Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 4948/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4948/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 04-06-2013 în dosarul nr. 8919/30/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -12.10.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.4948
Ședința publică din 04.06.2013
PREȘEDINTE: D. D.
JUDECĂTOR: R. P.
JUDECĂTOR: R. O.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E. și T. E. prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 742/19.III.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului T., în contradictoriu cu reclamanți intimați B. M. și T. I. și pârâții intimați . C. Știuca, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic N. T. din partea sindicatului – în reprezentarea reclamanților recurenți, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul recurenților depune împuternicire.
Nemaifiind alte cereri de formulat ori probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul reclamanților recurenți solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată. Arată că susține în continuare excepția de tardivitate a emiterii dispozițiilor 123/19.10.2011 și nr. 127/14.11.2011 și excepția de nemotivare a deciziei emisă de Camera de Conturi T..
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 742/19.III.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamanții B. M., B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E., T. E., T. I., reprezentați prin Sindicatul liber al salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din serviciile publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții . C. Știuca, având ca obiect suspendare executare act administrativ.
În motivare s-a reținut că prin acțiune, reclamanții B. M., B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E., T. E., T. I. au chemat în judecată pe pârâții . C. Știuca, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:
- anularea Dispozițiilor Primarului C. Știuca nr. 123/19.10.2011, și nr. 127/14.11.2011;
- suspendarea Dispozițiilor sus-precizate, în temeiul art.15 din Legea nr.554/2004, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin Dispozițiile nr. 123/19.10.2011, și nr. 127/14.11.2011 emise de către P. C. Știuca s-a imputat reclamanților diferite sume de bani, în baza Deciziei nr. 45/25.08.2011 a Camerei de Conturi a Județului T..
Reclamanții au solicitat instanței suspendarea și anularea dispozițiilor Primarului, considerând că acestea sunt ilegale.
Analizând cererea de suspendare, instanța a constatat că nu sunt întrunite condițiile impuse în mod cumulativ de art. 15 alin 1 raportat la art.14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea acesteia, în sensul de a se constata existența unui caz bine justificat pentru adoptarea măsurii solicitate și necesitatea acesteia, pentru prevenirea unei pagube iminente, astfel cum sunt definite aceste noțiuni în art. 2 alin. 1 lit. ș și t din Legea nr. 554/2004.
Reclamanții au invocat în cererea de suspendare, pentru a dovedi cazul bine justificat, că dispoziția este tardivă, prevederile Codului Muncii, nemotivarea acesteia și contestarea deciziei Curții de Conturi de către P. C. Știuca la instanța competentă.
Art. 14 – 15 din Legea nr. 554/2004 impune analizarea cerințelor menționate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului. În cauză trebuie să existe indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să fie veridică iminența producerii unei pagube.
Instanța s constatat că cele afirmate de către reclamanți prin acțiune, sunt suficiente motive pentru a se susține existența unor indicii de nelegalitate ale actului administrativ, a subzistenței unui argument juridic aparent valabil în ceea ce privește nelegalitatea acestuia. Faptul că însuși emitentul actului administrativ atacat prin această acțiune, a formulat acțiune la data de 21.03.2011 (fila 41 dosar), împotriva actului ce a stat la baza dispoziției sale, este suficient pentru a pune serioase îndoieli asupra legalității dispoziției atacate. Pentru a ne afla în prezența unui caz bine justificat, în practică s-a stabilit că trebuie să se regăsească în speță, argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat (dec. 2419/2007 a Î.C.C.J.). Reclamanții au arătat că sumele ce au fost imputate au fost acordate potrivit Acordului colectiv de muncă.
În schimb, nu s-a putut constata îndeplinită în speță condiția pagubei iminente, în sensul definit de art. 2 alin. 1 lit. ș, de prejudiciu material viitor și previzibil, căci în ipoteza admiterii prezentei acțiuni în anulare reclamanții au oricând posibilitatea de a recupera de la pârâți sumele eventual reținute din salariu, în executarea deciziilor de imputare. De asemenea, instanța a avut în vedere faptul că sumele imputate individual nu au un cuantum excesiv, raportat la veniturile salariale ale reclamanților, pentru a se putea concluziona că executarea dispozițiilor de impunere anterior soluționării irevocabile a acțiunii în anularea acestor acte administrative ar conduce la scăderea considerabilă a nivelului de trai al acestora.
