CSJ. Decizia nr. 2441/2003. Contencios. Act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2441/2003
Dosar nr. 2340/2002
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 iulie 2001, astfel cum a fost precizată la 19 februarie 2002, SC L.D. SRL Piteşti a solicitat anularea atât a deciziei nr. 844 din 11 iunie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, cât şi a procesului verbal nr. 24 din 20 octombrie 2000 încheiat de Direcţia Controlului Financiar Fiscal Argeş, precum şi a hotărârii nr. 43 din 23 noiembrie 2000 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că actele atacate, prin care nu i s-a acordat dreptul de deducere a sumei de 1.305.110.884 lei T.V.A. plătită în vamă pentru aportul în natură a asociatului unic SC L.D. GmbH, sunt netemeinice şi nelegale, întrucât se bazează pe o premisă falsă, constând în împrejurarea de fapt potrivit căreia importul a fost efectuat de asociatul unic şi nu de societate, pe o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi pe aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la deductibilitatea în speţă a T.V.A., conform OUGnr. 17/2000.
Aceasta a mai arătat că a înregistrat la Administraţia Finanţelor Publice şi la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş o cerere de rambursare, că în urma cererii sale s-a dispus efectuarea controlului Direcţiei de Control Financiar Fiscal Argeş, control finalizat prin procesul verbal atacat, întrucât s-a diminuat T.V.A. de rambursat cu suma de 1.305.110.884 lei reprezentând T.V.A. neadmisă la deducere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, sesizată prin declinare de competenţă, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că societatea nu beneficiază de dreptul de deducere T.V.A. conform art. 19 lit. b) din OUGnr. 17/2000, deoarece, pe de o parte, aceasta nu a probat cu acte că bunurile importate sunt destinate nevoilor firmei şi sunt proprietatea ei (produsele importate neîndeplinind cerinţele impuse de OG nr. 3/1992 şi nu au devenit proprietatea reclamantei nefiind predate efectiv). Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat şi că nu se pot reţine concluziile raportului de expertiză, acestea fiind contradictorii şi în neconcordanţă cu interpretarea dată de instanţă dispoziţiilor legale incidente pricinii (art. 19 din OUGnr. 17/2000).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, SC L.D. SRL Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Printr-un prim motiv de recurs, societatea comercială a invocat nemotivarea sentinţei atacate, apreciind, pe de o parte, că aceasta nu a arătat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi nici pe cele pentru care s-au înlăturat cererile recurentei-reclamante şi mijloacele sale de apărare, respectiv înscrisuri şi raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expertul A.N., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, în opinia recurentei-reclamante referirile făcute la textele de drept substanţial sunt în termeni foarte generali.
Astfel, arată recurenta, referirea la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 cu modificările subsecvente şi la art. 19 din OUGnr. 17/2000 sunt desprinse de contextul unei interpretări judiciare corect şi bazate pe motive de fapt eronate şi contradictorii, situaţie ce corespunde cu o nemotivare.
Printr-un alt motiv de recurs s-a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 4 alin. (2), art. 8 alin. (1) teza II, art. 11 lit. a), art. 17 A, art. 18 lit. a) din OUGnr. 17/2000 şi cu aplicarea greşită a art. 19 lit. a) şi b) din OUGnr. 17/2000, aprobată prin Legea nr. 547/2001, precum şi a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificată şi completată, fiind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de fond a dat o greşită soluţionare a problemei de drept dedusă judecăţii care constă în a stabili dacă societatea îndeplinea la momentul achitării T.V.A. solicitată prin cererea de rambursare, condiţiile prevăzute de art. 19 din OUGnr. 17/2000 şi nu la un moment ulterior, iar considerentul instanţei potrivit căruia numai procesul verbal de predare-primire a bunurilor importate face probaţiunea realizării aportului în natură este lipsit de fundament juridic. De altfel, arată recurenta, astfel cum rezultă din materialul probatoriu administrat în cauză, bunurile aprobate sunt în patrimoniul societăţii.
Hotărârea atacată a fost criticată şi sub aspectul că instanţa a interpretat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în mod nelegal şi greşit, considerând în mod eronat că în speţă nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra aporturilor în lipsa predării efective, deşi din chiar textul legii rezultă existenţa a două obligaţii, de a da (transferul drepturilor corespunzătoare), cât şi a obligaţiei subsecvente, de a face (predarea efectivă), iar nu prin predarea efectivă a bunurilor aprobate se realizează însăşi transferul dreptului de proprietate şi nu doar transferul riscurilor.
În fine, recurenta-reclamantă a susţinut şi că instanţa de fond nu a aplicat în mod corect dispoziţiile legale privind regimul deducerii T.V.A. aferentă bunurilor şi serviciilor pentru realizarea operaţiunilor prevăzute în art. 18 al OUGnr. 17/2000, deşi societatea a justificat prin documente legal întocmite cuantumul T.V.A. (respectiv prin declaraţiile de import, întocmite de comisionarul său în vamă).
În concluzie, societatea recurentă consideră că a devenit proprietara bunurilor aprobate din momentul facturării lor către furnizor şi, în calitate de titulară a operaţiunilor de import derulate în perioada 2 martie - 18 august 2000, avea obligaţia achitării taxelor vamale, a comisionului vamal şi a T.V.A. şi dreptul de a deduce T.V.A. în cuantum de 1.305.110.884 lei pentru bunurile importate, constituind aport în natura la capitalul social.
