CSJ. Decizia nr. 2821/2003. Contencios. Anulare ordin M.I. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2821/2003
Dosar nr. 58/2003
Şedinţa publică din 25 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 983, pronunţată la data de 23 octombrie 2002 în dosarul nr.,1256/2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A.A., în contradictoriu cu Ministerul de Interne şi Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiunea formulată şi precizată ulterior, reclamantul a cerut anularea Ordinului nr. 0779/1998, prin care Ministrul de Interne l-a declarat indezirabil pe teritoriul României şi să se constate refuzul nejustificat de a pune capăt stării de restrângere a libertăţii, prin internarea sa în Centrul de primire, cazare şi triere Otopeni.
Acţiunea a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 973 din 28 iunie 2001, pronunţată în dosarul nr. 823/2001, fiind anulat ordinul atacat şi măsura internării, dispunându-se punerea în libertate a reclamantului.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1927 pronunţată la data de 27 mai 2002 în dosarul nr. 3433/2001, a admis recursul Ministerului de Interne, a casat sentinţa sus citată şi a trimis cauza pentru rejudecare, constatând că instanţa de fond soluţionase cauza şi anulase un act administrativ, care nu se afla în dosarul cauzei.
Rejudecând cauza şi respingând acţiunea formulată şi precizată de reclamant, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că cererea de anulare a Ordinului nr. 0779/1998 nu a respectat cerinţele prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/1990 şi că Decizia nr. 225 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 40/23.01.2001), nu produce efecte retroactive cu privire la ordinul atacat, iar măsura internării, cu consecinţa restrângerii libertăţii a fost tocmai urmarea respectării ordinului prin care a fost declarat indezirabil pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte statutul de refugiat acordat reclamantului prin Decizia nr. 354, pronunţată la data de 19 septembrie 2000 în dosarul nr. 4158/2000 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi contencios administrativ, instanţa de fond a reţinut că potrivit prevederilor Acordului European privind Suprimarea Vizelor pentru Refugiaţi, încheiat la Strasbourg la 20 aprilie 1959, ratificat de România prin Legea nr. 75/2001, statul român şi-a rezervat dreptul de a refuza accesul sau şederea pe teritoriul său a persoanelor pe care le consideră indezirabile.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamantul, susţinând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., pentru că:
- instanţa de fond nu s-a conformat deciziei de casare;
- Ordinul nr. 0779 din 31 iulie 1998 nu i-a fost comunicat niciodată, ceea ce i-a încălcat accesul liber la instanţa de contencios administrativ;
- art. 20 din Legea nr. 25/1969, invocat ca temei pentru emiterea ordinului atacat, a fost declarat neconstituţional de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 225 din 16 noiembrie 2000;
- acordarea statutului de refugiat în favoarea sa, a dus implicit la anularea ordinului atacat;
- măsura internării în Centrul de primire, cazare şi triere Otopeni este nelegală, atât în raport cu prevederile art. 29 din Legea nr. 25/1969, cât şi cu prevederile Legii nr. 123/2001, care a aprobat legea anterioară.
Recursul este neîntemeiat.
Prin Ordinul nr. 0779, emis la 31 iulie 1998 de Ministrul de Interne, a fost ridicat dreptul de şedere în România al cetăţeanului palestinian A.A., în temeiul art. 4 lit. d) şi art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România, având obligaţia să părăsească teritoriul ţării în 48 de ore, fiind declarat indezirabil pentru o perioadă de 5 ani.
Această măsură a fost adusă la cunoştinţa recurentului-reclamant de către Serviciul pentru Străini şi Probleme de Migrări şi Paşapoarte al judeţului Iaşi, prin procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998, punându-i-se în vedere să părăsească teritoriul României în termen de 48 de ore.
Ca urmare a nerespectării obligaţiei de a părăsi teritoriul României în termenul stabilit, recurentul-reclamant a fost internat în Centrul de primire, cazare şi triere Otopeni, unde a rămas până la 31 iulie 2003.
Prin Decizia nr. 394 din 19 septembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, rectificată prin încheierea din 5 octombrie 2000, recurentului-reclamant i s-a acordat statutul de refugiat pe considerente umanitare, constatându-se că îndeplineşte cerinţele art. 2 din Legea nr. 15/1996.
Prin acţiunea din 20 aprilie 2001, completată la data de 15 mai 2001, recurentul-reclamant a cerut anularea Ordinului nr. 0779/1998 şi punerea sa în libertate, precum şi obligarea ministerului la plata unor despăgubiri.
Criticile formulate prin cererea de recurs sunt neîntemeiate.
Astfel, instanţa de fond s-a conformat prevederilor art. 315 C. proc. civ. şi a adus la îndeplinire dispoziţiile instanţei de casare, la dosar fiind depuse Ordinul nr. 0779/1998 şi procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998.
În ceea ce priveşte comunicarea Ordinului nr. 0779 din 31 iulie 1998, este adevărat că acesta nu i-a fost înmânat, fiind un act clasificat, ca având regim de document secret, dar măsurile dispuse i-au fost aduse la cunoştinţă recurentului-reclamant prin procesul-verbal nr. 30997 din 3 august 1998, având astfel posibilitatea să-l conteste de la acea dată.
Oricum, chiar recurentul-reclamant a recunoscut că ar fi luat cunoştinţă de existenţa ordinului respectiv la data când a fost internat în Centrul Otopeni.
Cum recurentul-reclamant s-a adresat instanţei de contencios administrativ la data de 20 aprilie 2001, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că acţiunea acestuia nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Cum curtea de apel a analizat şi temeiurile de fond ale acţiunii, instanţa de recurs este datoare să cerceteze şi celelalte motive de recurs.
Astfel, soluţia a fost criticată invocându-se că art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România a fost declarat neconstituţional, ceea ce ar lipsi ordinul atacat de temei legal.
Critica este neîntemeiată, Decizia nr. 225 a Curţii Constituţionale fiind publicată în Monitorul Oficial al României, iar Ordinul nr. 0779 fusese emis la 31 iulie 1998, iar potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile acesteia sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, cum corect a susţinut şi instanţa de fond.
Soluţia a fost criticată şi în raport cu statutul de refugiat, acordat recurentului-reclamant, ceea ce ar fi dus la anularea implicită a ordinului atacat, critică lipsită de temei, Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, nereglementând situaţia abrogării implicite a unui act administrativ.
În mod corect a apreciat instanţa de fond, respectarea condiţiilor de legalitate la data emiterii ordinului atacat şi nu raportat la evenimente şi împrejurări survenite ulterior.
Este adevărat că printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, recurentului-reclamant i s-a acordat statutul de refugiat din considerente umanitare, în condiţiile art. 2 din Legea nr. 15/1996, lege abrogată şi înlocuită prin OG nr. 102/2000, dar acest statut nu poate afecta legalitatea ordinului atacat, se apreciază la data emiterii sale.
Recunoaşterea/nerecunoaşterea de către organele de specialitate ale administraţiei publice, a drepturilor conferite de statutul de refugiat în favoarea recurentului, sunt aspecte care exced cadrului procesual de faţă, neavând legătură cu actul administrativ atacat.
Ultima critică, privind măsura internării în Centrul Otopeni, este, de asemenea, neîntemeiată, o astfel de măsură fiind prevăzută expres în art. 21 din Legea nr. 25/1969.
În baza acestor considerente, soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, motivele de recurs fiind neîntemeiate, urmând ca recursul să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.A. împotriva sentinţei civile nr. 983 din 23 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2820/2003. Contencios. Nulitate partiala ordin... | CSJ. Decizia nr. 2824/2003. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