În consecință, ținând seama de cele de mai sus, instanța a respins cererea de suspendare, ca fiind neîntemeiată.
Instanța a reținut că s-a invocat excepția tardivității emiterii dispoziției de imputare, raportat la prevederile art. 85 alin.1 din L.188/1999. Potrivit acestui articol de lege, repararea pagubelor aduse autorității publice pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce s-au acordat necuvenit se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.
Prin Decizia nr. 45/25.08.2011 a Camerei de Conturi a Județului T., aflată la filele 23-26 ale dosarului, s-au stabilit o . măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora, ca urmare a acordării, în opinia organelor de control în mod nejustificat, a drepturilor speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă. Termenul acordat în acest scop, a fost 18.11.2011.
Astfel, s-a constatat că prin această decizie, nu a fost stabilită întinderea prejudiciului, fapt ce ar fi făcut imposibilă recuperarea vreunei sume în termen de 30 de zile de la data de 29.08.2011, când s-a înregistrat la Primăria C. Știuca decizia Camerei de Conturi, cu atât mai mult cu cât în acest scop organul de control a stabilit un termen, respectiv la data de 18.11.2011, probabil în considerarea faptului că stabilirea prejudiciului în sarcina fiecărui funcționar, angajat, era o activitate de durată. Apoi instanța a avut în vedere și prevederile art. 33 alin. 3 din L.94/1992 conform căruia „Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.” Instanța a considerat că, atunci când a folosit termenul de constatare a pagubei, în conținutul art. 85 din L.188/1999, legiuitorul s-a referit la constatarea pagubei pentru persoana pentru care se emite dispoziția de imputare și nu pentru constatarea unei pagube în general, fără a se cunoaște cine a produs-o. Această interpretare a fost dată de legiuitor și atunci când organului de control i s-a permis să precizeze un termen în sarcina conducerii, pentru stabilirea pagubei și recuperarea acesteia, peste termenul de 30 de zile de la emiterea deciziei, în baza L.94/1992. Prin decizia organului de control nu a fost stabilită o pagubă certă, ci una estimată, astfel că nu se putea emite o dispoziție de imputare fără a se cunoaște în mod cert paguba și persoana de la care trebuie recuperată.
Prin urmare, nu au putut fi reținute în cauză susținerile reclamanților referitoare la momentul de început al termenului de 30 de zile reglementat de art. 85 din Legea nr. 188/1999 și, luând în considerare că abia la data de 11.10.2011 s-a înregistrat la Primăria C. Știuca încheierea prin care s-a respins contestația promovată de pârâți împotriva deciziei nr. 45/25.08.2011 a Camerei de conturi (fila 143 și 144-146), rămânând astfel definitiv, în sistemul căilor de atac administrative, actul prin care s-a constatat că există un prejudiciu și s-a estimat valoarea lui (fără a se stabili cuantumul acestuia ori persoanele cărora le-ar fi imputabil), instanța conchizând că cele două dispoziții au fost legal emise la data de 19.10.2011 și, respectiv, 14.11.2011, în interiorul termenul de 30 de zile de la data la care P. C. Știuca a luat cunoștință despre identitatea funcționarilor publici care au încasat sume necuvenit și despre cuantumul sumelor de recuperat de la fiecare dintre aceștia.
Instanța a constatat că nu se verifică în speță nici motivul invocat de reclamanți în legătură cu nemotivarea dispozițiilor, atât timp cât în conținutul acestora este precizat actul în baza căruia s-a emis dispoziția, respectiv Decizia nr. 45/25.08.2011, arătându-se și motivele concrete pentru care au fost emise, respectiv obligația de recuperare a sumelor în privința cărora s-a constat cauzarea unui prejudiciu unității administrativ teritoriale.
