CSJ. Decizia nr. 685/2002. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.685
Dosar nr.2286/2002
Şedinţa publică din 19 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi Garda Financiară Iaşi împotriva sentinţei civile nr.72/CA din 1 iunie 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
La apelul nominal s-au prezentat recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, ambii reprezentaţi de consilierul juridic A.L. şi intimata-reclamantă S.C. „D" SRL prin avocatul C.B., lipsind recurenta-pârâtă Garda Financiară Iaşi.
Procedura completă.
Consilierul juridic A.L. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate ca nelegală şi netemeinică şi pe fond, respingerea acţiunii pentru motivele prezentate în recurs.
Avocatul C.B. a pus concluzii de respingere a recursului, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacată pentru motivele prezentate pe larg în concluziile scrise (f.15) şi acordarea cheltuielilor de judecată conform dovezilor de la dosar.
Reprezentanta Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29.11.2001, reclamanta Societatea comercială „D" SRL a solicitat anularea procesului-verbal încheiat la 13.09.2001 de Garda Financiară Iaşi şi a deciziei nr.1750 din 30.10.2001 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi exonerarea sa de obligaţia de a plăti la bugetul statului suma de 539.904.441 lei, reprezentând impozit pe profit, T.V.A. şi majorările de întârziere aferente. În subsidiar, reclamanta a solicitat recalcularea obligaţiilor sale de plată şi să se constate că datorează la bugetul statului numai suma de 85.959.968 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că organele de control au stabilit greşit obligaţiile sale către bugetul de stat, reţinând că a transmis către S.C. „C" SA dreptul de proprietate pentru spaţiul comercial în suprafaţă de 158,85 m.p., anterior datei la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Reclamanta a arătat că organele de control nu au ţinut seama de actele depuse şi prin care a dovedit că emiterea facturii către S.C „C" SA şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost posibile numai după data la care a devenit proprietara spaţiului comercial, având dreptul să-l înstrăineze.
Prin sentinţa nr.72/CA/ 1.06.2002, Curtea de Apel Iaşi a admis în parte acţiunea, a anulat parţial actele contestate pentru următoarele obligaţii fiscale: impozit pe profit în sumă de 89.438.858 lei, cu majorările de întârziere aferente în sumă de 289.384.853 lei şi majorările de întârziere aferente TVA în sumă de 67.660.651 lei. În aceeaşi sentinţă s-a dispus menţinerea actelor de control pentru obligaţiile reclamantei de a plăti la bugetul statului impozit pe profit în sumă de 11.126.342 lei şi T.V.A. în sumă de 55.504.914 lei, cu majorări de întârziere în sumă de 106.319.514 lei, fiind obligate pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 9.305.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, până la data de 26.04.1999, reclamanta nu a fost proprietara spaţiului comercial de 158,85 m.p. şi nu a avut posibilitatea să încheie actul de vânzare-cumpărare, astfel încât a fost nelegal obligată ca şi până la această dată să plătească impozitul pe profit şi majorările de întârziere aferente TVA calculate la sumele reprezentând contravaloarea imobilului înstrăinat Societăţii comerciale „C" SA.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi şi Garda Financiară – Secţia Iaşi, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.
Recurenţii au susţinut că instanţa de fond nu a analizat probele dosarului şi soluţia dată s-a întocmit exclusiv pe raportul de expertiză contabilă, efectuat în cauză pe baza susţinerilor din acţiune. Recurenţii au arătat că preţul vânzării spaţiului comercial a fost încasat integral de intimată în anul 1997 şi de la această dată, a existat obligaţia impunerii venitului realizat, indiferent de momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât actul s-a încheiat pe parcursul judecăţii, la data de 17.06.2002.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile art.304 şi art.3041 Cod procedură civilă, Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Societatea comercială „D" S.R.L. a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.1071/ 7.07.1997 încheiat cu F.P.S. acţiuni reprezentând 40% din capitalul social al SC „A" S.A., iar prin contractul nr.22/ 10.12.1997 a cumpărat acţiunile reprezentând diferenţa de 60% din capitalul societăţii. Cu ordinul de plată nr.264/ 19.01.1998, societatea intimată a achitat ultima rată din preţul întregului pachet de acţiuni cumpărate.
La 26.08.1997, societatea intimată a încheiat cu S.C. „C" SA un contract de asociere în participaţiune pentru spaţiul comercial în suprafaţă de 158,85 m.p., situat în Iaşi şi aflat la acea dată în patrimoniul Societăţii comerciale „A" SA. Prin acest contract, intimata s-a obligat ca după achiziţionarea spaţiului comercial să perfecteze vânzarea lui către SC „C" SA, iar transferul dreptului de proprietate a fost stabilit pentru data plăţii integrale a ratelor care au fost eşalonate până la 30.10.1997.
Convenţia astfel încheiată nu reprezintă o participare la beneficiile şi la pierderile uneia sau mai multor operaţiuni comerciale, pentru că nu cuprinde elementele esenţiale ale asociaţiunii în participaţiune prevăzute în art.251-256 Cod comercial. Această convenţie este în realitate un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care părţile s-au obligat să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare pentru un bun individual determinat şi la preţul stabilit.
