CSJ. Decizia nr. 2445/2003. SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATI.. împotriva deciziei Curtii de Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATI.
Decizia nr. 2445/2003
Dosar nr. 775/2003
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Autoritatea de Control a Curţii de Conturi nu a acordat descărcare de gestiune pentru exerciţiul bugetar 2001 ordonatorului de credite Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud în urma efectuării controlului de verificare a contului de execuţie şi a bilanţului contabil, reţinând săvârşirea unor abateri financiare prin care a fost prejudiciat bugetul de stat.
S-a stabilit că la nivelul întregului an bugetar 2001, precum şi în perioada 1 ianuarie 2002 – 31 mai 2002 instituţia controlată a realizat venituri din activitatea de prestări servicii prin folosirea unor deţinuţi la efectuarea unor lucrări, în afara locului de detenţie, în ramura construcţiilor şi agriculturii şi că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din OUGnr. 17/2002, coroborate cu prevederile pct. 2.3 din Normele de aplicare aprobate prin HG nr. 401/2000, Penitenciarul Aiud avea obligaţia să se înregistreze ca unitate plătitoare de T.V.A. şi, în consecinţă, să calculeze, înregistreze şi vireze această taxă la bugetul de stat. Suma calculată pentru perioada indicată este de 993. 906.710 lei, iar majorările de întârziere aferente sunt de 214.204.623 lei.
Pentru nerespectarea prevederilor legale care au condus la cauzarea acestui prejudiciu, controlul a reţinut vinovăţia pârâţilor mr. M.I. – şef contabil şi M.O.I. - conducătorul activităţii financiare a instituţiei în perioada ianuarie – iunie 2001.
Prin încheierea completului constituit la nivelul Direcţiei de Control Financiar Ulterior Alba a Curţii de Conturi a fost sesizată instanţa în vederea stabilirii răspunderii juridice a persoanelor făcute răspunzătoare pentru prejudicierea bugetului de stat cu suma de 993.906.710 lei T.V.A. neplătită şi majorările aferente în sumă de 214.204.623 lei, pentru care s-a reţinut răspunderea solidară a pârâţilor M.I. şi M.O.I., pentru încălcarea prevederilor legale privind regimul de aplicare a T.V.A.
Prin sentinţa nr. 21 din 20 august 2002, Colegiul jurisdicţional Alba a respins încheierea nr. 33 din 11 iulie 2002 a Direcţiei de Control Ulterior a Camerei de Conturi judeţene Alba pentru abateri financiare şi despăgubiri civile şi, în consecinţă, a respins cererea pentru obligarea la plata sumei de 933.906.710 lei a Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud, reprezentând T.V.A. datorată bugetului de stat, precum şi a majorărilor de întârziere în sumă de 214.204.623 lei.
Totodată, a respins şi cererea pentru obligarea pârâţilor mr. M.I., contabil şef şi M.O.I., contabil, la plata în solidar a sumei de 214.204.623 lei în favoarea bugetului de stat cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Colegiul jurisdicţional a reţinut, în esenţă, pe de o parte, că nici dispoziţiile OG nr. 3/1992, nici cele ale Legii nr. 345/2002 nu creează obligaţia de plată a T.V.A. în sarcina Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud, iar pe cale de consecinţă inexistenţa unui prejudiciu în dauna bugetului de stat. Pe de altă parte, prima instanţă a constatat că întrucât prejudiciul reţinut în sarcina pârâţilor este inexistent, aceştia trebuie exoneraţi de plata despăgubirilor civile.
Curtea de Conturi, secţia jurisdicţională, prin Decizia nr. 613 din 7 noiembrie 2002 a admis recursul jurisdicţional declarat de procurorul financiar împotriva sentinţei nr. 21/2002 a Colegiului jurisdicţional Alba şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a obligat Direcţia Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul de Maximă Siguranţă Aiud să vireze la bugetul statului suma de 933.906.710 lei reprezentând T.V.A. şi majorări de întârziere în sumă de 214.204.623 lei pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 şi în continuare până la plata integrală a prejudiciului efectiv, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, secţia jurisdicţională a reţinut în motivarea deciziei aspectele expuse în continuare.
