CSJ. Decizia nr. 423/2003. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 423/2003
Dosar nr. 2036/2002
Şedinţa publică din 4 februarie 2002
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În perioada 13 decembrie – 24 decembrie 1999 şi 10 – 14 ianuarie 2000, Direcţia de Control Financiar Dolj a fectuat un control la SC I.U.G. SA Craiova, vizând cauzele încasării valutei din exportul de mărfuri, realizate în perioada 1997 – 1998. Procurorul financiar, analizând actul de control şi probele ce au stat la baza verificării financiare, a concluzionat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, ci operează elementele răspunderii contractuale, de competenţa instanţelor de drept comun şi cum sumele reclamate pot fi solicitate de la beneficiarii cumpărători ai produselor, nu se impune judecarea litigiilor, de instanţele Curţii de Conturi.
În cauză, Procurorul financiar a dispus clasarea cauzei, soluţie menţinută, prin respingerea plângerii organului de control, şi de către Procurorul general financiar.
Împotriva soluţiei date de Procurorul general financiar, Direcţia de Control Financiar Dolj a formulat cerere de reexaminare, susţinându-şi propriul act de control, şi că SC I.U.G. SA nu poate acţiona pe o altă cale pentru recuperarea prejudiciului, cerere admisă de Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 99 din 8 noiembrie 2000, fiind sesizat Colegiul juridicţional, cu judecarea în primă instanţă, a faptelor şi a persoanelor menţionate în actul de control nr. 33 din 17 ianuarie 2000.
Împotriva acestei decizii cu nr. 99/2000, ponunţată de Curtea de Conturi, în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992, au fost declarate recursuri de către Procurorul general financiar, precum şi de către G.O., D.M. şi T.M., persoane din conducerea SC I.U.G. SA, făcute răspunzătoare de pretinsul prejudiciu, de către Direcţia de Control Financiar.
S-a susţinut în recursuri că nu se poate pretinde că Direcţia de Control Financiar are calitate în a formula cerere de reexaminare, roul său fiind limitat în a verifica şi încheia actul de control, iar pe de altă parte, în cauză nu este dovedită existenţa unui prejudiciu cert şi actual, că ne aflăm în prezenţa unei răspunderi contractuale.
Sesizată cu soluţionarea recursului, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 2627 din 28 iunie 2001, a admis recursurile, a casat Decizia nr. 99/2000 şi a trimis cauza la Curtea de Conturi, pentru rejudecare, completului constituit conform art. 56 din Legea nr. 94/1992, cu constatarea că din cuprinsul deciziei nr. 99/2000, nu rezultă motivele de drept care au condus la soluţia adoptată.
Reinvestită cu judecarea după casare, a cererii de reexaminare, Curtea de Conturi s-a pronunţat prin Decizia nr. 18 din 22 mai 2002, în sensul că a admis cererea de reexaminare împotriva rezoluţiei din dosar şi a actului de respingere a plăngerii, act aparţinând Procurorului general finaicar, pe care le desfiinţează. A sesizat Colegiul jurisdicţional Dolj, cu judecarea în primă instanţă, a faptelor şi persoanelor menţionate la pct. 1, 2 şi 3 din procesul-verbal de control nr. 33/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Conturi a României, completul format conform art. 56 din Legea nr. 94/1992, a reţinut că în cele trei contracte externe, societatea a fost păgubită, deoarece a suferit pierderi, prin neîncasarea sumelor cuvenite cu titlu de preţ, pentru produsele fabricate şi livrate, că prejudiciul este cert, că nu este reală răspunderea contractuală, efectele contractelor epuizându-se o dată cu livarrea produselor, că este dovedit că cei trei responsabili cu derularea contractelor, nu şi-au îndeplinit corespunzător sarcinile de serviciu. S-a apreciat de Curtea de Conturi, că sunt întrunite, în general, condiţiile răspunderii civile delictuale, deşi actele din dosar probează şi existenţa unei răspunderi contractuale, că distincţia era posibilă, dacă organul constatator ar fi insistat asupra acestui aspect,sau procurorul financiar restituia cauza, pentru completare.
