CSJ. Decizia nr. 1264/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1264/2003
Dosar nr. 1208/2002
Şedinţa publică din 27 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 11 septembrie 2001, reclamanta SC M. SA Bicaz, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Neamţ, a solicitat anularea deciziei nr. 1181 din 31 iulie 2001, precum şi a procesului verbal de control prin care a fost obligată la plata sumei de 502.308.387 lei reprezentând 394.772.256 lei impozit pe venitul persoanele nerezidente şi 107.536.131 lei majorări de întârziere aferente acestui impozit.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că în mod greşit veniturile obţinute de nerezidenţi au fost încadrate la categoria drepturi de licenţă pentru Germania şi respectiv redevenţe pentru Elveţia şi Danemarca, în raport cu natura serviciilor furnizate şi cu certificatele de rezidenţă fiscală ale furnizorilor săi, în baza cărora, veniturile obţinute de aceştia se impun în conformitate cu prevederile art. 7 din convenţiile încheiate cu Germania, Danemarca şi Elveţia pentru evitarea dublei impuneri.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 20 din 12 februarie 2002 a respins ca nefondată acţiunea reclamantei reţinând că actele atacate sunt legale şi temeinice, reţinând, în esenţă, că activităţile desfăşurate de firmele din Germania se încadrează în prevederile art. 11 parag. 3 al Convenţiei cu această ţară, iar cele cu firmele din Danemarca şi Elveţia în prevederile art. 13 şi art. 12 din convenţiile cu aceste ţări, iar nu în cele ale art. 7 ale respectivelor convenţii.
În motivarea sentinţei s-a mai reţinut că în aceste condiţii reclamanta avea obligaţia de a reţine la sursă impozitul pentru veniturile obţinute de firmele străine şi a-l vira la bugetul de stat. Totodată, s-a înlăturat raportul de expertiză contabilă ca neavând fundament legal, iar în ce priveşte cuantumul sumelor s-a reţinut că acesta nu a fost contestat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, societatea reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, printr-o primă critică se susţine că deşi prin expertiza încuviinţată în cauză s-a arătat că nu este în situaţia plăţii unor licenţe sau redevenţe, ci a unor plăţi pentru prestaţii de servicii pentru care nu se datorează sumele stabilite şi menţinute de autorităţile fiscale, totuşi, instanţa de fond, fără a dispune o nouă expertiză, a înlăturat-o pe cea efectuată în cauză adoptând o soluţie contrară acesteia.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de fond, în mod greşit, nu a reţinut că în conformitate cu prevederile convenţiilor de evitare a dublei impuneri, reclamanta nu avea obligaţia de a impozita veniturile respective.
În fine, recurenta-reclamantă critică sentinţa instanţei de fond şi pe considerentul că aceasta nu a avut în vedere jurisprudenţa în domeniu, indicând în acest sens două decizii ale altor instanţe datând din anul 1998 ( o decizie a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ şi alta a unei curţi de apel) şi nici aspecte de ordin practic.
Examinând sentinţa atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză şi cu toate dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) lit. d) din OG nr. 83/1998, prin noţiunea de redevenţe se înţeleg plăţi de orice fel, inclusiv cele în natură, primite pentru folosirea sau concesionarea oricărui drept, cum ar fi: drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau ştiinţifice(…); orice brevet, inovaţie, licenţa, know-how, mărci de comerţ sau fabrica, operaţiuni de franchising, desene sau modele, planuri, schiţe, formule secrete sau procedee de fabricaţie, program de calculator (soft), (…) orice echipament industrial, comercial sau ştiinţific, inclusiv pentru utilizarea şi dreptul de a utiliza informaţii şi cunoştinţe referitoare la experienţa în domeniul industrial, comercial sau ştiinţific, precum şi orice alte plăţi pentru utilizarea altor drepturi.
Conform art. 11 alin. (2) din Convenţia de evitare a dublei impuneri dintre România şi Germania, drepturile de licenţă sunt definite ca fiind remunerări de orice fel plătite pentru folosirea sau pentru concesionarea folosirii unor drepturi de autor (…) asupra brevetelor, mărcilor de fabrică, desene sau modele, planuri, formule sau procedee secrete sau pentru folosirea ori concesionarea folosirii unor echipamente industriale, comerciale sau ştiinţifice ori pentru comunicarea de informaţii privitoare la o experienţă dobândită în domeniul industrial, comercial sau ştiinţific. Tot la acest articol, dar la alin. (1) şi (2) se arată că aceste drepturi de licenţă care provin dintr-un stat contractant şi sunt plătite unei persoane care îşi are reşedinţa în celălalt stat contractant pot fi supuse impozitării numai în acel stat contractant, dar, pot fi însă impuse şi în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislaţia acelui stat, dar impozitul nu poate depăşi 10 % din suma reprezentând drepturile de licenţă.