S-a constatat a fi nefondate în cauză și celelalte susțineri ale reclamanților, referitoare la nelegalitatea actelor administrative contestate.
Instanța a reținut că drepturile bănești imputate reclamanților prin dispozițiile contestată, au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă. Însă, dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 prevăd posibilitatea încheierii contractului colectiv de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, doar cu obligarea respectării interdicției de a negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt prevăzute de dispozițiile legale aplicabile în materia salarizării personalului bugetar încadrat pe funcție publică sau contractuală.
Regimul juridic aplicabil drepturilor salariale ale personalului bugetar este expres prevăzut și stabilit prin lege, respectiv prin O.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariului de bază pentru personalul contractual din sistemul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici coroborat cu dispozițiile Legii nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sistemul bugetar și a indemnizației pentru personalul care ocupă funcția de demnitate publică, ale Codului muncii, ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, O.G. nr. 9/2008 pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, și pentru acordarea unor creșteri salariale pentru funcționarii publici în anul 2008, O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, Legea nr. 260/2009 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar și Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Contractul colectiv de muncă reprezintă, într-adevăr, legea părților, fiind opozabil părților contractante, dar, totodată, încheierea și aplicarea acestuia se poate face doar cu respectarea strictă a celorlalte dispoziții legale incidente în materia salarizării, mai sus enunțate, precum și cu respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
Or, drepturile salariale cuvenite funcționarilor publici, reglementate de dispozițiile legale aplicabile la data plății sumelor imputate, nu prevăd drepturile de natură salarială acordate prin contractul colectiv de muncă.
Astfel, potrivit art. 31 alin. 1 și 2 din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, spor pentru vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
În conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 3 din Statutul funcționarilor publici, coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 6/2007, sistemul unitar de salarizare al funcționarilor publici cuprindea salariul de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.
Dispozițiile ordonanței mai sus menționate, prevedeau acordarea, pe lângă salariul de bază, pentru rezultate deosebite, a salariului de merit (art. 8), a sporului de vechime (art. 11), spor pentru munca prestată în timpul nopții (art. 12), spor pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru (art. 13), spor pentru titlu științific de ,,doctor“ (art. 14), sporul de confidențialitate (art. 15), spor pentru condiții vătămătoare de lucru (art. 16), premiu anual (art. 18), premii lunare în limita a 10% din cheltuielile cu salariile (art. 19), stimulente (art. 20) și prima de concediu (art. 23).
Așadar, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, salarizarea acestei categorii de personal bugetar se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare, iar dispozițiile art. 72 alin. 1 din lege coroborate cu dispozițiile art. 22 din H.G. nr. 833/2007 stipulează, expres, că drepturile salariale sunt stabilite imperativ prin lege și nu pot constitui obiect al negocierilor la încheierea acordurilor colective de muncă.
Nu au putut fi reținute nici susținerile reclamanților referitoare la faptul că nici o entitate nu a contestat în fața instanțelor legalitatea contractului/ acordului colectiv de muncă, instanța reținând că potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.94/1992, republicată, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, prin „control” înțelegându-se actul prin care se verifică și se urmărește modul de respectare a legii privind constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice, iar în noțiunea de „fonduri publice” sunt cuprinse și sumele alocate din bugetul de stat sau bugetele locale.
Art. 22 din Legea nr. 94/1992 stabilește, de asemenea, că această autoritate are atribuții specifice în controlul privind formarea și utilizarea resurselor bugetului unităților administrativ teritoriale, atribuții pe care instanța a constatat că intimata și le-a exercitat prin emiterea deciziei 45/25.08.2011 în speță, reținând astfel faptul că în unitatea verificată s-au săvârșit abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea de prejudicii cu privire la angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor de personal, pentru ca ulterior să se impună conducătorului instituției luarea măsurilor necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciului astfel cauzat și recuperarea acestuia.
