CSJ. Decizia nr. 430/2003. Contencios. Recurs anulare act control financiar.. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 430/2003
Dosar nr. 314/2002
Şedinţa publică din 4 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A. Ltd Bucureşti a solicitat, pe calea acţiunii în contencios administrativ, anularea ca nelegale, a deciziei nr. 367 din 27 martie 2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi a procesului-verbal de control nr. 328007 din 3 noiembrie 2000 şi a hotărârii nr. 264 din 27 noiembrie 2000, ale Administraţiei Finanţelor Publice a sectorului 2 Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, urmare a cererii sale de rambursare a T.V.A., societatea a fost verificată pe aspectul modului de calcul al impozitului pe profit, încheindu-se un proces-verbal de control. Ca urmare a contestării acestui proces-verbal de control, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, prin dispoziţia nr. 228 din 26 septembrie 2000, a dispus efectuarea unui nou control.
Rezultatele noului control s-au concretizat în procesul-verbal de control nr. 328007 din 3 noiembrie 2000, împotriva căruia s-au formulat obiecţiunile soluţionate prin hotărârea nr. 264 din 27 noiembrie 2000, care a fost contestată de societate, contestaţia fiind soluţionată prin Decizia Ministerului Finanţelor Publice nr. 367 din 27 martie 2001.
Reclamanta a apreciat că atât Decizia nr. 367/2001, cât şi procesul verbal nr. 328007/2000, sunt netemeinice şi nelegale, întrucât în perioada verificată societatea nu a realizat venituri din încasări ori alte surse, ci doar din dobânzi bancare, 60 milioane lei, sumă cu care se diminuează o parte din pierderile înregistrate în perioada supusă verificării.
A arătat că organele de control nu au luat în seamă reglementările legale în vigoare, referitoare la modul de calcul al impozitului pe profit şi a facilităţilor fiscale acordate la reinvestirea acestuia.
Astfel, a arătat că suma de 175.288.927 lei figurează în mod eronat în actele deduse judecăţii, întrucât în anul 1998, societatea nu a realizat profit care putea fi impozabil, profitul fiind în întregime reinvestit în construcţia unei locuinţe, conform Legii nr. 114/1996, înregistrat la Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 2, la 28 decembrie 1998, iar la finele anului 1998, societatea figurează cu impozit pe profit virat în plus, în sumă de 285.623.987 lei, fapt constatat de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 2, prin procesul-verbal nr. 300301 din 7 aprilie 1999, pe baza căruia societăţii i s-a rambursat T.V.A.
În ceea ce priveşte suma de 600.000.000 lei, reprezentând provizioanele constituite conform HG nr. 335/1995, deductibilă fiscal, în mod greşit a fost impozitată, întrucât această sumă nu influenţează venitul impozabil pe perioada 1 martie – 31 decembrie 1999.
Cu privire la suma de 1.766.477.265 lei, reprezentând diferenţe favorabile de curs valutar, reclamanta a arătat că din suma respectivă, 21.778.569 lei au fost impozitate în cursul anului 1999, potrivit procesului-verbal nr. 300301/1999.
Suma de 1.036.320.623 lei, reprezentând diferenţe de curs valutar aferente anului 1998, a fost considerată la data controlului concretizat în procesul-verbal nr. 300301/1999, ca neimpozabilă, conform Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 1670/1997, suma privind perioada 1998, şi nu perioada la care se referă actele administrative deduse judecăţii, iar pentru suma de 708.378.073 lei nu există bază legală de calcul, suma fiind artificial creată.
Referitor la sumele de 198.543.931 lei şi 49.300.000 lei, reprezentând, prima, materiale de construcţii, iar a doua, salariile persoanelor angajate cu convenţii civile, acestea sunt cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, în suma respectivă fiind incluse şi cheltuielile pentru reclamă şi publicitate, în valoare de 21.568.000 lei, efectuate pe bază de contracte scrise şi care, în baza Legii nr. 106/1998, sunt deductibile fiscal.
