CSJ. Decizia nr. 2933/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2933/2003
Dosar nr. 1645/2003
Şedinţa publică din 30 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul P.T. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Cluj, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta şi pe calea contenciosului administrativ, să dispună obligarea pârâtei în a-i recunoaşte calitatea de refugiat şi să-i acorde drepturile prevăzute prin OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, modificată prin OUG nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, stabilind că data începerii acordării drepturilor este 1 noiembrie 2002.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a născut în anul 1944, dată la care părinţii săi se aflau în refugiu, fapt pe care-l dovedeşte cu certificatul de naştere şi declaraţii de martori.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 596 din 12 decembrie 2002, a admis acţiunea reclamantului, dispunând anularea hotărârii nr. 4598 din 23 octombrie 2002. Totodată, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului statutul de refugiat în perioada 20 august 1944 – 6 martie 1945 şi să-i acorde indemnizaţie legală aferentă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin Normele de aplicare ale OG nr. 105/1999, nu s-a introdus un nou text de lege, ci doar a fost explicată noţiunea de „persoană strămutată", în această situaţie aflându-se şi reclamantul.
Împotriva acestei hotărâri, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că intimatul nu şi-a schimbat domiciliul, fiind născut în localitatea Lunca, judeţul Bihor şi nu a suferit persecuţii din motive etnice, întrucât localitatea Lunca aparţinea Statului român. A mai susţinut şi că instanţa de fond adaugă la lege, prin aceea că acordă unele drepturi reparatorii şi persoanelor născute în refugiu, ori acesta este un atribut exclusiv al legii.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" C fam.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care îl au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurentă că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri - art. 5 C. civ.
Argumentul dedus de recurentă, din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii, în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 596 din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2932/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 2936/2003. Contencios. Anulare decizie M.F.... → |
|---|
