Competenţă. Constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de renunţare la cetăţenia română
| Comentarii |
|
Invocând atât nevaliditatea cauzei obligaţiei, cât şi vicierea consimţământului său la încheierea actului de renunţare la cetăţenia română, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune de drept civil, pentru care sunt incidente dispoziţiile dreptului comun, competenţa aparţinând judecătoriei.
(Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 3192 din 8 noiembrie 2000, nepublicată)
- Extras -
Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a declaraţiei sale de renunţare la cetăţenia română, aprobată prin Decretul prezidenţial nr. 30 din 21 decembrie 1981, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 953,955, 966 din C. civ. şi art. 2 din Decretul nr. 167/1958. A susţinut că pentru renunţarea la cetăţenia română i-a fost viciat consimţământul prin violenţă psihică şi că declaraţia sa a fost lipsită de o cauză valabilă.
Judecătoria sectorului 5 a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti cu motivarea că declaraţia de renunţare la cetăţenia română a fost aprobată printr-un decret prezidenţial, act administrativ emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, pentru care este reglementat controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, conform art. 3 pct. 1 C. pr. civ.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia de contencios-administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr. 1067 din 19 septembrie 2000, a fost declinată competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 5.
Ivindu-se conflict negativ de competenţă, dosarul a fost trimis la Curtea Supremă de Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Soluţionând acest conflict de competenţă, Curtea reţine că reclamanta s-a adresat judecătoriei pentru a se constata, în temeiul art. 955-957 şi art. 966 C. civ., nulitatea declaraţiei sale de renunţare la cetăţenia română, iar nu pentru recunoaşterea
cetăţeniei române sau pentru redobândirea ei, conform art. 37 din Legea nr. 21/1991 republicată, care ţin de competenţa exclusivă a statului, ca atribut al suveranităţii sale.
Invocând atât nevalidarea cauzei obligaţiei, cât şi vicierea consimţământului său la încheierea actului de renunţare la cetăţenia română, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu un raport de drept civil, pentru care sunt incidente dispoziţiile dreptului comun, competenţa aparţinând judecătoriei.
împrejurarea că declaraţia de renunţare la cetăţenie a fost aprobată ulterior printr-un act de autoritate, nu schimbă regimul de drept comun al litigiului sau competenţa materială a judecătoriei, dat fiind că reclamanta nu a contestat procedura de recunoaştere a cetăţeniei române şi nici statutul juridic rezultat din calitatea de cetăţean în relaţiile cu autorităţile statului, ca expresie a apartenenţei la statul al cărui cetăţean este persoana respectivă.
în atare situaţie, pricina dedusă judecăţii nu are ca obiect un raport de drept public, spre a fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 29/1990, care reglementează controlul judecătoresc al actelor administrative întocmite de autorităţile publice ale statului.
Drept consecinţă, cererea reclamantei, cetăţean olandez, cu domiciliul ales în Municipiul Bucureşti, urmează a fi soluţionată în primă instanţă, de judecătorie, conform normelor de drept substanţial din Codul civil, care reglementează conflictele cuprinse în art. 12 alin. 1 teza II din Legea nr. 105/1992 care, prin derogare de la regula aplicării naţionale în materia statutului persoanei fizice, prevede că „determinarea şi proba cetăţeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetătenie se invocă”.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va stabili că pentru judecarea în primă instanţă a pricinii este competentă Judecătoria sectorului 5, instantă la care va fi trimis dosarul.
NOTĂ
1. Preliminarii. Astfel cum rezultă din circumstanţele cauzei, reclamanta a solicitat să se “constate” “nulitatea absolută” a “declaraţiei” sale de renunţare la cetăţenia română, aprobată printr-un decret prezidenţial din 1981, cererea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 953, 955 şi 956 C. civ., susţinând că pentru renunţarea la cetăţenia română i-a fost viciat consimţământul prin violenţă psihică şi că declaraţia sa a fost lipsită de o cauză valabilă.
Judecătoria învestită cu soluţionarea cererii şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel, cu motivarea că “declaraţia” de renunţare la cetăţenia română a fost aprobată printr-un decret prezidenţial, “act administrativ emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, pentru care este reglementat controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, conform art. 3, pct. 1 C.pr.civ.”
Curtea de Apel astfel învestită, prin declinarea competenţei, a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă, declinându-şi competenţa în favoarea judecătoriei.
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, instanţa supremă a decis în modul arătat, precizând în suportul soluţiei sale că reclamanta a cerut doar “constatarea nulităţii declaraţiei de renunţare la cetăţenia română”, iar nu “recunoaşterea cetăţeniei române sau redobândirea ei”, care ţin de “competenţa exclusivă a statului, ca atribut al suveranităţii sale”. în fine, “împrejurarea că declaraţia de renunţare la cetăţenia română a fost aprobată ulterior printr-un act de autoritate nu schimbă regimul de drept comun al litigiului sau competenţa materială a judecătoriei, dat fiind că reclamanta nu a contestat procedura de recunoaştere a cetăţeniei române şi nici statutul juridic rezultat din calitatea de cetăţean în relaţiile cu autorităţile statului”. (Mărturisim că această din urmă precizare nu ne-a fost cu totul accesibilă: dacă reclamantei i s-a aprobat cererea de renunţare la cetăţenia română, nu sesizăm pertinenţa considerentului în sensul căruia reclamanta nu a contestat procedura de “recunoştere a cetăţeniei române”. Nu este însă cazul, nici locul să facem supoziţii.)
