ICCJ. Decizia nr. 4270/2003. Contencios. La încheierea de suspendarea executarii deciziei M.F. anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 4270/2003
Dosar nr. 520/2003
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 30 ianuarie 2002, reclamanta SC A.P. SRL Reghin a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, solicitând anularea deciziei nr. 2077 din 21 decembrie 2001 şi a procesului-verbal nr. 1151/160 din 29 octombrie 2001, cu privire la suma de 1.538.769.985 lei reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A. şi impozitului pe profit.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a obţinut la 26 aprilie 1999, eşalonarea la plată a unor debite, în valoare de 1.392.272.047 lei, reprezentând T.V.A., impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente.
Până la data controlului, societatea achitase 30 din cele 36 de rate, adică peste 80% din suma datorată, înregistrând unele întârzieri la plată în perioada februarie 2000 – septembrie 2001.
Reclamanta a mai arătat că pârâţii nu au avut în vedere la stabilirea obligaţiilor bugetare ale societăţii, cu ocazia controlului din 29 octombrie 2001, prevederile OUG nr. 43/2001, de modificare a OG nr. 11/1996, potrivit cărora nerespectarea condiţiilor şi termenelor în care se aprobă înlesnirile la plată, atrage obligaţia plăţii majorărilor de întârziere, calculate de la data nerespectării acelor cerinţe. În acest sens, organul de control ar fi trebuit să calculeze eventualele majorări de întârziere de la 25 februarie 2000, data de când nu au mai fost respectate termenele, şi nu de la 26 aprilie 1999, data ultimului control.
Prin încheierea nr. 46 din 25 februarie 2002, Curtea de Apel Târgu Mure, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererea societăţii şi a dispus suspendarea executării deciziei şi a procesului-verbal de control, până la soluţionarea acţiunii de fond, ce formează obiectul dosarului.
Aceiaşi instanţă, prin sentinţa nr. 357 din 28 octombrie 2002, a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea parţială a actelor administrative contestate, în sensul reducerii majorărilor de întârziere pentru perioada 25 februarie 2000 – 28 septembrie 2001, de la 1.538.769.985 lei, la 5.765.571 lei, exonerând societatea de plata sumei de 1.533.004.414 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta a respectat graficul plăţii obligaţiilor bugetare reeşalonate, până în luna ianuarie 2000, inclusiv.
Ulterior, pe lunile februarie, iunie, iulie, august şi septembrie 2000, precum şi mai, iunie, august şi septembrie 2001, (deci în total 10 luni) a înregistrat restanţe în plata debitelor reeşalonate, în urma cărui fapt s-au recalculat toate majorările de întârziere la T.V.A. şi impozit pe profit.
Instanţa a constatat că reclamanta, pentru întârzierile celor 10 rate, cuprinse între 1 şi 18 zile, datorează majorări de întârziere, în sumă de 5.765.571 lei, din care 4.826.181 lei, majorări aferente T.V.A. şi 939.390 lei, pentru impozitul pe profit.
Împotriva încheierii şi a sentinţei au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, referitor la încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării actelor administrative, s-a arătat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 9 din Legea nr. 29/1990.
Pârâţii au criticat sentinţa prin care a fost admisă în parte acţiunea, întrucât instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a avea în vedere prevederile art. 82 din OG nr. 11/1996 şi ale Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 1283/1998, potrivit cărora nerespectarea înlesnirilor la plată atrage pierderea valabilităţii eşalonării şi calcularea majorărilor de întârziere pentru întreaga perioadă.
S-a mai susţinut că instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor unui act normativ, OUG nr. 43/2001, care nu era aplicabil la data aprobării eşalonării, astfel încât, în mod legal, societatea datorează majorări de întârziere în temeiul normelor, în vigoare la data când a obţinut eşalonarea, fiind astfel corect calculate prin actul de control.
Examinând cauza în raport cu motivele invocate şi având în vedere şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.
În cauză, s-a apreciat în mod întemeiat că sunt întrunite condiţiile textului de lege sus-menţionat, existând pe rolul instanţei, acţiunea de anulare a actelor administrative, iar prin executarea obligaţiei stabilite prin actul de control, putându-se produce o pagubă iminentă în patrimoniul societăţii.
În consecinţă, Curtea va respinge recursul declarat împotriva încheierii nr. 46 din 25 februarie 2002, cu atât mai mult, cu cât măsura suspendării s-a şi realizat, fondul cauzei fiind soluţionat la data de 28 octombrie 2002.
Apar, de asemenea, neîntemeiate şi criticile formulate împotriva sentinţei, instanţa reţinând în mod corect faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 84 din OG nr. 11/1996, astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 2 din OUG nr. 43/2001, în vigoare la data controlului, potrivit cărora nerespectarea înlesnirilor la plată, astfel cum au fost acordate, conduce la obligaţia de plată a majorărilor de întârziere calculate de la data la care termenul şi/sau condiţiile nu au fost respectate şi nu determină pierderea valabilităţii eşalonării.
În acest sens, a pronunţat instanţa de fond soluţia, în raport şi cu buna-credinţă de care a dat dovadă reclamanta în plata obligaţiilor sale bugetare, societatea apelând şi la credite bancare şi efectuând plăţile imediat după îndestularea contului său cu sumele primite de la terţii beneficiari, reprezentând contravaloarea mărfurilor primite şi a serviciilor prestate.
Soluţia a fost pronunţată şi pe linia eforturilor depuse de autorităţile competente, în vederea recuperărilor sumelor datorate bugetului de stat, prin acordarea de facilităţi în plata restanţelor, materializate în acte normative succesive, OUG nr. 163/2000, OUG nr. 43/2001 şi OUG nr. 40/2002.
În raport cu cele expuse mai sus, Curtea va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, împotriva sentinţei nr. 357 din 28 octombrie 2002 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, precum şi recursul declarat de aceleaşi părţi, împotriva încheierii nr. 46 din 25 februarie 2002 a aceleiaşi instanţe, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 427/2003. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 4271/2003. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
