IMOBIL PRELUAT IN PROPRIETATEA STATULUI IN BAZA DECRETULUI NR. 223/ 1974.
| Comentarii |
|
în speţă, actul administrativ a cărui legalitate a fost contestată de recurenţi este decizia nr. 139 din 26 februarie 1991 prin care fosta primărie a municipiului Bucureşti a dispus ca imobilul din litigiu să fie restituit în proprietatea intimaţilor.
Fiind un act administrativ cu caracter individual, ai cărui titulari sunt alte persoane decât recurenţii, decizia nr. 139 din 26 februarie 1991 nu a fost comunicată recurenţilor şi nici nu a existat o obligaţie în acest sens pentru autoritatea emitentă.
în atare situaţie, instanţa de fond a soluţionat corect excepţia de tardivitate a acţiunii prin calcularea termenelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990 de la data la care recurenţii au avut cunoştinţă atât de existenţa actului, cât şi de conţinutul ei, fiind în măsură să aprecieze dacă le este vătămat un drept recunoscut de lege şi dacă se impune contestarea lui pe cale administrativă sau judecătorească.
Termenul de 1 an prevăzut de art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990, pentru depăşirea căruia a fost respinsă ca tardivă acţiunea recurenţilor, este un termen
procesual de decădere şi prin împlinirea lui se stinge posibilitatea de exerciţiu al dreptului.
Cum în art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990 termenul de 1 an pentru sesizarea instanţei este reglementat fără a se distinge între nulitatea relativă şi nulitatea absolută invocată ca temei al acţiunii în contencios administrativ, apare ca nefondată susţinerea recurenţilor privind imprescriptibilitatea cererii lor de constatare a nulităţii absolute a deciziei atacate.
(Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1865 din 24 mai 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 7 aprilie 1997, reclamanţii C.M. şi C.A. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, Societatea Comercială “V.” SA, L.l. şi L.M. solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 139 din 26 februarie 1991 prin care fosta primărie a municipiului Bucureşti a anulat decizia nr. 1741 din 22 august 1989 a Biroului permanent al Comitetului executiv al Consiliului popular Bucureşti şi a restituit pârâţilor L.l. şi L.M. dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. V. nr. 36 sect. 3.
în motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că deţin locuinţa situată la adresa sus-menţionată în baza contractului de închiriere încheiat cu SC “V.” SA, după trecerea imobilului în proprietatea statului ca efect al aplicării Decretului nr. 223/1974 faţă de soţii L.l. şi L.M., care au primit aprobarea plecării definitive din ţară. Reclamanţii au susţinut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea principiului irevocabilităţii actelor administrativă şi că vatămă dreptul lor de locatiune recunoscut de Legile nr. 17/1994 şi 114/1996.
Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 670 din 24 iunie 1997, constatând că decizia nr. 139 din 26 februarie 1991 a fost legal emisă, urmare abrogării Decretului nr. 223/1974 prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia de contencios administrativ prin decizia nr. 1079 din 6 mai 1998. Casând hotărârea primei instanţe pentru lipsa considerentelor de fapt şi de drept în baza cărora a fost respinsă acţiunea, instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
în fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ a admis excepţia de tardivitate a acţiunii invocată de pârâtul L.l. şi, prin sentinţa civilă nr. 1361 din 21 decembrie 1998, a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, dat fiind că reclamanţii au luat cunoştinţă de actul atacat în cursul anului 1991, când a fost soluţionată cererea de evacuare a lor din imobil. Totodată, instanţa de fond a respins apărarea reclamanţilor privind prescripţia extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958, cu motivarea că domeniul de aplicare a acestui act normativ este limitat la actele juridice de drept civil.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ. şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.
Recurenţii au susţinut că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia de tardivitate a acţiunii, considerând fără temei că a fost comunicată decizia nr. 139 din 26 februarie 1991 cu ocazia judecării procesului de evacuare în dosarul nr. 2525/1991 al Judecătoriei sectorului 1. Faţă de dispoziţiile art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990, care prevăd calculul termenului de sesizare a instanţei de la data comunicării actului administrativ, recurenţii au precizat că în cauză nu a intervenit o asemenea comunicare prin care să ia la cunoştinţă de conţinutul întregului act.
Prin cel de al doilea motiv de recurs a fost criticată hotărârea primei instanţe pentru neaplicarea Decretului nr. 167/1958, incident în cererile de constatare a nulităţii absolute, care, fiind întemeiate pe norme de ordine publică, au acelaşi regim juridic în dreptul civil şi în dreptul administrativ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. pr. civ., Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Actul administrativ a cărui legalitate a fost contestată de recurenţi este decizia nr. 139 din 26 februarie 1991 prin care fosta primărie a municipiului Bucureşti a dispus ca imobilul din litigiu să fie restituit în proprietatea intimaţilor L.l. şi L.M.