Potrivit art. 3 lit. d) din OUGnr. 17/2000 nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A. operaţiunile privind livrările de bunuri şi prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate de „instituţiile publice, pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranţa statului, culturale şi sportive" şi că potrivit art. 5 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepsei, deţinuţii sunt obligaţi la executarea unei munci utile, dar munca acestora poate fi interpretată ca având un profund caracter socio-educativ şi mai ales cultural educativ, atâta timp cât se desfăşoară în temeiul unor contracte de prestări de servicii în agricultură sau construcţii (de obicei) ce au drept scop principal aducerea de venituri extrabugetare instituţiei publice.
Totodată, s-a reţinut că art. 3 din OUGnr. 17/2000 nu exclude instituţiile publice de la plata T.V.A., ci numai activităţile acestora, enumerate la lit. d), în rest pentru celelalte operaţiuni impozabile ele sunt supuse T.V.A. (art. 3 alin. ultim).
De asemenea, s-a reţinut că, deşi în motivarea sentinţei nr. 21/2002 se aduce ca argument noua reglementare în materie, cuprinsă în Legea nr. 345/2002, care se recunoaşte, nu se aplică perioadei verificate (1 ianuarie 2000- 31 mai 2001), totuşi „instanţa nu poate să nu ţină seama de faptul că o hotărâre judecătorească finalizează pe o treaptă superioară un proces complex şi conţinând ipotetic un element de progres, ar deveni încă de la pronunţare anacronică prin ignorarea noilor reglementări".
S-a mai considerat că faţă de afirmaţia de mai sus, pe fond (excluzând forma susţinerii), se reţine că dispoziţiile Legii nr. 345/2002 au aplicaţie exclusiv pentru viitor şi, în consecinţă, faptele supuse judecăţii se vor aprecia în funcţie de legea în vigoare la data constatării, precum şi că motivaţia sentinţei recurate referitoare la faptul că organizarea distinctă a contabilităţii aparţine structurii ierarhic superioare, deşi nu exonerează de la plata T.V.A. Penitenciarul de Maximă Siguranţă Aiud poate fi reţinută la înlăturarea culpei pârâţilor M.I. şi M.O.I.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul Aiud, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată şi cele ale art. 304 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs formulate în cauză, se susţine: întâi, că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 3 din OUGnr. 17/2000, potrivit cărora în sfera de aplicare a T.V.A. nu se cuprind operaţiunile privind livrările de bunuri şi prestări de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate de instituţii publice, pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranţa statului, culturale şi sportive; în al doilea rând că, potrivit art. 3 din OG nr. 68/1999, veniturile extrabugetare realizate din activităţile organizate în sistemul penitenciar din prestaţiile de muncă, în atelierele de producţie bugetară şi centrele de reeducare şi în gospodăriile agrozootehnice, sunt reţinute în scopul finanţării parţiale a cheltuielilor curente şi de capital, indiferent de momentul încasării acestora, nu sunt purtătoare de T.V.A.; în al treilea rând că, Direcţia Generală a Penitenciarelor şi unităţile subordonate nu efectuează activităţi comerciale, conform prevederilor Codului comercial, care să fie purtătoare de T.V.A.; în fine, în recurs se invocă şi faptul că nu există prejudiciu efectiv la bugetul de stat, că nu s-au avut în vedere consecinţele sociale ce pot decurge, în opinia recurentei, din adăugarea contravalorii T.V.A. la tariful negociat de către penitenciare cu beneficiarii forţei de muncă speciale şi nici faptul că prevederile art. 2.3 din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 17/2000, aprobate prin HG nr. 401/2000, referitoare la obligativitatea organizării distincte a evidenţei gestiunilor şi contabilităţii care să permită determinarea T.V.A. nu sunt opozabile sistemului penitenciar în raport cu numărul de personal necesar pentru ţinerea unei astfel de evidenţe.
