CONTENCIOS ADMINISTRATIV. GUVERNATORUL B.N.R. AUTORIZAŢIE DE FUNCŢIONARE BANCARĂ ŞI ALTE DOCUMENTE PROPRII. CERERE DE PREDARE. NATURĂ ŞI EFECTE JURIDICE
| Comentarii |
|
Adresa nr. VII/G/203 din 5 mai 1999 prin care i se aduce la cunoştinţă recurentei faptul că, urmare a rămânerii definitive a hotărârii de retragere de către intimată a autorizaţiei de funcţionare a recurentei trebuie ca, în termen de 5 zile de la primirea ei să restituie originalul autorizaţiei de funcţionare şi anexa la ordinul intimatei nr. 1/1999 privind obiectul de activitate al CREDIT BANK nu poate îmbrăca forma unui act administrativ, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, ci este în realitate un act de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, definitivă şi irevocabilă, respectiv hotărârea prin care s-a soluţionat negativ contestaţia formulată de recurentă împotriva hotărârii nr. 3 din 18 aprilie 1997 a intimatei de retragere a autorizaţiei de funcţionare a recurentei.
(Secţia de contencios administrativ, dec. nr. 1880 din 24 mai 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
B. “R.C.R.” SA C.B. a chemat în judecată B.N.R., solicitând să se constate nelegalitatea actului nr. VII/G/203 din 5 mai 1999 emis de pârâtă, prin care se solicită predarea autorizaţiei de funcţionare a reclamantei şi a actelor anexă la ordinul nr. 1 /1999 al pârâtei, transmise reclamantei prin scrisorile nr. III/442/din 24 decembrie 1991 şi nr. VII/G/61 din 1 februarie 1999.
în motivarea acţiunii, reclamanta arată că decizia nr. 1012 din 22 aprilie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, invocată de pârâtă prin actul contestat a fost suspendată prin sentinţa civilă nr. 554 din 13 mai 1999 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ.
Mai arată că pârâta a supus abuziv reclamanta la o serie de restricţii în ce priveşte desfăşurarea normală a operaţiunilor bancare şi că reclamanta, în urma recomandărilor organelor de control ale pârâtei, a luat măsuri pentru sistarea creditelor, recuperarea creditelor acordate, reducerea cheltuielilor de funcţionare, constituirea de provizioane de risc, sporirea activelor, reducerea membrilor consiliului de administraţie, alegerea unui nou consiliu de administraţie şi elaborarea de norme şi regulamente.
Menţionează că pârâta a recunoscut obiectul de activitate şi funcţionarea reclamantei ca bancă, dar a luat măsuri abuzive printre care a închis contul curent al acesteia şi a debranşat-o de la SWIFT-ul bancar.
Prin sentinţa civilă nr. 1394 din 11 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ a respins excepţia de lucru judecat, excepţie invocată de pârâtă, dar a respins şi acţiunea ca inadmisibilă.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că adresa a cărei anulare se cere nu este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi că reclamanta nu are dreptul să funcţioneze ca bancă pentru că i s-a retras autorizaţia de funcţionare prin hotărârea nr. 3/1997 a Consiliului de administraţie al pârâtei.
în ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat reţine că nu poate fi primită deoarece în cauza de faţă s-a solicitat anularea adresei, nu a
hotărârii nr. 3/1997 cu privire la care s-a pronunţat o decizie irevocabilă.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei, susţinând că instanţa care a soluţionat pricina nu era competentă material să procedeze în acest fel conform dispoziţiei nr. 83 din Legea nr. 58/1998 care prevăd că hotărârile Consiliului de administraţie al pârâtei se atacă la Curtea Supremă de Justiţie, astfel că şi refuzul acestui organ de a răspunde la o sesizare trebuie soluţionat tot de această instanţă.
