ICCJ. Decizia nr. 4134/2003. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 4134/2003
Dosar nr. 2044/2002
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 martie 2001 la Judecătoria Sinaia, reclamantul M.G. a solicitat în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului de Stat, anularea deciziilor de imputare nr. 192/1999, 193/1999, 194/1999, 196/1999, 197/1999 şi 198/1999, emise de intimată.
Judecătoria Sinaia, prin sentinţa nr. 163 din 16 februarie 2001, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Colegiului jurisdicţional al Camerei de Conturi Prahova.
Prin sentinţa nr. 73 din 9 octombrie 2001, Colegiul jurisdicţional Prahova a dispus admiterea contestaţiei formulată de M.G., în prezent decedat, însuşită de moştenitorii acestuia M.E., M.A. şi M.I., împotriva deciziilor de imputare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că paguba constatată a fost stabilită ca urmare a controlului intern din cadrul Regiei Autonome - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, la sucursala Sinaia, cu privire la gestionarea patrimoniului, rezultatele controlului fiind cuprinse în procesele-verbale de constatare din 24 aprilie 1999.
În baza actului de control, conducerea Regiei Autonome - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a emis şapte decizii de imputare în sarcina unor salariaţi ai sucursalei şi, în subsidiar, în sarcina directorului M.G.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs jurisdicţional Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând casarea sentinţei atacate ca nelegală şi netemeinică, susţinând, în esenţă, că instanţa neanalizând şi neaprofundând întregul material probator, în mod greşit a ajuns la concluzia lipsei prejudiciului în ceea ce-l priveşte pe contestator.
A susţinut că răspunderea subsidiară în toate cele şapte decizii de imputare există , întrucât contestatorul nu şi-a îndeplinit atribuţiile prevăzute în fişa postului şi nu a urmărit luarea la timp a celor mai eficiente măsuri pentru împiedicarea producerii neregulilor constatate, care au generat prejudiciul reţinut prin actul de control.
Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi s-a pronunţat prin Decizia nr. 187 din 25 aprilie 2002, prin care a respins recursul jurisdicţional declarat de Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului de Stat Bucureşti, reţinând, în esenţă, că în condiţiile în care instanţele de judecată au anulat toate deciziile de imputare pe motivul inexistenţei prejudiciului, elementele răspunderii materiale nu sunt întrunite.
Răspunderea subsidiară este o formă a răspunderii materiale ce nu poate fi angajată decât în momentul constatării insolvabilităţii celui sau celor ce au cauzat paguba prin fapta proprie, în mod nemijlocit, iar termenul de emitere a deciziei de imputare curge de la data constatării insolvabilităţii autorului direct şi nu de la data producerii pagubei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului de Stat.
Astfel, recurenta a învederat faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, după cum urmează:
În ceea ce priveşte Decizia nr. 192/1999, a susţinut că răspunderea subsidiară a contestatorului pentru neurmărirea şi neluarea măsurilor corespunzătoare de desfăşurare a activităţii de tăiere, recepţionare a masei lemnoase, de transport la fabrica de prelucrare, de recepţie a cherestelei în urma tăierii, există, întrucât nu a dispus pe întreaga perioadă controlată, nici o inventariere a masei lemnoase, ocazie cu care s-ar fi constatat abaterile săvârşite constând în documente întocmite necorespunzător şi documente inexistente.
Prin neanalizarea întregului material probator, susţine recurenta, instanţa în mod greşit a ajuns la concluzia lipsei prejudiciului, întrucât din datele oferite de Ocolul Silvic Sinaia asupra inventarierii cioatelor de fag şi a masei lemnoase găsită lipsă, rezultă că în cauză există prejudiciu.
Cu privire la Decizia de imputare nr. 193/1999, imputarea în subsidiar a sumei de 19.386.029 lei, contestatorului M.G., constând în aprobarea decontării convorbirilor telefonice efectuate pe telefoane mobile de numiţii N.H. şi S.I., care nu erau cadre de conducere, ceea ce reprezintă un abuz în funcţie.
Instanţa, susţine recurentul, nu a analizat întregul material probatoriu, ci s-a rezumat numai la a prelua constatările instanţelor care au judecat principalul deciziei de imputare.
