările speciale, respectiv art. 124 Cod de Procedură Fiscală, astfel cum prevede art. 10 din Ordonanța de Guvern nr. 9/2000, text potrivit căruia „dobânzile percepute sau plătite de Banca Națională a României, de bănci, de Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C.-S.A., de organizațiile cooperatiste de credit și de Ministerul Finanțelor Publice, precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice”.

În ceea ce privește termenul de la care sunt datorate aceste sume, Curtea reține că, potrivit art. 124 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”.

Potrivit art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.

Având în vedere că 117 alin. 2 reglementează situația restituirii diferențelor de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, Curtea reține că în cazul restituirii taxei de poluare este aplicabil textul art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală.

Coroborând dispozițiile art. 124 alin. 1 cu dispozițiile art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, Curtea constată că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.

În consecință, Curtea va dispune obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei.

7.2.6. În privința cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamant.

Curtea constată, astfel că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare încasate de Administrația Finanțelor Publice A..

Curtea precizează că din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.

Având în vedere aceste reglementări, Curtea reține că organele fiscale – Administrația Finanțelor Publice A. – au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu.

Așadar, suma plătită de reclamant cu titlul de taxă de poluare a fost virată în contul Administrației F. pentru Mediu, pârâta Administrația Finanțelor Publice A. nefiind creditor bugetar în cazul raportului juridic născut cu prilejul plății de către reclamant a acestei taxe.

Curtea observă că, potrivit art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Conform acestui text, chemarea în garanție este justificată pe existența unei obligații „în garanție sau în despăgubire” a Administrației F. pentru Mediu față de pârâtă.

Or, în condițiile în care instanțele judecătorești rețin nelegalitatea încasării de către organele fiscale a unor sume virate în contul Administrației F. pentru Mediu – se impune concluzia potrivit căreia Administrația F. pentru Mediu are obligația de a restitui sumele virate în contul său, în condițiile în care raportul juridic născut din plata taxei respective a fost anulat, nemaiexistând temei legal pentru reținerea acestei sume.

Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de Administrația Finanțelor Publice A., Administrația F. pentru Mediu având calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, în care reclamantul a solicitat nu numai anularea unor acte administrative emise de pârâta Administrația Finanțelor Publice C. S., dar și restituirea sumelor virate în contul chematei în garanție Administrația F. pentru Mediu cu titlul de taxă de poluare.

În consecință, Curtea va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva Administrației F. pentru Mediu.

8.Soluția Curții de Apel Timișoara:

Față de aceste aspecte, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304¹ Cod de Procedură Civilă, hotărârea recurată fiind dată ca urmare a reținerii eronate a inadmisibilității acțiunii, având în vedere interpretarea dată art. 110 TFUE prin hotărârea Curții Europene de Justiție din cauzele T. și N., precum și Decizia nr. 24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aceste condiții, Curtea va admite recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 40/18.01.2012 pronunțată de Tribunalul C. - S. în dosar nr._ .

Va modifica în parte sentința civilă mai sus menționată în sensul că obligă pe chemata în garanție și la plata dobânzilor legale .

Va menține în rest dispozițiile sentinței civile atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 40/18.01.2012 pronunțată de Tribunalul C. - S. în dosar nr._ .

Modifică în parte sentința civilă mai sus menționată în sensul că obligă pe chemata în garanție și la plata dobânzilor legale .

Menține în rest dispozițiile sentinței civile atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 27.02.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

R. P. Ș. E. P. E. N.

GREFIER

F. N.

Red. EN/13.03.2013

Tehnodact NF/13.03.2013

Prima instanță: Tribunalul C. S.

Președinte - M. M.

← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8818/2013....		Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9047/2013.... →

Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 733/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 733/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA