CSJ. Decizia nr. 424/2003. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 424/2003
Dosar nr. 2037/2002
Şedinţa publică din 4 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 59 din 13 noiembrie 2001, a Colegiului jurisdicţional Sibiu al Curţii de Conturi s-a admis în parte actul de sesizare al Procurorului financiar, fiind obligată pârâta B.C.R., sucursala judeţeană Sibiu, la plata către bugetul local, a sumei de 6.691.336 lei, reprezentând taxa autorizaţie suplimentară, precum şi majorări de întârziere calculate până la data de 31 iulie 2001 şi în continuare, până la data plăţii efective a obligaţiei fiscale în procentul legal. Au fost acordate şi cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat recurs jurisdicţional Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Sibiu şi B.C.R., sucursala judeţeană Sibiu.
Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, prin Decizia nr. 99 din 26 martie 2002, a admis primul recurs jurisdicţional şi a casat sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Cel de al doilea recurs a fost respins.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prin procesul-verbal de constatare încheiat la 31 iulie, în Sibiu, de către Direcţia de Control Financiar Sibiu a Curţii de Conturi, s-a efectuat verificarea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, precum şi utilizarea profitului realizat la finele exerciţiului 1998, 1999 şi 2000 la B.C.R., sucursala Sibiu. La cap. II din planul tematic, privind îndeplinirea obligaţiilor financiare către buget sau către alte fonduri stabilite de lege, s-a constatat că suma achitată pentru autorizaţia de contrucţie a obiectivului Sediul B.C.R., sucursala judeţeană Sibiu, a fost mai mică decăt suma pe care o datora în realitate.
În valorificarea acestui act de control, procurorul financiar a solicitat prin actul de sesizare, obligarea la plata către bugetul local, a sumei de 123.411.653 lei, reprezentând diferenţă de taxă pentru autorizaţia de construcţie datorată suplimentar şi majorări de întârziere.
Prin hotărârea atacată s-a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 27/1994, privind impozitele şi taxele locale, organele tehnice de specialitate din cadrul consiliilor judeţene şi consiliilor locale vor regulariza taxa achitată pentru valoarea autorizată a lucrărilor – determinată pe baza declaraţiei făcută de solicitant - în urma stabilirii valorii reale a lucrărilor, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de executare stabilit prin autorizaţia de construcţie.
În speţă, a motivat în continuare instanţa, valoarea reală a lucrării trebuia determinată luând ca punct de referinţă procesul-verbal de recepţie finală. Această valoare are, însă, un corespondent în contabilitate, astfel că în acest scop se va examina fişa fondului fix şi se va stabili data intrării în patrimoniu şi valoarea contabilă, totodată urmând a se verifica şi incidenţa HG nr. 983/1998, privind evaluarea clădirilor, construcţiilor speciale şi a terenurilor, modificat şi completat prin HG nr. 95/1999.
Acest considerent ar fi condus la admiterea recursului declarat de procurorul financiar şi casarea cu trimitere.
În ce priveşte T.V.A., în legătură cu aplicarea căreia s-au făcut discuţii în speţă, instanţa a reţinut că „în mod cert nu ne aflăm în situaţia de scutire prevăzută de art. 5 lit. c) şi art. 6 pct. A lit. h)2 din OUG nr. 17/2000", menţionându-se în continuare că cele două adrese (în sens contrar) care provin de la servicii ale Ministerului Finanţelor Publice, „nu pot constitui un temei care să justifice legal soluţia instanţei de fond". Iar mai departe, se conchide că „sub acest aspect se vor analiza constatarea şi consemnările organelor de control financiar, în corelaţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 17/2000", deci un considerent justificând, de asemenea, casarea cu trimitere.
Referitor la recursul declarat de B.C.R., sucursala Sibiu, acesta urmează a fi respins, a motivat instanţa, deoarece valoarea totală a lucrărilor recepţionate a fost consemnată printr-un proces-verbal de recepţie, care a fost urmat, însă, de o recepţie finală, consemnată într-un alt proces-verbal, în care se indică o altă valoare a lucrărilor.