Câteva constatări preliminarii ni se par esenţiale:
- Instanţa supremă a modificat natura actului în discuţie. Era vorba despre o “declaraţie de renunţare la cetăţenia română”, iar nu de “încheierea actului de renunţare”. Cu alte cuvinte, în contextul reglementării atunci în vigoare, era vorba de o “cerere de aprobare a renunţării la cetăţenia română” - art.22, alin.2 din Legea nr.24/1971, legea cetăţeniei române-, de o manifestare unilaterală de voinţă susceptibilă să declanşeze procedura de pierdere a cetăţeniei române1*;
- în contextul reglementării constituţionale de la acea epocă, aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română aparţinea Consiliului de Stat, care nu era calificat ca “autoritate a administraţiei publice centrale”, ci ca “organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă”. Decretele Consiliului de Stat - inclusiv cele individuale - erau semnate de Preşedinte; ce e drept, printr-un”decret prezidenţial”, el aproba renunţarea la cetăţenie, dar, cel puţin formal, pe baza aprobării Consiliului de Stat şi, în orice caz, tot ca “organ suprem al puterii de stat”;
- Din câte ştim, nici o normă legală nu asimilează decretele emise de fostele organe supreme ale puterii de stat “actelor administrative” emise de “o autoritate a administraţiei publice centrale”, pentru a putea fi atacate în contenciosul administrativ şi în condiţiile reglementărilor actuale. într-un alt context, dar, prin simetrie, având forţă măcar de sugestie şi pentru problema aici discutată, Curtea Constituţională a decis că decretele adoptate de fostul Consiliu de Stat “nu pot fi considerate ca reprezentând acte administrative", o asemenea interpretare fiind “infirmată de prevederile Constituţiei din 1965”, “fostul Consiliu de Stat fiind organ suprem al puterii de stat, nu al administraţiei de stat”; dar, în circumstanţe determinate, “organele de jurisdicţie pot, potrivit art. 150, alin. 1 din Constituţie, să constate că, dacă vin în conflict cu prevederile acesteia, sunt abrogate.”2*
în opinia noastră, problema de fond rămâne însă alta: solicitarea să se constate nulitatea absolută a declaraţiei de renunţare la cetăţenia română, întrucât declaraţia “a fost lipsită de o cauză valabilă”, iar consimţământul a fost viciat “prin violenţă psihică” şi, pe de altă parte, natura unei astfel de acţiuni, iar pe cale de consecinţă, admisibilitatea sau nu a acţiunii.
2. Cauza nu este definită în legea civilă, iar doctrina a fost uneori, cât priveşte “cauza”, ezitantă, imprecisă, diversă sau chiar contradictorie, procurând astfel argumente “anticauzaliştilor”.3)
Câteva texte din legea civilă au totuşi ca obiect “cauza” (art.948 şi art. 966-968 C.civ.), unul dintre acestea având o formulare enigmatică: “Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie” - art. 967 C.civ.4)
Din chiar cuprinsul reglementărilor rezultă o situaţie dilematică: este vorba de cauza “convenţiei” sau de cauza “obligaţiei” ? Deşi art. 948 C.civ. înscrie cauza printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei “convenţii”, iar art. 967, alin. 1 C.civ. se referă de asemenea la cauza “convenţiei”51, considerăm că textul de primă referinţă rămâne totuşi cel al art. 966 C.civ., care, sub titlul “Despre cauza convenţiilor”, specifică atributul “cauză” în raport cu “obligaţia”. Cel mult, în actuala ambianţă normativă, s-ar putea vorbi despre cauza “obligaţiei convenţionale”, a unei obligaţii deliberat voite. în sens subiectiv, cauza apare astfel ca fiind mobilul determinant al debitorului care a consimţit la asumarea obligaţiei sau “obiectivul urmărit prin încheierea actului”6* juridic civil, scopul mediat sau causa remota.
Ar fi însă inutile abordările mai largi, esenţial rămânând faptul că elementul în discuţie -cauza deci - priveşte obligaţiile derivate din “convenţii”, oneroase sau cu titlu gratuit, ori din acte juridice civile unilaterale (testamentul).