Consideră că hotărârea este netemeinică şi nelegală şi pentru că prin comunicarea actului contestat pârâta a încălcat dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 64/1995 care prevăd suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare, pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, începând cu data deschiderii procedurii de reorganizare, pârâta obţinând prin hotărâre judecătorească constatarea insolvabilităţii reclamantei.
Arată că procedura declanşată de pârâtă nu a fost finalizată şi, totuşi, nelegal pârâta a dispus de-switarea reclamantei şi închiderea contului pe care îl avea aceasta la pârâtă, ceea ce i-a creat mari prejudicii.
Mai arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere referitor la de-switare şi închiderea contului, cu toate că a stăruit în judecarea acestuia.
Recursul va fi respins pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
Prin acţiunea introductivă s-a cerut să se constate nelegalitatea actului nr. VII/G/203 din 5 mai 1999 emis de intimată, act care în realitate este o adresă prin care i se aduce la cunoştinţă recurentei că, urmare rămânerii definitive a hotărârii de retragere de către intimată a autorizaţiei de funcţionare a recurentei trebuie ca, în termen de 5 zile de la primirea adresei, să restituie originalul autorizaţiei de funcţionare şi anexa la ordinul intimatei nr. 1/1999 privind obiectul de activitate al C.B.
Această adresă nu poate îmbrăca forma unui act administrativ, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, ea fiind în realitate un act de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, definitivă şi irevocabilă, hotărârea prin care s-a soluţionat negativ
contestaţia formulată de recurentă împotriva hotărârii nr. 3 din 18 aprilie 1997 a intimatei, de retragere a autorizaţiei de funcţionare a recurentei.
Cum hotărârea nr. 3/1997 a rămas definitivă, intimata a pretins (cum era şi normal) ca recurenta să-i predea originalul autorizaţiei de funcţionare, autorizaţie care, de altfel, nici nu mai avea valoare juridică deoarece a fost anterior anulată.
Ca atare, o astfel de adresă nu poate fi considerată ca fiind un act administrativ supus controlului instanţei de contencios administrativ.
Susţinerea recurentei că în realitate acţiunea sa trebuie încadrată în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi privită ca un refuz de a răspunde la cerere nu poate fi reţinută pentru că obiectul acţiunii introductive este clar specificat, iar ulterior recurenta-reclamantă nu şi l-a modificat.
Astfel fiind, corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea este inadmisibilă.
în ce priveşte susţinerea recurentei că nu Curtea de Apel era competentă să soluţioneze în primă instanţă cauza de faţă, ci Curtea Supremă de Justiţie, nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
Art. 83 din Legea nr. 58/1998 prevede că la Curtea Supremă de Justiţie pot fi atacate direct actele emise de B.N.R. în virtutea atribuţiilor stabilite
prin legea respectivă, acte care privesc măsurile de remediere a unor greşeli şi sancţiunile aplicate, măsuri privind instituirea supravegherii şi administrării speciale şi cele privind neacordarea autorizaţiei de funcţionare.
în cauza de faţă nu este atacat un act de această natură, ci o adresă, în realitate o somaţie prin care se cere recurentei să se conformeze unei hotărâri anterioare a intimatei, hotărâre rămasă definitivă ca urmare a respingerii cererii introdusă în justiţie prin care se solicită anularea acesteia.
Adresa contestată nu este o hotărâre a Consiliului de administraţie, cum susţine recurenta, ci o solicitare a guvernatorului băncii de a se conforma hotărârii Consiliului de administraţie, hotărâre care a fost validată şi de către instanţele judecătoreşti.
Deoarece s-a reţinut corect că acţiunea este inadmisibilă, instanţa de fond nu mai trebuia să analizeze fondul cauzei şi să se pronunţe asupra de-switării sale şi a închiderii.
Cum se constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, se va dispune respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 29/1990 şi art. 299 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
| ← CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LEGEA NR. 44/1994 | CONTENCIOS ADMINISTRATIV. ACTE DE PROCEDURA. LIPSA COMUNICĂRII... → |
|---|