Examinând Decizia atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este cunoscut că T.V.A. reprezintă venit al bugetului de stat din categoria impozitelor indirecte. În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind, potrivit dispoziţiilor OG nr. 3/1992 şi art. 2 alin. (1) din OUG nr. 17/2000, operaţiunile privind livrările de bunuri mobile, transferul proprietăţii bunurilor imobile, importul de bunuri, prestările de servicii, precum şi operaţiunile asimilate acestora.
Aşadar, potrivit acestor dispoziţii legale, veniturile de natura celor realizate de recurentă, indiferent de forma juridică prin care se realizează, constituie operaţiuni supuse impozitării, iar OG nr. 68/1999 şi celelalte acte normative invocate în recurs, nu instituie dispoziţii derogatorii de la OG nr. 3/1992 şi OUGnr. 17/2000.
Referitor la activitatea desfăşurată în timpul executării pedepselor s-a reţinut corect că, potrivit Legii nr. 23/1969, aceasta are şi un caracter educativ, dar acest aspect nu face inoperante dispoziţiile art. 2 din OUGnr. 17/2000.
Astfel, în cauză ne aflăm în prezenţa unei activităţi conexe, nespecifică administraţiei penitenciare ca atare şi care pune în valoare nişte raporturi juridice cu terţe persoane şi cârmuite de dispoziţii specifice dreptului obligaţional, atât penitenciarul, prin direcţia sau serviciul său de specialitate, cât şi beneficiarul acţionând ca agenţi economici.
Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăseşte şi la alte instituţii publice, fără scop lucrativ şi cu privire la care sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie despărţită componenta cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esenţa ei nelucrativă, specifică instituţiei respective şi aplicat primei regimul fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.
A crea unui beneficiar de prestaţii de servicii plătite privilegiul fiscal al neachitării T.V.A. atunci când contractează cu penitenciarul spre deosebire de un agent economic care contractează aceleaşi servicii cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o discriminare, o nelegalitate de tratament care nu-şi găseşte nici un temei în lege.
Nu se poate aduce nici cel puţin argumentul de oportunitate, în sensul că din raţiuni social educative se face o favoare celor ce prestează munca sau instituţiei ca atare, întrucât T.V.A. este suportată de beneficiar, colectată de prestator şi vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând acelaşi şi pentru instituţia prestatoare şi pentru persoanele fizice.
Sunt de asemenea lipsite de pertinenţă şi celelalte argumente invocate de către recurentă.
Astfel, referitor la afirmaţia că statul nu a fost prejudiciat în speţă fiindcă unităţile beneficiare au virat la buget întreaga valoare a T.V.A. colectată, se reţine că ceea ce se impută este cu totul altceva şi anume faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal datorată şi care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului, motiv pentru care recurenta a fost obligată să vireze la bugetul statului sumele respective, astfel cum de altfel recunoaşte şi aceasta în motivarea recursulu.
Tot astfel, susţinerea că pentru a fi plătitor de T.V.A. este necesar să existe o „activitate independentă (subl. n.) de specificul sistemului penitenciar", este nerelevantă, deoarece dacă este adevărat că specific activităţii penitenciare poate fi şi reeducarea prin muncă, este nespecific activităţii de reeducare valorificarea prestărilor de servicii, consimţită de către deţinuţi, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care ţin de natura activităţilor comerciale, sunt specifice acestora şi, funcţional, au un caracter independent.
Nici argumentul referitor la nivelul scăzut al numărului de personal specializat pentru ţinerea evidenţei impozitelor nu poate fi luat în considerare, acest aspect ţinând de managementul recurentei, iar nu de obligativitatea plăţii taxei indirecte.
Prin urmare, constatându-se că Decizia atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul Arad împotriva deciziei nr. 613 din 7 noiembrie 2002 a Curţii de Conturi a României, secţia jurisdicţională, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2444/2003. Contencios. împotriva deciziei... | CSJ. Decizia nr. 2449/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