“Declaraţia” de renunţare la cetăţenia română sau - corect exprimându-ne - “cererea” de renunţare la cetăţenie, nu este un act juridic, în sensul definit de legea civilă ca sursă a obligaţiei şi în legătură cu care ar urma să se verifice dacă există cauza, dacă ea este reală şi dacă ea este licită şi morală. Fireşte că o astfel de cerere are unul sau mai multe “motive”, dar, în principiu nu orice motiv poate fi considerat echivalent al unei “cauze”. Cererea însăşi, cuprinzând desigur - cum spune art. 26 din Legea nr. 21/1991 şi cum spunea art. 22 din vechea reglementare - “motive temeinice”, nu dă naştere unei obligaţii civile şi, în sensul atribuit noţiunii de “cauză”, nu este de natură să asigure realizarea scopului urmărit, care, în orice caz, nu se realizează prin cerere. Ni se pare deci cu totul improvizată asocierea cauzei la cererea de renunţare la cetăţenia română.
Improvizată ni se pare şi sintagma “declaraţia a fost lipsită de o cauză valabilă' (s.n.). Art. 966 C.civ. are în vedere - cu privire la obligaţiile civile, bineînţeles - “lipsa cauzei”, o “cauză falsă” sau o “cauză nelicită”. Sub rezerva celor deja arătate, s-ar putea eventual vorbi despre o cauză simulată - admisibilă în principiu - sau despre absenţa cauzei, nu de nonvalabilitatea ei.
Poate însă că în intenţia reclamantei a fost să justifice lipsa de o „ cauză valabilă” prin invocarea vicierii consimţământului, ca urmare a unei violenţe psihice, ipoteză plauzibilă. Numai că iarăşi trebuie spus că art.948 C. civ. se referă la „ consimţământul valabil al părţii ce se obligă” prin „convenţie”, iar art. 955 C. civ., invocat de reclamantă, vizează „violenţa în contra celui ce s-a obligat”, ceea ce nu este cazul în situaţia unei cereri, ca element primar din procedura instituită prin lege, pentru renunţarea la cetăţenia română.
Violenţa este faptul de a extorca consimţământul unei persoane la un act juridic, prin mijloace de natură să-i inspire temerea. Art. 953 C. civ. consideră că violenţa este un viciu de consimţământ. în realitate, ea însăşi nu este un viciu de consimţământ, ci un fapt material, o circumstanţă externă care alterează consimţământul, prin intermediul temerii ilegitime că se va produce un rău, iar acest rău, considerabil, să fi fost determinant pentru extorcarea consimţământului. Textul art. 956 C. civ., care, referindu-se la violenţă, nu excelează prin rigoare^', nu se referă la „natura răului”, fiind însă admis că violenţa poate fi fizică - vis - sau morală - metus, precum şi că răul poate privi nu numai persoana sau averea, ci şi disponibilităţile pecuniare.8' Violenţa fizică nu este însă un viciu de consimţământ, întrucât anihilarea voinţei înseamnă, evident, absenţa totală a acesteia. Interesează deci violenţa morală, care, în fapt, semnifică şantaj. Victima violenţei poate exercita o acţiune în nulitatea „ actului încheiat”: în caz de violenţă fizică, nulitatea este absolută, considerându-se chiar - în unele opinii - că actul este inexistent; în caz de violenţă morală, nulitatea este relativă.
Esenţial, în context, rămâne faptul că violenţa alterează consimţământul la încheierea unui „act juridic” civil, susceptibil de sancţionare cu nulitatea, ea nu se referă la „cereri”, chiar făcute, în cadrul unei proceduri care s-ar putea finaliza prin emiterea unui act de autoritate.
3. în condiţiile arătate, o acţiune în nulitatea „declaraţiei” sau a „cererii” de renunţare la cetăţenia română ar fi nu numai anacronică, ci şi superfluă, întrucât, chiar constatându-se „nulitatea absolută a declaraţiei” - aşa cum s-a cerut aceasta nu poate avea nici un rezultat cât priveşte cetăţenia. Eventuala satisfacţie morală n-ar putea complini, în acest caz, lipsa interesului juridic pentru a exercita o asemenea acţiune.
Din datele litigiului, atâtea câte ne-au fost accesibile, rezultă însă că s-a cerut „constatarea nulităţii declaraţiei” de renunţare la cetăţenia română. Dintr-o asemenea perspectivă, în raport cu cele prevăzute de art. 111 C. pr. civ., „bizareria” litigiului s-a amplificat: a) Greu sau chiar imposibil de intuit cum s-ar justifica interesul pentru exercitarea unei acţiuni în constatare; b) N-ar urma să se constate existenţa sau inexistenţa unui „drept”, ci a faptului material de violenţă psihică; c)Partea are la îndemână o altă cale pentru realizarea dreptului la cetăţenie -redobândirea acesteia, în condiţiile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 21/1991. Pe scurt, acţiunea în constatare ar fi inadmisibilă, ea neavând în suportul ei exigenţele cumulate prevăzute expres prin dispoziţiile art. 111 C. pr.civ.
Ar fi prezentat un interes aparte, pentru o altă posibilă discuţie, determinarea circumstanţelor de natură să demonstreze existenţa unei violente psihice.
| ← Conflict negativ de competenţă. Compensaţii materiale... | Calitate procesuală. Recurs declarat de persoane care nu au... → |
|---|