Împotriva acestei decizii cu nr. 18/2002, au declarat recurs G.O., D.M. şi T.M., în care au criticat Decizia, ca neconvingătoare, considerentele conţinând argumente contradictorii, că nu s-a motivat nici de această dată, calitatea şi competenţa organului de control, de a formula cererea de reexaminare.
Examinând recursul sub aspectul criticilor şi dispoziţiilor art. 304 şi 312 C. proc. civ., se constată că acesta este întemeiat, pentru considerentele ce se vor expune.
Prin actul denumit proces-verbal nr. 33 din 17 ianuarie 2000, s-a constatat că la contractele comerciale încheiate de SC I.U.G. SA Craiova, cu firma BF E. DRL Italia (comanda nr. 879/98), D SRL Italia (comanda nr. 5010/98) şi R. GmbH Germania (comanda nr. 980340/98, nu a fost încasată în totalitate, c/val preţurilor cuvenite pentru produsele livrate.
Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Dolj, analizând actul de control şi clauzele comenzilor respective, a dispus prin rezoluţia din 14 februarie 2000, clasarea, în cauză operând răspunderea contractuală, soluţie menţinută de Procurorul general financiar, dar care a fost supusă unei cereri de reexaminare declarată de Direcţia de Control Financiar.
Se impune a constata sub acest aspect că în conformitate cu prevederile art. 39 din Legea nr. 94/1992, aşa cum a fost completat prin Legea nr. 77/2002, organul de control şi părţile interesate pot face cerere de reexaminare împotriva soluţiei procurorului financiar, fiind, deci, lămurite susţinerile contrarii, care nu acordau calitatea organului de control şi deci, această critică nu se justifică.
Curtea constantă că, în speţă, Pocurorul financiar şi procurorul general financiar corect au concluzionat că pretinsul prejudiciu rezultă din nerespectarea clauzelor unei convenţii – prejudiciul, dacă există, fiind tocmai consecinţa acestei neexecutări, că este vorba, deci, de răspunderea civilă contractuală, adică există un contract comercial, aceste contracte sunt valabil încheiate, ele au fost încheiate între SC I.U.G. SA şi firmele respective, iar prejudiciul este cauzat, ca urmare a neîndeplinirii unei obligaţii născute din contractele încheiate.
Aceste condiţii îndeplinite cumulativ, demonstrează existenţa răspunderii contractuale. În acest sens sunt şi clauzele, condiţiile generale semnate de părţi, ca şi trimiterea la regulile INCOTERMS 1990 şi acţiunile formulate de SC I.U.G. SA Craiova, la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
Aşadar, răspunderea civilă contractuală constituie o aplicaţie a regulii răspunderii civile într-o ipoteză calificată, anume aceea a unui prejudiciu care rezultă din neîndeplinirea unei obligaţii contractuale preexistente, cum este cazul contractelor din cauză, în vreme ce răspunderea civilă delictuală apare ca o sancţiune prevăzută de o regulă generală.
Faţă de motivele ce au îndreptăţit, cu deplin temei dovedit de actele societăţii comerciale, procurorul financiar şi apoi, procurorul general financiar să constate că nu este cazul a se sesiza colegiul juridicţional, se aplică regula răspunderii civile contractuale.
Prin nesocotirea aceste reguli s-ar ocoli legea, căci dispoziţiile ce reglementează fiecare formă de răspundere, sunt unitare, ceea ce interzice contopirea dispoziţiilor cuprinse în ambele, ajungându-se astfel la o a treia formă de răspundere, neprevăzută de lege.
În raport cu aceste considerente, urmează a se admite recursul formulat împotriva deciziei nr. 18/2002, se va casa această decizie, iar cererea de reexaminare urmează, deci, a fi respinsă, ca inadmisibilă, faţă de constatarea că în speţa analizată, se aplică regulile răspunderii civile contractuale.
Obligă la 3.000.000 lei, cheltuieli de judecată către recurenţii-pârâţi, conform art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de G.O., D.M. şi T.M., împotriva deciziei nr. 18 din 22 mai 2002, a Curţii de Conturi, în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992.
Casează Decizia atacată. Respinge cererea de reexaminare, ca inadmisibilă.
Obligă intimaţii la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 3.000.000 lei, către recurenţi.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4227/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 424/2003. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