În Convenţia de evitare a dublei impuneri dintre România şi Elveţia la art. 12 alin. (1) şi (2) se arată, de asemenea, că redevenţele care provin dintr-un stat contractant şi plătite unui rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în acest celălalt stat, totuşi aceste redevenţe sunt, de asemenea, impozabile în statul contractant din care provin, potrivit legislaţiei acelui stat, iar dacă persoana care primeşte redevenţele este beneficiara efectivă a acestora, impozitul astfel stabilit nu poate depăşi 10% din suma brută a redevenţelor. Tot la acest articol, dar la alin. (3) se arată natura remuneraţiilor care se includ în termenul redevenţe folosit în legătură cu impozitarea veniturilor realizate de persoanele nerezidente, termen care include aceleaşi situaţii ca şi cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. c) din OG nr. 83/1998.
Aceeaşi posibilitate de a fi impozitate redevenţele, în cota de cel mult 10% şi în statul contractant din care provin, este reglementată şi în Convenţia de evitare a dublei impuneri dintre România şi Danemarca, ratificată prin Decretul nr. 389/1977, decret care include în termenul de redevenţe, remuneraţii care au aceeaşi natură juridică ca acelea menţionate şi în convenţiile mai sus arătate.
În cauză, se constată că recurenta a încheiat cu firmele din Germania, Danemarca şi Elveţia contracte privind atât achiziţionarea de echipamente tehnologice, precum şi furnizarea de informaţii cu referire la acestea.
Pentru furnizarea acestor informaţii firmele străine au întocmit lunar facturi şi au încasat contravaloarea acestora, plăţile respective încadrându-se, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate (şi nu dicţionarelor indicate de expert) în remuneraţia pentru licenţe şi redevenţe, iar nu în contravaloarea unor servicii.
Faptul că ulterior controlului recurenta-reclamantă a prezentat certificate de rezidenţă fiscală a fost avut în vedere în Decizia nr. 1181 din 31 iulie 2001.
Este adevărat că, potrivit alin. (2) al art. 11, 12 şi respectiv 13 din cele trei convenţii impozitul nu poate depăşi 10% din suma redevenţelor respectiv a drepturilor de licenţă, iar autorităţile fiscale au stabilit acest cuantum, numai că recurenta-reclamantă nu a contestat această cotă în sens de cuantum, nici la Ministerul Finanţelor Publice, nici la instanţa de fond.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la raportul de expertiză contabilă, se constată că instanţa de fond, prin considerentele sentinţei, a arătat în detaliu de ce a optat pentru soluţia adoptată. Faptul că aceasta nu coincide cu cea propusă de expert nu este de natură a necesita schimbarea soluţiei şi nici efectuarea altei expertize, soluţia fiind fundamentată pe celelalte probe administrate în cauză şi pe dispoziţiile legale aplicabile în cauză.
Desigur, referirea la jurisprudenţa altor instanţe este meritorie în condiţiile în care aceasta exprimă o practică unitară pe o anumită problemă de drept sau este o decizie a Curţii Supreme de Justiţie, secţii unite, dată în baza art. 329 C. proc. civ., dar trebuie utilizată în limitele legii cu măsură şi prudenţă, aceasta cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-o continuă schimbare nu numai a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti, ci chiar şi a cadrului legislativ.
De altfel, nu pot fi eludate nici dispoziţiile art. 123 din Constituţie şi cele ale Legii nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare potrivit cărora în România justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, jurisprudenţa nefiind izvor de drept în sistemul românesc.
Prin urmare, în speţă, nici motivul de recurs bazat pe aspecte de jurisprudenţă nu poate fi primit, în raport cu prevederile legale arătate în cele ce preced.
În consecinţă, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M. SA Bicaz împotriva sentinţei civile nr. 20 din 12 februarie 2002 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1262/2003. Contencios. Pensie. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1265/2003. Contencios → |
|---|