Examinând sentinţa atacată în raport cu toate criticile formulate, cu întregul material probatoriu administrat în cauză şi cu toate prevederile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 6 pct. B din OUG nr. 17/2000 sunt scutite de T.V.A. operaţiunile de import prevăzute limitativ la lit. a) - i), astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
În cauză, importul bunurilor pentru care s-a refuzat deducere de T.V.A. este o operaţiune anterioară celei în care acestea devin aport în natură şi astfel nu se poate beneficia de scutire de TVA.
Extinderea beneficiului prevăzut de lege şi asupra altor operaţiuni decât cele strict şi limitativ prevăzute de art. 6 din OUGnr. 17/2000 nu este posibilă.
Potrivit prevederilor art. 18 lit. a) din OUGnr. 17/2000 privind T.V.A.: „Contribuabilii înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul la deducerea taxei aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate, destinate realizării de:
a) operaţiuni supuse T.V.A. conform art. 17 din prezenta ordonanţă (…)", iar conform normelor pentru aplicare a OUG nr. 17/2002 aprobate prin HG nr. 401/2000, pct. 10.6: „Nu poate fi dedusă, potrivit legii, T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la (…)
b) bunuri şi servicii destinate realizării de operaţiuni scutite de T.V.A., pentru care prin lege nu se prevede exercitarea dreptului de deducere", care se coroborează cu pct. 10.13 din aceeaşi hotărâre:
„Documentele aferente achiziţionărilor de bunuri şi/sau servicii care nu au legătură cu activitatea economică desfăşurată de contribuabili sau pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit nu vor fi înscrise în jurnalul pentru cumpărări, iar taxa pe valoarea adăugată aferentă nu este deductibilă".
În conformitate cu reglementările legislaţiei vamale, respectiv Codului vamal, obligaţia plăţii drepturilor vamale datorate pentru bunurile provenite din import revine titularului operaţiunii de import, persoană juridică română, care poate fi destinatarul bunurilor achiziţionate în scopul constituirii sau majorării capitalului social prin aportul în natură, în speţă, faptul de a fi titularul operaţiunilor de import neechivalând cu a fi şi proprietarul bunurilor importate.
În cauză, se constată că instanţa de fond, corect a reţinut şi a aplicat dispoziţiile legale în materie, de strictă aplicare, precum şi faptul că importul bunurilor este o operaţiune anterioară celei în care acestea devin aport în natură, iar în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare, aportul în natură „se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare", deci se constituie aport în natură la capitalul social printr-un act de predare-primire a acestor bunuri şi înregistrarea în patrimoniu, iar nu prin facturarea lor; susţinerile recurentei că transmiterea proprietăţii asupra bunurilor importate a avut loc la momentul individualizării acestora prin predarea efectivă către societate, respectiv la momentul în care bunurile au fost puse la dispoziţia societăţii, persoană juridică română, în vama română sunt, evident, nefondate.
Referitor la susţinerea recurentei privitor la deducerea T.V.A. pentru operaţiunea aportului la capitalul social care este scutită de T.V.A. se reţine că potrivit HG nr. 401/2000, aceasta nu a făcut dovada preluării prin act de predare primire a bunurilor şi înregistrării în patrimoniul societăţii, ca aport în natură la capitalul social al societăţii, facturarea respectivelor bunuri conducând la aplicarea de către organele fiscale a dispoziţiilor pct. 10.6 şi art. 10.13 din HG nr. 401/2000. Facturarea presupune operaţiunea de achiziţionare prin vânzare-cumpărare şi corect s-a reţinut de organele fiscale că T.V.A. achitat în vamă de societatea română pentru respectivele bunuri destinate utilizării ca aport în natură la capitalul social, este o taxă referitoare la bunuri destinate operaţiunii scutite, pentru care legea nu prevede exercitarea dreptului de deducere.
Aşadar, întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că este proprietara bunurilor, corect s-a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile concrete privind exercitarea dreptului de deducere prevăzut de art. 18 din OUGnr. 17/2000, cu modificările ulterioare, în vigoare la data controlului, normele fiscale fiind de strictă aplicare. În plus, deşi se invocă o notă contabilă din 30 noiembrie 1998 de înscriere în evidenţă contabilă a societăţii a majorării capitalului social subscris de asociatul unic, nu rezultă că aceasta ar fi fost depusă cu ocazia controlului sau a exercitării căilor administrative de atac, la dosar fiind doar actul adiţional autentificat.
Totodată, se constată că din actele depuse de recurentă în dosarul cauzei (adresa nr. 12950 din 11.03.2002 emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Vămilor) nu rezultă că recurenta este titularul operaţiunii de import aşa cum pretinde în motivele de recurs (răspunsul Direcţiei Generale a Vămilor limitându-se la o recomandare privind posibilitatea de adresare a cererii).
În ceea ce priveşte referirile recurentei-reclamante la noul act normativ care reglementează materia T.V.A., se constată că acestea nu au relevanţă în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Prin urmare, constatându-se că recurenta nu a făcut dovadă că bunurile în cauză sunt destinate nevoilor societăţii şi sunt proprietatea ei - art. 18 coroborat cu art. 19 lit. b), se reţine că în mod corect instanţa de fond a stabilit atât situaţia de fapt, cât şi motivele de drept care au format convingerea sa în pronunţarea sentinţei atacate.
În consecinţă, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar motivele de recurs neîntemeiate, se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC L.D. SRL Piteşti împotriva sentinţei civile nr. 635 din 18 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2440/2003. Contencios. Recurs refuz acordare... | CSJ. Decizia nr. 2443/2003. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