Împotriva sentinţei a declarat recurs B.C.R., sucursala judeţeană Sibiu.
Prin motivele de casare dezvoltate în scris se învederează că valoarea reală ce s-a luat în calcul pentru stabilirea taxei de autorizare, a fost valoarea de C+M (construcţii plus montaj), ce rezultă din procesul-verbal de recepţie finală. Scopul diferenţelor de reevaluare operate nu era acela de a determina o nouă valoare - cea reală - a lucrărilor, ci aducerea acestora la valoarea de intrare actualizată, în corelale cu utilitatea bunurilor şi cu valoarea de piaţă a acestora, conform HG nr. 983/1998.
În ce priveşte problema includerii/excluderii T.V.A. din valoarea lucrărilor,recurenta a susţinut că s-a procedat potrivit indicaţiilor date de Ministerul Finanţelor, prin adresa nr. 26730 din 5 octombrie 2001.
Recursul declarat în cauză este fondat, pentru motivele ce se vor expune în continuare.
Obiectul litigiului îl constituie exclusiv constatările conţinute în cap. II al actului de control, preluate în actul de sesizare.
După cum a rezultat din expunerea rezumativă, problemele asupra cărora au avut a se pronunţa instanţele Curţii de Conturi, în speţă au fost următoarele:
1. Cum se determină baza de calcul pentru stabilirea valorii reale a lucrărilor, în funcţie de care se stabilişte (regularizează) taxa de autorizaţie a lucrării în ansamblu;
2. Dacă în valoarea reală intră sau nu T.V.A.
1. Cu privire la prima chestiune;
În succesiunea fazelor de evaluare a lucrărilor există două momente succesive: procesul-verbal de terminare a lucrărilor şi procesul-verbal de recepţie finală, prin care se stabileşte valoarea reală a lucrărilor.
O primă observaţie ce se impune a fi făcută, este aceea că în nici una din fazele litigiului, atât administrativ, cât şi jurisdicţional, nu s-a precizat dacă în diferenţa valorică dintre cele două momente, recepţia la terminarea lucrărilor şi recepţia finală, au intervenit modificări în ce priveşte inventarul bunurilor construite care să se reflecte într-un plus valoric. Această chestiune va trebui verificată cu ocazia rejudecării.
Raţionamentul care pare să fi stat la baza constatării unei diferenţe de valoare şi care ar fi impus preluarea unui plus la taxa de autorizare, a fost următorul.
Construcţia a avut un termen fixat pentru executarea lucrărilor, stabilit prin raportare la data eliberării autorizaţiei de construire nr. 69 din 5 februarie 1998.
În actul de control, singurul în care se prezintă explicit modul de calcul, se arată că, pornind de la această dată, se adaugă 36 luni, termenul fixat pentru terminarea lucrărilor, precum şi 15 zile în care trebuia făcută regularizarea, ceea ce conduce ca termen final la data de 20 februarie 2001.
Acest raţionament se întemeiază pe o premiză greşită.
Durata executării lucrărilor are un caracter recomandativ.
În primul rând, oricât de riguroasă ar fi previziunea perioadei de desfăşurare a lucrărilor, în quasi unanimitatea cazurilor, lucrările se încheie mai târziu sau - în mai puţine cazuri – mai devreme decât termenul anticipat.
În al doilea rând, în corpul autorizaţiei însăşi nu se prevede o dată limită, ci se menţionează ca executarea lucrărilor nu va depăşi 36 luni..
În sfârşit, este împotriva unei conduite economice raţionale ca să se taxeze un agent economic, pentru că a dat o lucrare în circuitul economic mai devreme decât i s-a permis (recomandat) s-o facă. Iar aceasta, cu atât mai mult, cu cât depăşirea duratei – textul autorizaţiei nu spune „termen", este sancţionabilă cu perceperea unor majorări sau dobânzi.
2. Cu privire la cea de a doua chestiune;
Punctul de vedere însuşit prin hotărârea atacată, este acela că „nu ne aflăm în situaţia de scutire" (de T.V.A.).