S-a mai reținut că, în temeiul art. 25 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă de care se prevalează recurentul, a fost înregistrat la DMSSF T., dar această împrejurare nu exclude posibilitatea de constatare a nelegalității clauzelor sale. În alți termeni, eventuala viză de legalitate acordată de către menționata autoritate publică nu exclude controlul de legalitate exercitat de către alte autorități, fie ele judecătorești ori de altă natură, în limita competențelor acestora, căci nulitatea absolută a actelor juridice nu se poate acoperi prin nici un mijloc juridic și poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate.
Faptul că instanța nu a fost sesizată cu acțiuni privind desființarea contractului colectiv de muncă sau acordului de muncă la cererea unor persoane sau instituții cărora legea le recunoaște un astfel de drept, constituie, în egală măsură, un aspect lipsit de relevanță. Aceasta deoarece atâta timp cât prin lege se recunoaște instanței posibilitatea de a cenzura legalitatea acestor contracte colective de muncă, nu pot fi recunoscute efectele lor ce contravin prevederilor legale direct aplicabile numai pentru că alte persoane nu au solicitat anularea lui.
Plata drepturilor salariale în discuție s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin.3 și art. 23 alin.1 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale potrivit cărora nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin.2 și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială, ordonatorii de credite având obligația de a angaja și utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.
Instanța a reținut astfel că, în speță trebuie să se dea eficiență constatărilor cuprinse în decizia Curții Constituționale nr.768/18.09.2007 în care se arată că deși principiul de bază al contractului colectiv de muncă este că acesta constituie legea părților, în conținutul său nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minim prevăzut de lege și de contractul colectiv încheiat la nivel superior, dar în același timp contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special determinat de situația deosebită a părților acestor contracte pentru că în fapt drepturile salariale ale acestor angajați sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, iar potrivit art.137 alin.1 din Constituția României, formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului și ale unităților administrativ teritoriale sunt reglementate prin lege, rezultând astfel că drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, limite ce nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.
Același principiu al prestabilirii drepturilor salariale se aplică și personalului contractual din cadrul autorităților și instituțiilor publice, ținând cont de necesitatea ca aceste drepturi salariale să fie stabilite prin lege sau acte normative cu forță juridică similară, iar nu prin contracte colective de muncă, principiu consacrat de art.157 alin.2 din Codul muncii potrivit căruia sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
În privința funcționarilor publici instanța a mai reținut un argument esențial și anume acela potrivit căruia conform art. 72 alin.1 din Legea nr. 188/1999 republicată autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecționarea profesională și alte măsuri decât cele prevăzute de lege referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale. Se poate reține astfel că textul legal anterior indicat stabilește expres domeniile în care se pot încheia acorduri cu sindicatele funcționarilor publici, printre ele neregăsindu-se cele referitoare la salariu sau protecție socială, în situația concretă a problemei sănătății și securității în muncă fiind stabilită doar posibilitatea de negociere a unor măsuri de îmbunătățire a situației funcționarilor publici, iar nicidecum cea de acordare a unor sume de bani cu această destinație.
Rezultă așadar că atâta timp cât drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici sunt stabilite printr-un act normativ de către guvern, în mod evident, nu pot fi acordate alte drepturi de către organele administrației publice locale, care au atribuții de reglementare numai în domenii strict determinate de Legea 215/2001 așa cum a reținut de altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 2259/10.12.2007.
Deși reclamanții apreciază că drepturile salariale reprezentând drepturi speciale pentru refacerea capacității de muncă vizează sănătatea și securitatea în muncă și fac parte din măsurile necesare pentru constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, instanța a reținut că măsurile privind sănătatea și securitatea în muncă nu se pot referi decât la condițiile efective de muncă din unitatea în care își desfășoară activitatea funcționarii publici și în niciun caz la acordarea unor drepturi bănești impozabile care devin în acest mod veritabile drepturi salariale, deoarece modifică sumele de bani primite de către funcționarii publici potrivit OG 6/2007, fără să existe o dispoziție legală în acest sens.
