CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LEGEA NR. 44/1994
| Comentarii |
|
HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ IREVOCABILĂ PRIN CARE S-A STABILIT OBLIGAŢIA PÂRÂTULUI DE A SOLUŢIONA FAVORABIL CEREREA RECLAMANTULUI, VETERAN DE RĂZBOI, DE A FI ÎMPROPRIETĂRIT CONFORM ART. 13 LIT. b) DIN LEGEA NR. 44/1994. REFUZUL PÂRÂTULUI ŞI AL PRIMARULUI GENERAL DE A EXECUTA HOTĂRÂREA. LIPSA DE TEMEINICIE. CONSECINŢE JURIDICE
Potrivit art. 16 din Legea nr. 29/1990, dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
In cazul în care termenul nu este respectat se va aplica conducătorului autorităţii administrative sancţiunea prevăzută la art. 10 alin. 3, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere.
In speţă, Curtea de Apel a interpretat greşit obiectul cererii, repunând în discuţie aspecte care exced cadrului procesual şi care au fost lămurite printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Practic, s-au invocat argumente pentru a se justifica refuzul autorităţilor pârâte de a aplica o hotărâre pronunţată într-un litigiu de contencios administrativ, ceea ce, faţă de specificul materiei şi dispoziţiile legale precizate, nu este de conceput.
(Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 1811 din 19 mai 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cu petiţia înregistrată la data de 16 martie 1999, C.D.P. şi C.M.V., procuratori ai reclamantului C.M., au solicitat, conform art. 16 din Legea nr. 29/1990, să se aplice Primarului General al municipiului Bucureşti sancţiunea amenzii de câte 500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată în executarea sentinţei civile nr. 1008 din 23 decembrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, rămasă definitivă.
De asemenea, a cerut obligarea acelui pârât şi a Consiliului General al municipiului Bucureşti la plata unor daune materiale şi morale cuvenite ca urmare a refuzului de executare a hotărârii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1388 din 18 noiembrie 1999, a respins cererea ca neîntemeiată, pe considerentul că «după pronunţarea Deciziei nr. 2394/1998 a Curţii Supreme de Justiţie, actul de executare intră în contradicţie cu prevederile Legii nr. 169/1997, prin care s-au modificat şi completat prevederile Legii nr. 18/1991». S-a mai reţinut că, potrivit noii reglementări legale, numai «după întocmirea balanţei fondului funciar se va reglementa atribuirea în folosinţă sau, după caz, în proprietate, a terenurilor agricole din domeniul privat al statului, familiilor tinere, specialiştilor din mediul rural, veteranilor de război cărora nu li s-au atribuit terenuri potrivit Legii nr. 44/1994, precum şi personalului didactic, în condiţiile Legii nr. 128/ 1997».
împotriva acestei sentinţe procuratorii C.D.P. şi C.M.V. au declarat recurs.
Recurenţii au susţinut că hotărârea atacată este nelegală, deoarece a fost pronunţată de magistratul a cărui conduită necorespunzătoare în dezbateri ei au semnalat-o prin cereri anexate în dosar.
Pe de altă parte, Curtea de Apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
în sfârşit, s-a reproşat instanţei că prin soluţia respectivă încurajează autorităţile publice pârâte în neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, atitudine manifestată prin refuzul acestora de a-i atribui lui C.M. teren în intravilan, conform art. 13 lit. b) din Legea nr. 44/1994.
Recursul este fondat în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, prin cererea lor, procuratorii C.D.P. şi C.M.V. au solicitat sancţionarea Primarului General al municipiului Bucureşti cu amendă prevăzută de art. 10 alin. 3 şi 16 din Legea nr. 29/1990 pentru fiecare zi de întârziere în executarea sentinţei civile nr. 1008 din 23 octombrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ. Este vorba de o hotărâre prin care s-a stabilit obligaţia Consiliului General al municipiului Bucureşti de a soluţiona favorabil cererea reclamantului C.I.M., veteran de război, de a fi împroprietărit conform art. 13 lit. b) din Legea nr. 44/1944.
S-a cerut de asemenea, obligarea ambelor autorităţi publice la plata unor despăgubiri materiale şi morale.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 29/1990, dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se va face în termenul prevăzut îh cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
în cazul în care termenul nu este respectat se va aplica conducătorului autorităţii administrative sancţiunea prevăzută la art. 10 alin. 3, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere. Tribunalul hotărăşte în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea părţilor, fără plata vreunei taxe de timbru, hotărârea fiind definitivă şi executorie.
în speţă, Curtea de Apel a soluţionat cererea procuratorilor lui C.I.M. printr-o sentinţă şi după dezbateri în şedinţă publică.
De asemenea, a interpretat greşit obiectul cererii, repunând în discuţie aspecte care exced cadrului procesual şi care au fost lămurite printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Practic, s-au invocat argumente pentru a se justifica refuzul autorităţilor publice pârâte dea aplica o hotărâre pronunţată într-un litigiu de contencios administrativ, ceea ce, faţă de specificul materiei şi dispoziţiile legale precizate, nu este de conceput.
Adăugând la considerentele analizate, omisiunea instanţei de a se pronunţa şi asupra capătului de cerere subsecvent, privind daunele materiale cerute de procuratori pentru întârzierea în executarea hotărârii, Curtea Supremă de Justiţie apreciază sentinţa ca vădit nelegală şi netemeinică.
