CSJ. Decizia nr. 2948/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2948/2003
Dosar nr. 150/2003
Şedinţa publică din 1 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 27 septembrie 2002, reclamanta Compania Naţională Apele Române – Direcţia Apelor Banat a solicitat anularea notei de constatare nr. 7591 din 24 iunie 2002 întocmită de Direcţia de Control Fiscal a judeţului Timiş, precum şi anularea deciziei nr. 452 din 26 august 2002 emisă de Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în cele două acte administrative contestate s-a stabilit nelegal obligaţia sa de a plăti la bugetul statului suma de 5.206.993.393 lei, reprezentând impozit pe veniturile din chirii şi majorările de întârziere aferente. Reclamanta a învederat că organele de control fiscal au interpretat eronat prevederile Legii nr. 133/1999 şi ale HG nr. 981/1998 şi au dispus plata impozitului pe veniturile din chirii, considerând nejustificat că actele comerciale de asigurare a potenţialului economic sunt contracte de închiriere.
Prin sentinţa civilă nr. 379 din 3 decembrie 2002, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea, a anulat nota de constatare nr.7. 591 din 24 iunie 2002 şi Decizia nr. 452 din 26 august 2002 cu privire la obligaţiile fiscale ale reclamantei, în sumă de 5.206.993.393 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că impunerea fiscală efectuată pe baza prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încalcă dreptul reclamantei recunoscut de art. 32 din Legea nr. 219/1998, de a nu fi majorate sarcinile legate de executarea obligaţiilor sale derivate din HG nr. 981/1998, avându-se în vedere că are obligaţia să suporte toate cheltuielile de întreţinere şi exploatare a bunurilor, proprietate publică de stat.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că este nelegală obligaţia calculată de pârâţi în baza art. 38 din Legea nr. 133/1999, motivându-se că reclamanta nu se află sub incidenţa acestei legi, nefiind o întreprindere mică sau mijlocie şi nici societate comercială sau companie naţională la care statul este acţionar majoritar.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, au declarat recurs pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.
Recurenţii au susţinut că este eronată concluzia instanţei de fond privind exceptarea companiei intimate de la aplicarea Legii nr. 133/1999, întrucât statul este şi în cazul acestei companii acţionar majoritar, iar măsura impusă prin art. 38 alin. (5) din legea sus-menţionată este menită să ajute întreprinderile mici şi mijlocii să obţină spaţii şi active de la societăţile care le deţin şi să determine aceste societăţi să le ofere spre vânzare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
În perioada 1 februarie 1999 – 31 mai 2002, Compania Naţională Apele Române – Direcţia Apelor Banat a realizat venituri din executarea contractelor de asigurare a folosirii potenţialului economic aflat în administrarea sa, potenţial generat de bunuri proprietate publică şi proprietate privată a statului.
Pentru veniturile astfel obţinute, recurenţii au obligat compania intimată să plătească la bugetul statului suma de 5.306.993.393 lei, reprezentând cota-parte de 50% din veniturile încasate din închirierea bunurilor proprietate publică a statului: 2.148.070.401 lei, impozitul de 90% asupra veniturilor încasate din închirierea bunurilor proprietate privată a statului, 1.918.000.929 lei şi majorări de întârziere aferente, 1.140.922.063 lei.
Referitor la veniturile obţinute din închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate publică a statului, instanţa de fond a considerat nelegală obligaţia de plată stabilită în baza art. 16 din Legea nr. 213/1998, motivând că a fost încălcat dreptul recunoscut de art. 32 din Legea nr. 219/1998, intimatei, în calitatea sa de concesionară a bunurilor respective.
Prin HG nr. 981/1998 a fost înfiinţată compania intimată, ca serviciu public în domeniul gospodăririi şi valorificării resurselor de apă de suprafaţă şi subterane şi i-au fost concesionate bunurile proprietate publică a statului aflate în patrimoniul său, cu obligaţia de a asigura din fonduri proprii cheltuielile de întreţinere şi de exploatare a acestor bunuri.
Recurenţii au aplicat corect regimul juridic al proprietăţii publice şi au stabilit că pentru închirierea bunurilor proprietate publică a statului aflate în patrimoniul său, intimata datorează cota-parte de 50% din sumele încasate, conform art. 16 din Legea nr. 213/1998, care prevede că asemenea sume se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, cu excepţia unei cote-părţi cuprinsă între 20%-50% din chirie, cuvenită titularului dreptului de administrare, dacă acesta a încheiat contractul de închiriere.