Instanța a conchis că sumele imputate reclamanților prin cele două dispoziții atacate au fost încasate de aceștia necuvenit, fiind deci legală măsura de recuperare a acestora dispusă de emitentul actelor supuse analizei.
În acest sens, instanța a reținut că potrivit art. 84 din Legea nr. 188/1999 republicată, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. S-a observat că prin art. 84 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/1999 se impune angajarea răspunderii civile a funcționarului public pentru „pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează”, în timp ce la litera b nu se mai impune condiția vinovăției, pentru angajarea răspunderii pentru încasarea unor sume necuvenite.
Rezultă astfel că angajarea răspunderii patrimoniale a funcționarului public în acest din urmă caz se angajează independent de condiția culpei, potrivit reglementării de drept comun din legislația muncii. Într-adevăr, s-a reținut în literatura de specialitate și jurisprudența de drept al muncii că răspunderea patrimonială propriu zisă se întemeiază pe o faptă săvârșită cu vinovăție, pe când obligația de restituire are la bază o plată nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză.
În speță, fapta pentru care s-a angajat răspunderea patrimonială a reclamanților constă în încasarea unor sume ce nu li se cuveneau acestora și care nu au fost restituite, astfel încât vinovăția acestora nu este necesar a se constata ca și condiție pentru antrenarea răspunderii civile.
În egală măsură s-a constatat a fi lipsite de relevanță susținerile reclamanților referitoare la protecția dreptului de proprietate prin art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, căci norma invocată nu exclude posibilitatea de angajare a răspunderii patrimoniale a unor salariați, chiar funcționari publici, iar în cauză nu s-a putut reține natura salarială a drepturilor bănești cu privire la care s-a constatat a fi fost încasate necuvenit, pentru a se conchide că s-a adus atingere, prin emiterea actelor contestate, unui drept prestabilit, care s-ar analiza ca un „bun” în sensul Convenției. În fapt, s-a constatat că drepturile bănești în discuție nu au fost stabilite în aceleași condiții ca și cele de natură salarială, acordate reclamanților în baza unor acte normative emise de autoritățile statale, pe baza previziunilor care conduc la adoptarea legii bugetului de stat, în timp ce drepturile speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii au fost încasate de reclamanți prin efectul unor contracte/acorduri colective de muncă ce nu au fost semnate de aceleași autorități.
Au fost înlăturate și susținerile reclamanților întemeiate pe prevederile Codului muncii, referitoare la condițiile de angajare a răspunderii patrimoniale a salariaților, cu precizarea că acestea nu sunt aplicabile în cauză, fiind înlăturate de normele cu caracter special ale art. 84-85 din Legea nr. 188/1999, care prevăd expres posibilitatea de recuperare a sumelor încasate necuvenit de funcționarii publici, prin emiterea unor decizii de imputare.
În fine, s-a constatat că poziția exprimată de pârâți în prezenta cauză, prin întâmpinare, ori în alte cauze, respectiv, în căile de atac administrative reglementate de Legea nr. 94/1992 a Curții de Conturi nu prezintă relevanță pentru analizarea legalității dispozițiilor de imputare, aceasta constituind apanajul exclusiv al instanțelor judecătorești. De asemenea, instanța a reținut că poziția procesuală a pârâților ar putea prezenta relevanță doar în măsura în care aceasta ar viza drepturi de care aceștia pot dispune, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care reclamanții au încasat sumele de bani imputate din veniturile bugetului local al unității administrativ-teritoriale, cu privire la care se pot angaja plăți doar în condițiile legii, anume, ale Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
Așa fiind, instanța a respins cererea reclamanților de anulare a Dispozițiilor nr. 123/19.10.2011, și nr. 127/14.11.2011 emise de către P. C. Știuca, iar în baza art. 274 C.pr.civ., s-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în cauză.
În cauză au declarat recurs reclamanții, B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E. și T. E. prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, solicitând modificarea sentinței conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și admiterea acțiunii.
În motivare recurenții critică, în principal prima instanță pentru că a respins excepția tardivității emiterii dispozițiilor de imputare, contrar art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 care prevede că „Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a și lit. b se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 zile de la consta tarea pa gubei".
