CSJ. Decizia nr. 2663/2003. Contencios. Refuz plata despagubiri materiale rectificarea carnetului de munca si reintegrarea în functia avuta. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2663/2003
Dosar nr. 2180/2003
Şedinţa publică din 17 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 mai 2002 reclamantul S.C.E. a chemat în judecată Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 90 milioane lei reprezentând despăgubiri pentru paguba cauzată prin înlăturarea sa abuzivă din funcţie la data de 10 ianuarie 2001, fără îndeplinirea formalităţilor cerute de lege, rectificarea carnetului său de muncă şi reintegrarea sa în funcţie.
În motivarea cererii sale reclamantul a arătat că a fost înlăturat din funcţia de şef serviciu la data mai sus precizată printr-o adresă intitulată preaviz, emisă de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, care a aplicat abuziv şi discriminatoriu dispoziţiile OUG nr. 2/2001 şi ale HG nr. 20/2001, fără a i se comunica actul prin a fost înlăturat din funcţie.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită şi anularea ordinului nr. 394/2001 al Agenţiei Naţionale pentru Comunicaţii şi Informatică şi admiterea cererii sale de reparare a pagubei înregistrate ca urmare a înscrierii abuzive în carnetul său de muncă a unui act care nu îl priveşte şi nesocoteşte statutul său de funcţionar public, depunând şi dovada anulării ordinului, respectiv prin sentinţa civilă nr. 520/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pronunţată într-o altă cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1007 din 29 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 538 din 11 februarie 2003, a casat această sentinţă, ca urmare a admiterii recursului formulat de S.C.E. şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, reţinând că din conţinutul ordinului atacat nu rezultă că s-ar fi dispus eliberarea din funcţie a reclamantei, ci doar că s-a delegat directorului economic dreptul de a semna în carnetele de muncă ale salariaţilor Agenţiei Naţionale pentru Comunicaţii şi Informatică la încetarea raporturilor de muncă ale acestora, ca urmare a aplicării art. 14 din OUGnr. 2/2001 şi că, chiar dacă prin el însuşi acest ordin nu produce efecte juridice, înscrierea lui în carnetul de muncă drept temei al eliberării din funcţie constituie o vătămare certă a dreptului recunoscut de lege conferit de Legea nr. 188/1999 care obligă conducătorul unităţii să emită ordinul de eliberare, preavizul comunicat reclamantului neputând substitui ordinul respectiv.
Totodată, s-a precizat că se impune rejudecarea pricinii pentru analizarea cererii de reintegrare şi de plată a despăgubirilor, raportat la îndeplinirea sau nu a condiţiilor cerute de lege pentru eliberarea din funcţia publică a reclamantului.
În fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 586 din 23 aprilie 2003, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că eliberarea din funcţia publică a reclamantului nu este rezultatul unui act administrativ de dispoziţie al pârâtului Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, ci este un efect al desfiinţării Agenţiei Naţionale pentru Comunicaţii şi Informatică, motiv pentru care atât cererea privind reintegrarea în funcţie, cât şi cea privind plata despăgubirilor materiale şi a daunelor morale sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul S.C.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Printr-un prim motiv de recurs reclamantul susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de considerentele deciziei de trimitere a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, invocându-se dispoziţiile OUGnr. 2/2001 şi cele ale HG nr. 20/2001, ignorându-se, însă, aspectul referitor la obligaţia Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei de a emite un act administrativ în aplicarea actelor guvernamentale, precum şi a art. 11 din HG nr. 20/2001.
Prin al doilea motiv de recurs se invocă necunoaşterea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente cauzei, precum şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a acestora.
Totodată, prin celelalte motive de recurs, reclamantul a arătat, pe de o parte, că respingerea ca neîntemeiată a prescripţiei dreptului său la acţiune este în contradicţie cu respingerea ca nefondată a acţiunii sale.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant a arătat şi că instanţa de fond nu a reţinut că nu i s-a comunicat ordinul de destituire, iar din ordinul nr. 394 din 10 ianuarie 2001 nu rezultă că s-ar fi dispus eliberarea sa, ci doar că s-a delegat directorului economic dreptul de a semna în carnetele de muncă ale salariaţilor Agenţiei Naţionale pentru Comunicaţii şi Informatică la încetarea raporturilor de muncă ale acestora, ca urmare a aplicării art. 14 din OUG nr. 2/2001 şi chiar dacă acest act nu produce şi efecte juridice, înscrierea lui în carnetul de muncă a produs vătămarea dreptului conferit de Legea nr. 188/1999.