Decizia de imputare nr. 194/1999, emisă în sarcina contestatorului M.G. pentru suma de 112.000 lei, reprezentând c/val. transport cherestea în interes personal, a fost recuperată integral de la acesta.
Decizia de imputare nr. 195/1999 - contestatorului M.G. i-a revenit suma de 41.172.338 lei, dintr-un total de 136.302.748 lei reprezentând c/val. penalităţi, calculate la contractele cu S.R.P. Sinaia.
Recurentul susţine că, în mod greşit, instanţa jurisdicţională a reţinut că răspunderea subsidiară poate fi atrasă în măsura în care prejudiciul constatat prin neîncasarea unor penalităţi de la debitori nu mai este posibilă, ca urmare a unor cauze cum ar fi insolvabilitatea debitorului, împlinirea termenului de prescripţie etc., întrucât aceste motive vin în contradicţie cu atribuţiile contestatorului care avea prevăzută, în fişa postului, atribuţia de a asigura urmărirea derulării contractelor, precum şi a răspunde pentru păstrarea şi apărarea integrităţii patrimoniului şi valorificarea în condiţii de eficienţă a valorilor patrimoniale încredinţate.
Or, contestatorul se face vinovat de neurmărirea contractelor încheiate de S.R.P. Sinaia cu diverse persoane fizice sau juridice şi de neperceperea penalităţilor calculate pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de la aceştia.
Decizia de imputare nr. 196/1999, prin care s-a imputat contestatorului M.G. sumele de 509.667.976 lei şi, respectiv, 185.110.700 lei reprezentând diferenţe valorice ce trebuiau recuperate de la firma SC I. SRL. Recurenta a arătat că prejudiciul nu a fost recuperat, iar culpa aparţine în exclusivitate contestatorului, astfel încât instanţa jurisdicţională, deşi a reţinut corect că prejudiciul se va recupera în principal de la firma în cauză, totuşi recursul societăţii a fost respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte Decizia de imputare nr. 198/1999 prin care s-a imputat de la D.D., conducător auto, suma de 17.160.000 lei în calitate de delegat primitor a c/val a 22,00 mc cherestea răşinoase, nejustificată legal, iar în subsidiar i s-a imputat aceeaşi sumă şi contestatorului M.G., instanţa, arată recurenta, în mod greşit a reţinut că nu există raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, întrucât acesta avea obligaţia, în raport cu fişa postului şi a Legii nr. 22/1969, să ia măsuri în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului creat în patrimoniul sucursalei şi asigurării integrităţii bunurilor.
Examinând cauza în raport de motivele invocate, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 22/1969, persoanele care au înlesnit sau favorizat producerea pagubei răspund în limita valorii prejudiciului rămas neacoperit de autorul direct, din momentul constatării insolvabilităţii acestuia.
Instanţele de conturi au procedat în mod corect, considerând că faţă de contestatorul M.G. nu poate fi angajată răspunderea atâta vreme cât prin aceleaşi decizii s-a dispus recuperarea pagubei şi de la autorii direcţi.
Potrivit legii, unitatea în patrimoniul căreia s-a produs paguba avea obligaţia de a porni procedura de recuperare împotriva autorilor direcţi ai pagubei şi în cazul constatării insolvabilităţii acestora, de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului şi de la persoanele care au înlesnit sau favorizat producerea acestuia.
În speţă, emitentul deciziilor contestate a procedat la angajarea răspunderii subsidiare simultan şi în paralel cu angajarea răspunderii principale, procedând astfel nelegal.
Răspunderea subsidiară intervine numai în cazul în care există o răspundere principală, iar autorul principal al pagubei este insolvabil.
În speţă, deciziile de imputare nr. 192/1999, 193/1999, 195/1999, 197/1999, 198/1999 au fost anulate de instanţele de drept comun faţă de autorii direcţi, pentru inexistenţa prejudiciului.
În atare situaţie, corect, instanţa jurisdicţională a statuat ca nefiind întrunite elementele constitutive ale răspunderii materiale principale, nu poate opera răspunderea materială subsidiară a contestatorului.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurenta şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 30.000.000 lei în temeiul art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, împotriva deciziei nr. 187 din 25 aprilie 2002 a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 30.000.000 lei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4132/2003. Contencios. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4135/2003. Contencios. La declinare de... → |
|---|