în consecinţă, urmează a se admite recursul şi a fi casată hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
NOTĂ
Decizia nr. 1851/2000 a Secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie este temeinică şi legală, fiind corect desfiinţată hotărârea recurată, deoarece nu este de conceput ca o hotărâre judecătorească irevocabilă să fie în fapt lipsită de forţa executorie tocmai printr-o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti, în speţă aceeaşi instanţă care pronunţase şi prima hotărâre, respectiv sentinţa civilă nr. 1008 din 23 decembrie 1997 (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea Supremă de Justiţie). Chiar dacă argumentele invocate de prima instanţă ar fi fost întemeiate1), ele nu erau în măsură să înlăture aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 29/1990, căci o hotărâre judecătorească irevocabilă - intrată în puterea lucrului judecat - nu poate fi desfiinţată decât prin căile extraordinare de atac organizate de lege oricât de nelegală ori vădit netemeinică ar fi aceasta.
Precizăm însă că în considerentele deciziei pronunţate de instanţa supremă s-a strecurat şi o regretabilă inadvertenţă de ordin tehnico-juridic. Legea nr. 29/1990 a fost expres modificată prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi2* prin care s-a dispus - între altele -înlocuirea noţiunii «hotărâre definitivă» cu «hotărâre irevocabilă» în cuprinsul art. 16 alin. 1 (cf. art. VII pct. 3 din Legea nr. 59/1993), precum şi înlocuirea corespunzătoare în tot cuprinsul Legii nr. 29/1990 a termenului «tribunal» sau, după caz, «tribunalului», cu «instanţă» sau «instanţei», după caz (art. VII pct. 5 din Legea nr. 59/1993). Urmare a acestor modificări exprese art. 16 din Legea nr. 29/1990 a primit următorul conţinut: «Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativă (autoritatea publică, cf. art. 48
din Constituţia României din 1991, - p.n.) este obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
în cazul în care termenul nu este respectat se va aplica conducătorului autorităţii administrative (autorităţii publice, - p.n.) sancţiunea prevăzută la art. 10 alin. 3, iar reclamantului i se vor putea acorda daune pentru întârziere. Instanţa hotărăşte în camera de consiliu, de urgenţă, la cererea reclamantului, cu citarea părţilor, fără plata vreunei taxe de timbru, hotărârea fiind definitivă şi executorie.
Conducătorul autorităţii administrative (autorităţii publice, - p.n.) se poate îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii potrivit dreptului comun.»
Faţă de redactarea actuală a art. 16 din Legea nr. 29/1990 apare cu totul surprinzătoare omisiunea instanţei supreme, cu atât mai mult cu cât în forma iniţială a art. 16 din Legea nr. 29/1990 competenţa materială a soluţionării cererii de aplicare a sancţiunii prevăzute de art. 10 alin. 3 din aceeaşi lege (o amendă de 500 de lei pe zi de întârziere) conducătorului autorităţii publice obligate să pună în executare hotărârea judecătorească irevocabilă revenea tribunalului, iar nu curţii de apel, care nu exista ca instanţă judecătorească în anul 1990. Numai în urma modificării Legii nr. 29/1990 în anul 1990 competenţa materială a aplicării sancţiunii prevăzute de art. 16 revine instanţei de contencios administrativ care a soluţionat în primă instanţă litigiul, adică, în speţă, tribunalul sau curtea de apel, după caz.
Semnalăm în sfârşit că prevederile art. 16 din Legea nr. 29/1990 privind modul de executare al hotărârilor judecătoreşti date în litigiile de contencios sunt dispoziţii speciale, derogatorii de la noul regim de drept comun stabilit în art. 5802 - 5805 din codul de procedură civilă (astfel cum a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 138/2000, cu modificările şi completările ulterioare). într-adevăr, dispoziţiile art. 5802 - 5805 privind executarea silită a obligaţiilor de a face sau a obligaţiilor de a nu face, altele decât obligaţia de predare silită a unui bun mobil sau imobil sunt dispoziţii generale, care alcătuiesc dreptul comun în această materie3* fiind aplicabile numai în măsura în care nu există dispoziţii speciale sau prin lege nu s-ar prevede altfel (generaţia specialibus non derogant). Este de observat că potrivit regulilor de drept comun, dacă obligaţia de a face (sau a nu face) nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile de la 200.000 lei la 500.000 lei, în favoarea statului, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu prin încheiere irevocabilă de către instanţa de executare (judecătoria), în plus, pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei respective, creditorul poate cere şi obligarea debitorului la daune-interese (art. 5803 C. pr. civ.).
De lege ferenda rămâne de văzut dacă dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 29/1990 îşi mai justifică existenţa sau, dimpotrivă, este mai oportună, cum ni se pare, extinderea şi în această materie a dispoziţiilor de drept comun (art. 5802 - 5805 C. pr. civ.).
| ← CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LICENŢIAT. CERERE DE ÎNSCRIERE LA O... | CONTENCIOS ADMINISTRATIV. GUVERNATORUL B.N.R. AUTORIZAŢIE DE... → |
|---|