Totodată, recurentul-reclamant a formulat şi precizări referitoare la cuantumul daunelor solicitate.
Examinând sentinţa atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin HG nr. 973/1998 a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, condusă de un preşedinte ajutat de vicepreşedinţi, numiţi prin decizie a primului-ministru.
Potrivit art. 5 alin. (7) din HG nr. 973/1998, preşedintele poate delega dreptul de semnătură, în condiţiile legii.
Agenţia a fost desfiinţată prin OUGnr. 2/2001. Astfel, potrivit art. 14 din acest act normativ „se înfiinţează Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, iar Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică se desfiinţează".
Conform art. 10 din HG nr. 20/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei (M. Of., nr. 16/16.01.2001), „personalul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei… va fi încadrat numai pe bază de concurs sau examen, organizate şi desfăşurate conform legii".
Totodată, prin art. 11 din acelaşi act normativ se precizează că aceste minister „va prelua, pe bază de protocol, activul, pasivul, arhiva şi documentele Agenţiei Naţionale pentru Comunicaţii şi Informatică, în termen de 15 zile de la data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I."
Aşadar, instituţia publică la care recurentul-reclamant a avut raportul de serviciu a fost desfiinţată, iar dreptul de a-şi desfăşura activitatea la ministerul nou înfiinţat era condiţionat de participarea la concursul organizat în condiţiile legii, de către acesta din urmă.
În cauză, instanţa de fond în soluţionarea cererii reclamantului, astfel cum a fost succesiv precizată, trebuia să examineze legalitatea încetării raporturilor sale de serviciu în baza Legii nr. 188/1999.
Sub un prim aspect, este de reţinut că în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu referire la art. 48 din Constituţia României, obiectul examinării nu priveşte modul de încetare a unui contract de muncă, ci a raporturilor de serviciu ale reclamantului stabilite prin actul de numire în funcţia publică.
Ca atare, în raport de acest statut legal stabilit, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului poate avea loc exclusiv în condiţiile Legii nr. 188/1999.
Or, unul din cazurile prevăzute de acest act normativ cu privire la încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici este cel al eliberării din funcţie, în situaţiile limitativ prevăzute de art. 92 din Legea nr. 188/1999. Între aceste situaţii este înscrisă şi cea privind încetarea activităţii autorităţii sau instituţiei publice.
Cum în cauză activitatea agenţiei a încetat urmare a desfiinţării sale, pe cale de consecinţă legală, în condiţiile Legii nr. 188/1999, au încetat şi raporturile de serviciu ale reclamantului.
Această situaţie a fost comunicată reclamantului prin adresa nr. 652 din 9 ianuarie 2001.
Totodată, din ordinul nr. 394/2001, atacat, rezultă scopul delegării care priveşte încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor agenţiei conform art. 92 lit. b) din Legea nr. 188/1999.
Aşadar, criticile privind greşita interpretare a ordinului sus-menţionat şi omisiunea analizării corecte a situaţiei de fapt deduse judecăţii, cu referire la necesitatea preexistenţei ordinului de încetare a raporturilor de serviciu şi ignorarea dispoziţiilor OUG nr. 2/2001, apar ca fiind neîntemeiate.
Pe de altă parte, atât prin Decizia de trimitere nr. 538/2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, cât şi prin motivele de recurs formulate în cauză, s-a arătat că ordinul atacat nu produce efecte juridice prin el însuşi. Prin urmare, nu se poate reţine că în lipsa unei astfel de forţe juridice a ordinului sunt îndeplinite condiţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, referitoare la natura juridică a actului supus controlului instanţei de contencios administrativ.
De altfel, având în vedere cele expuse, în cele ce preced nu se constată încălcări ale dispoziţiilor constituţionale sau ale art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, amendată prin Protocolul nr. 11 referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.
De asemenea, cu privire la critica referitoare la pretinsa contradicţie existentă în soluţia instanţei de fond, între respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea acţiunii pe fond, se constată nu numai că în dispozitivul sentinţei atacate nu se fac referiri la această excepţie, dar şi că la judecarea pricinii în fond după casare nici nu s-a mai invocat această excepţie.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile neîntemeiate se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.C.E. împotriva sentinţei civile nr. 586 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2662/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 2669/2003. Contencios. Conflict negativ de... → |
|---|