În realitate, nu este vorba de scutire propriu zisă, ci de includerea sau neincluderea, în stabilirea valorii reale a construcţiei, şi a T.V.A. facturate de antreprenorii de construcţiii.
În legătură cu această problemă litigioasă s-a invocat pe parcursul judecăţii, o adresă nr. 120317/1998, trimisă de Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Legislaţie, Impozite Directe – B.C.R. – Direcţia de investiţii, în care se comunică, textual, că pentru regularizarea taxei,se va avea în vedere valoarea reală a lucrării, exclusiv T.V.A.
La rândul său, B.C.R. a dat scris, scrisoarea circulară nr. 51/1999, unităţilor în subordine, prin care se reafirmă acelaşi punct de vedere.
În sfârşit, Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală de Politică şi Legislaţie Fiscală, printr-o adresă trimisă Curţii de Conturi, Colegiul jurisdicţional Sibiu, precizează că în valoarea reală a construcţiei nu se include T.V.A.
Prin recursul Procurorului financiar declarat în cauză, se arată că organul care a dat avizul din cadrul Ministerului Finanţelor Publice nu avea calitatea să o facă, organul competent fiind Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
În acelaşi recurs se precizează, însă, că la dosarul cauzei nu a fost depusă vreo decizie sau adresă din partea acelei comisii centrale fiscale.
În plus, este de reţinut că la judecata cauzei în fond, Colegiul a solicitat aceleiaşi comisii centrale fiscale să-şi formuleze punctul de vedere cu privire la problema în litigiu, dar la adresa făcută nu s-a primit nici un răspuns.
Prin urmare, nu apare pe deplin clarificată în cauză această problemă.
Chiar şi instanţa de recurs jurisdicţional, după ce afirmă ritos că „în mod cert nu ne aflăm în situaţia de scutire", totuşi dispune casarea cu trimitere, pentru a se reanaliza incidenţa în speţă a prevederilor OUG nr. 17/2000.
Oricum, va fi necesar ca să se completeze materialul probator, îndeosebi prin prezentarea unui punct de vedere motivat al Comisiei Centrale Fiscale, pentru ca în urma confruntării tuturor opiniilor formulate, instanţa să fie în măsură să-şi formeze o convingere certă şi judicios motivată.
Separat de problemele de fond mai înainte evocate, sunt de reţinut şi următoarele:
Ambii recurenţi au avut obiecţiuni cu privire la stabilirea valorii reale a construcţiei, a cărei rezolvare condiţionează justa soluţionare a cauzei, fără a se ignora totuşi, că şi dezlegarea ce se va da cu privire la regimul T.V.A. aplicabil, este, de asemenea, implicată în soluţia ce se va da.
Cu toate acestea, instanţa care a judecat recursul jurisdicţional, a admis numai recursul declarat de Procurorul financiar, respingând recursul pârâtei.
O astfel de soluţie procedural este eronată.
Câtă vreme problema care face obiectul litigiului, în ambele ei componente, impune casarea cu trimitere, pentru completarea de probe, efectele recursului declarat se răsfrâng şi asupra celeilalte părţi, indiferent de justeţea motivelor de casare formulate, dar cu atât mai mult în cazul din speţă, când criticile aduse prin motivele de casare sunt pertinente.
Faţă de considerentele expuse, recursul declarat se vădeşte fondat şi urmează a fi admis, a se casa sentinţa atacată, în sensul admiterii recursului declarat de B.C.R., sucursala judeţeană Sibiu, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare, aceleiaşi instanţe, respectiv Colegiul jurisdicţional Sibiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de B.C.R. SA, sucursala judeţului Sibiu, împotriva deciziei nr. 99 din 26 februarie 2002, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională.
Casează Decizia atacată, în sensul că admite recursul jurisdicţional declarat de B.C.R. SA, sucursala judeţeană Sibiu şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, respectiv Colegiul jurisdicţional Sibiu.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 423/2003. Contencios. împotriva deciziei... | CSJ. Decizia nr. 425/2003. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