În consecinţă, obligaţia intimatei de a plăti la bugetul de stat cota-parte cuvenită statului, în calitate de concedent, din veniturile realizate, prin închirierea sau concesionarea unor bunuri proprietate publică a statului, îşi are temeiul în dispoziţiile Legii nr. 213/1998.
Instanţa de fond a considerat eronat că prin această obligaţie de plată, recurenţii au încălcat dreptul intimatei, recunoscut de Legea nr .219/1998, care prevede în art. 32 alin. (1) lit. a) că nu poate fi obligat concesionarul să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere este rezultatul unei acţiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică.
Obligaţia intimatei de a suporta şi de asigura din fonduri proprii, cheltuielile de întreţinere şi de exploatare a bunurilor, proprietate publică a statului, aflate în patrimoniul său, a fost prevăzută expres în actul său de înfiinţarea şi de concesionarea bunurilor respective (art. 6 din HG nr. 981/1998) şi, deci, plata sumelor cuvenite bugetului de stat pentru utilizarea acestor bunuri nu constituie o creştere a sarcinilor legate de executarea obligaţiilor sale de concesionar. Totodată, se constată că această obligaţie reprezintă o consecinţă prevăzută de lege pentru caracterul domenial al bunurilor închiriate de intimată şi nu este rezultatul unei acţiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică.
Referitor la veniturile obţinute din închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate privată a statului, instanţa de fond a considerat nelegală impozitarea efectuată în baza art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, cu motivarea că intimata nu se află sub incidenţa acestei reglementări.
Intimata s-a înfiinţat ca societate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat şi în această calitate, a fost corect obligată să plătească impozit pe veniturile obţinute din închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate privată a statului, în procentul prevăzut de art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999. Potrivit acestui text de lege, veniturile realizate în baza contractelor de concesiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune pentru activele sau spaţiile aparţinând societăţilor comerciale sau companiilor naţionale la care statul este acţionar majoritar, precum şi regiilor autonome, se impozitează cu 90%.
Împrejurarea că statul este acţionar unic, deţinând întregul capital social al companiei intimate, nu determină aplicarea unui regim diferit de impozitare a veniturilor din chirii, faţă de agenţii economici la care statul este acţionar majoritar, cum fără temei s-a reţinut în hotărârea atacată pentru anularea obligaţiei de plată, stabilită în baza art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
În consecinţă, anulând actele de control încheiate de recurenţi, instanţa de fond a aplicat greşit atât prevederile Legii nr. 213/1998, cât şi prevederile Legii nr. 133/1999, iar hotărârea astfel pronunţată urmează a fi casată.
Aceiaşi soluţie se impune şi pentru interpretarea greşită a cererii deduse judecăţii, reţinându-se că în acţiune şi în căile de atac din procedura administrativ-jurisdicţională, intimata nu a invocat exceptarea sa, ca persoană juridică, de la aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 213/1998 şi art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, susţinând, însă, că beneficiază de această exceptare faţă de natura juridică a actelor încheiate, care sunt contracte comerciale nenumite şi nu contracte de închiriere sau de concesiune.
Această susţinere este nefondată, întrucât caracterul civil sau comercial al actelor juridice încheiate de intimată nu produce din punct de vedere fiscal consecinţe cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 213/1998 şi art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
Obligaţiile de plată ale intimatei către bugetul de stat s-au întemeiat pe dispoziţiile legale sus-menţionate, în raport de obiectul contractelor încheiate.
Astfel, actele respective, deşi intitulate contracte de asigurare a potenţialului economic, transmit dreptul de folosinţă şi asigură utilizarea unor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a statului, în schimbul unei sume convenite de părţi.
În consecinţă, recurenţii au calificat corect actele juridice încheiate de intimată pentru bunurile, proprietate de stat, aflate în patrimoniul său şi obligaţiile de plată către bugetul de stat au fost determinate în conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 213/1998 şi art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
Pentru considerentele expuse, Curtea va admite prezentul recurs, va casa hotărârea pronunţată de instanţa de fond şi va respinge acţiunea formulată de Compania Naţională Apele Române – Direcţia Apelor Banat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C ID E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş şi de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 379 din 3 decembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, respinge acţiunea formulată de Compania Naţională Apele Române – Direcţia Apelor Banat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2946/2003. Contencios. Anulare decizie M.F.si... | CSJ. Decizia nr. 2949/2003. Contencios. La încheierea de... → |
|---|