Din clauzele convenţiei rezultă neîndoielnic şi că părţile au consimţit ca unele din obligaţiile proprii vânzării să fie executate anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare şi anume ca, lucrul vândut să fie predat la data plăţii primei rate care a avut loc la data de 27.08.1997, ca preţul să fie plătit anticipat şi în rate, urmând ca dreptul de proprietate asupra bunului să fie transmis la data plăţii ultimei rate, efectuate de S.C. „C" SA cu ordinul de plată nr.1342 din 30.10.1997.
În atare situaţie, la data de 10.12.1997, când intimata a devenit deţinătoarea întregului pachet de acţiuni al Societăţii comerciale „A" SA şi când S.C. „C" SA achitase suma de 307.800.000 lei cu titlul de contravaloare a spaţiului comercial, erau îndeplinite condiţiile stipulate în convenţia părţilor pentru transferul dreptului de proprietate şi pentru care corect organele de control au calculat obligaţiile de plată a impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată, cu majorările de întârziere aferente.
Faptul generator al celor două obligaţii fiscale l-a constituit însuşi transferul dreptului de proprietate care, prin convenţia părţilor, a avut loc anterior perfectării actului de vânzare-cumpărare şi din acest punct de vedere se constată că, instanţa de fond şi-a întemeiat greşit hotărârea pe apărarea din acţiune privind exigibilitatea obligaţiilor către bugetul de stat după data la care intimata a fuzionat cu S.C. „A" S.A.
Astfel, conform art.4 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.70/1994 republicată, „profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile rezultate din livrarea bunurilor mobile, a bunurilor imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate (...), inclusiv din câştiguri din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, într-un an fiscal, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile".
De asemenea, Ordonanţa Guvernului nr.3/1992 republicată, prevede în art.10 alin.1 că „obligaţia plăţii TVA ia naştere la data efectuării livrării de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor".
Aplicând aceste dispoziţii legale, recurenţii au stabilit corect că, la data de 25.01.1998 au devenit scadente obligaţiile intimatei de a plăti impozit pe profit şi TVA pentru suma de 307.800.000 lei şi că, de la aceeaşi dată sunt datorate şi majorările de întârziere aferente celor două obligaţii.
Anulând parţial actele de control, instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind întemeiată susţinerea din acţiune privind scadenţa obligaţiilor de plată a impozitului pe profit şi a T.V.A. numai după data de 26.04.1999, când a fost înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului Iaşi fuziunea prin absorbţie a S.C. „A" S.A. cu societatea intimată.
Apărarea intimatei că numai după absorbţia activului şi pasivului SC „Alimentara 15 Nusa" SA a devenit proprietara spaţiului comercial şi a fost în drept să-l înstrăineze, nu poate fi reţinută ca temei de exonerare pentru obligaţiile de plată către bugetul de stat, devenite scadente de la 25.01.1998.
Fuziunea prin absorbţie realizată prin actul autentificat la 2.11.1998 a avut drept consecinţă încetarea ca persoană juridică a societăţii absorbite, S.C. „A" S.A. dar prin transmisiunea universală a patrimoniului acestei societăţi, intimata nu a dobândit dreptul de a dispune cu privire la elementele din activul societăţii absorbite pentru că, acest drept l-a avut încă din momentul cumpărării întregului pachet de acţiuni din capitalul societăţii şi a cărei unică acţionară era anterior fuziunii.
Omiţând că intimata, în calitate de unică acţionară a S.C. „A" S.A., avea dreptul de dispoziţie asupra spaţiului comercial, ca element al activului societăţii cumpărate şi că, la 30.10.1997, primise suma de 307.800.000 lei cu titlul de contravaloare a spaţiului, expertul contabil desemnat în cauză a exprimat opinii contradictorii cu privire la natura juridică a acestei sume şi nu a argumentat concluzia sa privind lipsa de implicaţii fiscale pentru înregistrarea sumei în contabilitatea societăţii intimate pe anul 1997.
Instanţa de fond şi-a însuşit greşit concluziile expertizei contabile, fără a avea în vedere celelalte probe administrate în cauză şi care infirmă susţinerea expertului privind încasarea de către intimată a sumei de 307.800.000 lei cu titlul de împrumut de la S.C.„C" SA.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi pe fond, va respinge ca nefondată acţiunea formulată de S.C. „D" SRL Iaşi, menţinând ca legale şi temeinice procesul-verbal din 13.09.2001 şi Decizia nr.1750/ 30.10.2001 întocmite de recurenţi cu privire la obligaţia societăţii intimate de a plăti la bugetul statului şi suma de 539.904.441 lei, contestată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi Garda Financiară Iaşi, împotriva sentinţei civile nr.72/CA din 1 iunie 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
Casează sentinţa atacată şi pe fond respinge acţiunea formulată de S.C. „D" SRL.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 683/2002. Contencios. Nulitatea absoluta Ordin... | CSJ. Decizia nr. 686/2002. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
