CSJ. Decizia nr. 1212/2003. Contencios. Recurs anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1212/2003
Dosar nr. 93/2002
Şedinţa publică din 25 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 18 iulie 2001, reclamanta SC E.P. SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 897 din 19 iunie 2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, a procesului-verbal nr. 188352/2000, întocmit de Administraţia Financiară a sectorului 6 Bucureşti, exonerarea de plata sumei de 1.471.126.818 lei, reprezentând diferenţă impozit pe profit (344.133.668 lei) şi majorări de întârziere aferente (1.126.993.150 lei) şi obligarea pârâtelor să recunoască reclamantei, dreptul de a beneficia de scutire la plata impozitului pe profit, pe o perioadă de 5 ani.
În motivarea acţiunii s-a arătat că în urma cererii de rambursare a T.V.A., în valoare de 725.255.053 lei, Administraţia Financiară a sectorului 6 Bucureşti a dispus efectuarea unui control, ale cărui rezultate au fost consemnate în procesul-verbal nr. 165711 din 29 septembrie 2000. Ulterior, s-a efectuat un nou control, încheindu-se procesul-verbal nr. 188352 din 4 decembrie 2000, act contestat prin prezenta acţiune, reclamanta considerând că desfăşoară activitate de producţie, astfel încât nu datorează impozit pe profit.
Prin sentinţa civilă nr. 1487/2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se că în mod legal, organele fiscale au stabilit în sarcina reclamantei, o diferenţă de impozit pe profit şi majorări de întârziere, deoarece activitatea pe care a desfăşurat-o, a fost de prestare de servicii, astfel cum s-a stabilit prin procesul-verbal din 29 septembrie 2000, act necontestat de petentă. Cu privire la excepţia privind prescrierea dreptului de a se stabili impozitul pe profit, s-a reţinut că această cerere nu a fost formulată, şi în procedura prealabilă jurisdicţională, iar pe fond, sunt aplicabile prevederile OG nr. 70/1994.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, reclamanta, criticând-o sub patru aspecte.
Se arată că în mod greşit instanţa a respins cererea privind prescrierea dreptului de a se stabili impozit pe profit, cu motivarea că nu a solicitat acest lucru în procedura prealabilă, întrucât este vorba de o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care poate fi invocată în orice stadiu al procesului; că sentinţa este motivată în sensul inadmisibilităţii acţiunii (nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990), iar dispozitivul prevede respingerea acţiunii, ca nefondată, existând, astfel, motive contradictorii şi străine de natura pricinii; că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de anulare a procesului-verbal de control din 4 decembrie 2000 şi a deciziei Ministerului Finanţelor Publice; că sentinţa nu se sprijină pe probele administrate în cauză.
Motivele de recurs au fost întemeiate în drept de către reclamanta-recurentă, pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7 teza a II-a şi a III-a şi pct. 9 C. proc. civ.
Verificând cauza în funcţie de recursul formulat, Curtea reţine următoarele:
Prin procesul-verbal nr. 188352 din 4 decembrie 2000, al Administraţiei Financiare a sectorului 6 Bucureşti, a fost calculat impozitul pe profit şi majorări de întârziere datorate de recurentă, pentru perioada 6 aprilie 1993 - 21 septembrie 1998, avându-se în vedere că societatea a avut activitate preponderentă de prestări de servicii, nu de producţie, astfel cum s-a analizat şi s-a stabilit prin procesul-verbal nr. 165711 din 29 septembrie 2000, al Administraţiei Financiare a sectorului 6 Bucureşti.
Acest proces-verbal din data de 29 septembrie 2000, nu a fost contestat de recurentă, motiv pentru care concluziile sale sunt definitive.
Prin procesul-verbal din data de 4 decembrie 2000 s-a calculat numai diferenţa de impozit pe profit, pentru perioada precizată, plus majorări de întârziere, avându-se în vedere situaţia stabilită prin procesul-verbal anterior. Drept urmare, prin prezenta acţiune, petenta nu putea să constate decât sumele la care a fost obligată prin procesul-verbal din data de 4 decembrie 2000, nu şi alte aspecte, după cum bine a reţinut instanţa de fond.
Având în vedere că sumele sunt datorate, întrucât nu se mai poate discuta încadrarea activităţii societăţii, aceasta fiind definitiv stabilită prin procesul-verbal din data de 29 septembrie 2000, necontestat, ca fiind de prestări de servicii – acţiunea a fost respinsă în mod legal şi temeinic. Ca urmare, curtea de apel a reţinut în mod judicios că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, întrucât reclamanta nu a dovedit că are un drept recunoscut de lege care să-i fi fost vătămat. Acesta este un argument pentru netemeinicia acţiunii, întrucât s-a analizat cererea pe fond şi nu reprezintă un considerent pentru inadmisibilitatea acţiunii, astfel cum susţine eronat recurenta.
În acest sens nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza a II-a şi a III-a C. proc. civ.
Instanţa, prin analizarea fondului pricinii în ce priveşte primul capăt din cererea introductivă de instanţă, se constată că s-a pronunţat în mod temeinic şi legal, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6 şi ale art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.
Referitor la primul motiv de recurs, Curtea apreciază că nici acesta nu este fondat, întrucât invocarea prescrierii dreptului organelor fiscale, de a stabili impozit pe profit, reprezintă o cerere din cadrul acţiunii principale formulate de reclamantă, cerere care nu a fost promovată, şi în procedura prealabilă jurisdicţional-administrativă. Nefiind întrunite cerinţele art. 5 din Legea nr. 29/1990, în mod legal curtea de apel a respins acest petit. Invocarea prescripţiei de către reclamantă prin acţiune, nu echivalează cu o excepţie, aceasta din urmă (excepţia) reprezentând un mijloc al pârâtului, de apărare în procesul civil. Or, recurenta a avut calitate procesuală activă (reclamantă) şi invocarea de către aceasta a prescripţiei, reprezintă o cerere din cuprinsul acţiunii, cerere în temeiul căreia a tins să dovedească netemeinicia obligării sale la sumele menţionate în procesul-verbal de control atacat.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că recursul nu este fondat sub nici un aspect. Drept urmare, se va respinge recursul, constatându-se, totodată, că nu există temeiuri de casare de ordine publică, a sentinţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC E.P. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 1487 din 8 octombrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1211/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 1213/2003. Contencios. Anulare ordin M.I.R.... → |
|---|