În cazul concret de față, așa-zisa pagubă a fost constatată prin:
- "Procesul verbal de constatare", emis de Camera de Conturi a Jud. T., înregistrat la Primăria C. Știuca sub nr. 285/29.07.2011;
- Decizia Nr. 45/25.08.2011 emisă de Camera de Conturi a Jud. T., înregistrată la Primăria C. Știuca sub nr. 344/29.08.2011.
Datele la care au fost înregistrate, la Primăria C. Știuca, cele două acte reprezintă datele la care pârâții au constatat despre existența așa-zisei pagube.
Cea mai veche dintre cele două date este 29.07.2011, adică data înregistrării Procesului verbal de constatare.
Chiar dacă s-ar considera că numai Decizia nr. 45/25.08.2011 a Camerei de Conturi a Jud. T. reprezintă un act prin care se constată și se comunică pârâților paguba, atunci data de 29.08.2011, adică data înregistrării Ia pârâți a Deciziei, reprezintă data la care, fără niciun dubiu, pârâții au constatat paguba.
Așadar, data 29.08.2011 reprezintă data de la care curge, pentru . C. Știuca, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin 1 din Legea nr. 188/1999.
Pe cale de consecință, termenul la care puteau fi emise dispozițiile de imputare a expirat (după 30 de zile) la data de 28.09.2011.
In mod vădit netemeinic și nelegal, instanța de fond a apreciat că termenul de 30 zile, prevăzut de art. 85 alin 1 din Legea nr. 188/1999 nu ar curge de la data constatării pagubei, cum prevede explicit acest text de lege, ci ar curge de la data (termenul) acordat primarului de către Camera de Conturi a jud. T., anume 18.11.2011 pentru "aducerea la îndeplinire a tuturor măsurilor" (a se vedea Decizia nr. 45/25.08.2011 a Camerei de Conturi).
Se mai susține că motivarea sentinței, sub acest aspect este nelegală pentru că nimeni nu a contestat dreptul conducătorului entității auditate de a stabili, în concret, întinderea prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia, așadar invocarea de către instanță a prevederilor art. 33 alin 3 din Legea nr. 94/1992 este lipsită de orice relevanță;
- instanța de fond adaugă, în mod nepermis, la textul de lege, respectiv la art. 85 alin 1 din Legea nr. 188/1999 și/sau îl interpretează în mod total eronat;
- textul art. 85 alin 1 din Legea nr. 188/1999 indică, dincolo de orice altă interpretare, momentul de la care curge termenul de 30 zile pentru emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de imputare;
- acest termen curge numai și numai de la constatarea pagubei;
- termenul de 30 zile este dat pentru emiterea ordinului/dispoziției de imputare și nicidecum pentru recuperarea prejudiciului (cum eronat a motivat instanța de fond);
- termenul de 30 zile este mai mult decât suficient pentru efectuarea unor operațiuni/calcule aritmetice simple, câtă vreme contabilitatea lunară a salariilor, inclusiv defalcarea fiecărui salariu pe componente (salariu de bază, sporuri, adaosuri, etc.) este deținută de entitatea auditată.
Sub un alt aspect, învederează faptul că auditorii Camerei de Conturi pot acorda și acordă termene diferite fiecărei entități auditate.
In această situație, dacă s-ar accepta punctul de vedere/interpretarea instanței de fond, ar însemna ca termenele reale de emitere a dispozițiilor de imputare să nu curgă de la un moment concret (cel al constatării pagubei) ci să curgă de la momente neprecizate prin textul art. 85 alin 1 din Legea nr. 188/1999.
Recurenții învederează și faptul că presupusul prejudiciu constatat de Camera de Conturi este compus (a se vedea Decizia nr. 45/25.08.2011) din două componente: "pagubă" și "beneficii nerealizate".