Fiind un act administrativ cu caracter individual, ai cărui titulari sunt alte persoane decât recurenţii, decizia nr. 139 din 26 februarie 1991 nu a fost comunicată recurenţilor şi nici nu a existat o obligaţie în acest sens pentru autoritatea emitentă.
în atare situaţie, instanţa de fond a soluţionat corect excepţia de tardivitate a acţiunii prin calcularea termenelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990 de la data la care recurenţii au luat cunoştinţă atât de existenţa actului, cât şi de conţinutul lui, fiind în măsură să aprecieze dacă le este vătămat un drept recunoscut de lege şi dacă se impune contestarea lui pe cale administrativă sau judecătorească.
De asemenea, instanţa de fond a analizat probele administrate în cauză, stabilind în mod judicios că recurenţii au luat cunoştinţă de decizia nr. 139 din 26 februarie 1991 în cursul soluţionării dosarului nr. 2524/1991 al Judecătoriei sectorului 3, având ca obiect cererea de evacuare a lor formulată de intimaţii L.l. şi L.M.
Fiind părţi în acel litigiu, recurenţii nu pot invoca propria culpă pentru faptul că nu au cunoscut conţinutul deciziei nr. 139 din 26 februarie 1991, depusă ca înscris probator şi pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată în cauză.
Cum legea nu prevede obligaţia comunicării actului de natura celui contestat în cauză şi faţă de recurenţi şi cum aceştia nu au infirmat prin probele administrate prezentarea deciziei nr. 139/1991 în litigiul la judecarea căruia au participat, se constată că în mod corect instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990, respingând ca tardivă acţiunea în anulare formulată la 7 aprilie 1997. în consecinţă, apare ca nefondată critica din recurs cu privire la modul de soluţionare a excepţiei de tardivitate.
De asemenea, este nefondat cel de-al doilea motiv de recurs prin care s-a susţinut că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/ 1958, care prevăd că nulitatea unui act poate fi
invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
Recurenţii au invocat acest text de lege faţă de obiectul cererii lor privind constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 139 din 26 februarie 1991, însă ei nu au indicat cauza unei asemenea nulităţi a actului administrativ şi nici nu au motivat că actul respectiv ar fi fost emis cu nesocotirea unei norme care ocroteşte un interes general, ca o condiţie pentru aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.
Fiind formulată pentru recunoaşterea unui drept personal, legat de locaţiunea imobilului restituit în proprietatea intimaţilor L.l. şi L.M. acţiunea recurenţilor nu s-a întemeiat pe motive de ordine publică pe-care instanţa le poate invoca din oficiu, astfel încât este nefondată critica din recurs cu privire la calificarea dată cererii în hotărârea atacată.
Acest al doilea motiv de recurs apare ca nefondat şi faţă de obiectul de reglementare al Decretului nr. 167/1958, care stabileşte domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive, prin care se atinge dreptul la acţiune în sens material, dacă nu a fost exercitat în termenul legal.
Instanţa de fond a reţinut corect că acest act normativ nu este incident în cauză, deoarece termenul de 1 an prevăzut de art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990, pentru depăşirea căruia a fost respinsă ca tardivă acţiunea recurenţilor, este un termen procesual de decădere şi prin împlinirea lui se stinge posibilitatea de exerciţiu al dreptului.
Această natură juridică a termenului de 1 an rezultă din norma imperativă cuprinsă în art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990, care prevede că “în toate cazurile”, sesizarea instanţei de contencios administrativ nu poate interveni după împlinirea acestui termen, indiferent dacă prin actul administrativ pretins ilegal a fost vătămat un drept subiectiv sau a fost încălcat şi un interes general.
Cum în art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990 termenul de 1 an pentru sesizarea instanţei este reglementat fără a se distinge între nulitatea relativă şi nulitatea absolută invocată ca temei al acţiunii în contencios administrativ, apare ca nefondată susţinerea recurenţilor privind imprescriptibilitatea cererii lor de constatare a nulităţii absolute a deciziei nr. 139 din 26 februarie 1991.
Faţă de considerentele expuse şi constatând că nu există motive temeinice de casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.
| ← LEGEA FONDULUI FUNCIAR NR. 18/1991. RECONSTITUIREA DREPTULUI DE... | CONTENCIOS ADMINISTRATIV. SOCIETATE COMERCIALĂ CU CAPITAL DE... → |
|---|