Or, amânarea emiterii dispozițiilor de imputare cu 51 zile, respectiv cu 77 zile, peste momentul constatării (adică de la data de 29.08.2011 la 19.10.2011, respectiv 14.11.2011), atrage penalități de întârziere ne justificate în sarcina salariaților.
În fine, soluția/interpretarea dată de instanța de fond, cu privire la momentul/data de la care curge termenul de 30 zile prevăzut de art. 85 alin 1 din Legea nr. 188/1999 este contrazisă de către practica judiciară în această materie.
Examinând recursul reclamanților B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E. și T. E. prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, se admite împotriva sentinței civile nr. 742/19.III.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului T., se modifică sentința în sensul că admite acțiunea reclamanților B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E. și T. E. împotriva pârâților P. comunei Știuca și . anulează dispozițiile nr. 123/19.X.2011 și nr. 127/14.XI.2011 emise de pârâtul P. comunei Știuca, pentru că:
Potrivit dosarului, dispozițiile nr. 123/19.X.2011 și nr. 127/14.XI.2011 emise de P. comunei Știuca, prin care au fost imputați reclamanții recurenți s-au întocmit în urma controlului Curții de Conturi a județului T., concretizate prin decizia nr. 45/25.VIII.2011, cp. II, două măsuri de la pct. 1-2, cu abateri de la legalitate care au determinat producerea de prejudicii, pentru care s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciilor și măsura de recuperare a acestora.
Decizia nr. 45/2011 emisă de Camera de Conturi a județului T. s-a înregistrat la pârâta . de 29.VIII.2011 așa cum s-a reținut și prin sentința Tribunalului T..
Cum reclamanții sunt funcționari publici devin aplicabile prevederile art. 85 din Legea nr. 188/1999, astfel că dispoziția de imputare trebuia emisă în termen de 30 de zile de la data când conducătorul instituției publice a cunoscut decizia Curții de Conturi.
Termenul de 30 de zile este unul de decădere, fiind stipulat în mod imperativ, astfel că dispozițiile de imputare s-au emis cu depășirea acestui termen, respectiv la data de 19.X.2011 și 14.XI.2011.
Este adevărat că prin dispozitivul deciziei Curții de Conturi se prevede că, conducătorul va lua măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului estimat la care se adaugă foloase nerealizate de recuperare a pagubelor, potrivit normelor legale în vigoare.
Această formulare nu are însă nici o relevanță juridică în ceea ce privește termenul legal pentru emiterea deciziilor de imputare prevăzut de art. 85 din Legea nr. 188/1999, pentru că nici în această lege specială privind funcționarii publici, nici în Legea nr. 94/1992 privind funcționarea Curții de Conturi nu există o dispoziție expresă care să modifice curgerea acestui termen, funcție de necesitatea stabilirii exacte a întinderii prejudiciului ce se va imputa, ceea ce impune concluzia că valoarea reală a acestui prejudiciu trebuie calculată înlăuntrul termenului de 30 de zile susmenționat.
În consecință, motivele cuprinse în sentința primei instanțe privind caracterul incert al prejudiciului, nu înlătură obligația conducătorului autorității publice de a stabili întinderea exactă a acestuia și persoanele responsabile pentru producerea lui în termenul legal de decădere prevăzut de art. 85 din Legea nr. 188/1999.
Cum sentința s-a pronunțat cu încălcarea legii, motiv de modificare a acesteia conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recursul reclamanților s-a admis așa cum s-a menționat anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de reclamanții, B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E. și T. E. prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 742/19.III.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului T..
Modifică sentința în sensul că admite acțiunea reclamanților B. V., B. V., B. I., C. M., C. N. O., D. V. M. I., M. N. V., R. A., T. G. E. și T. E. împotriva pârâților P. comunei Știuca și . dispozițiile nr. 123/19.X.2011 și nr. 127/14.XI.2011 emise de pârâtul P. comunei Știuca.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 4.VI.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. D. R. P. R. O.
GREFIER
M. S.
Red. RO/13.06.2013
Tehnored.MS/19.06.2013
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul T. - judecător C. T.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5850/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5/2013.... → |
|---|