Reclamanta a criticat actele deduse judecăţii, şi pentru nerecunoaşterea unor drepturi legale, ce derivă din actele juridice încheiate de societate.
Astfel, a arătat că în mod eronat au fost scoase de la cheltuieli, fiind deductibile fiscal, sumele reprezentând: cheltuieli cu energia electrică (3.335.177 lei), c/val convorbirilor telefonice (44.806.299 lei) şi alte cheltuieli (46.688.271 lei), facturate pe numele unor persoane fizice care au contracte de comodat încheiate cu societate, în baza art. 1560 şi urm. C. civ., cheltuieli care decurg din derularea contractelor de comodat, fiind suportate integral de comodatar, respectiv de societate, chiar dacă documentele justificative ale acestora au fost emise pe numele comodantului, în baza contractelor de furnizare încheiate între proprietarul-comodant, cu prestatorul serviciilor respective.
Cât priveşte sumele de 661.375.683 lei şi 57.098.105 lei, reprezentând cheltuieli de deplasare ale administratorului şi ale altor persoane angajate de societate, acestea sunt deductibile în baza HG nr. 518/1995, cap. I art. 1, reclamanta invocând şi HG nr. 420/1998, care modifică şi completează art. 4 al HG nr. 518/1995, cât şi aspectul că societatea nu realizează venituri numai din export complex şi export de produse cu ciclu lung de fabricaţie, cheltuielile cu aceste deplasări fiind deductibile fiscal, potrivit Legii nr. 249/1998, cât şi faţă de art. 70 din Legea nr. 31/1990, art. 374 C. com., întrunind condiţiile art. 4 din OG nr. 70/1994.
A precizat că HG nr. 543/1995 nu este aplicabilă în cauză, aprecierile organelor de control pe acest temei fiind eronate.
Referitor la suma de 60.927.250 lei, reprezentând dobânda bancară, aceasta a fost înregistrată ca atare în contabilitate, diminuându-se o parte din pierderea aferentă anului 1999, însă respectiva sumă nu figurează în hotărârea nr. 264/2000, a Administraţiei Finanţelor Publice a sectorului 3, şi deci, nici în contestaţia formulată de societate.
Suma de 69.343.562 lei şi majorările de întârziere aferente, de 24.271.872 lei, calculate pentru perioada 1 ianuarie – 31 martie 2000, nu au bază legală, fiind menţionate ca atare în Decizia nr. 367/2001.
A arătat că multe din actele normative la care face referire Ministerul Finanţelor Publice în Decizia emisă, în raport cu care s-au efectuat calculele de impozit şi majorări de întârziere, sunt ulterioare perioadei controlate, contrar principiului neretroactivităţii legilor.
Reclamanta a concluzionat că, faţă de cele arătate, sumele calculate de organul de control sunt nereale, diferenţa de impozit pe profit de 791.030.819 lei şi majorări de întârziere, în sumă de 227.717.919 lei, sunt fictive.
Prin sentinţa civilă nr. 1662 din 5 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând temeinicia şi legalitatea deciziei Ministerului Finanţelor Publice, care a analizat şi motivat în fapt şi în drept, contestaţia reclamantei, ţinând seama de prevederile legale în materie, aplicabile perioadei supusă controlului.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC A. Ltd Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivele prevăzute de art. 261 şi art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând cauza, admiterea acţiunii, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
În motivarea recursului a susţinut că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., hotărârea nefiind motivată în fapt şi în drept, iar, exemplarul comunicat reclamantei, contrar prevederilor pct. 8 al articolului menţionat, nu cuprinde semnăturile judecătorului şi ale grefierului, motiv de casare care nu a mai fost susţinut oral de către reprezentantul recurentei. Cu privire la fondul pricinii, a susţinut, în esenţă, că instanţa, fără a analiza probele administrate în cauză, făcând doar o înşiruire de acte normative, a constatat temeinicia şi legalitatea actului administrativ atacat.
Au mai susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, neţinând cont de faptul că, în perioada supusă controlului, societatea reclamantă nu a realizat venituri, funcţionând cu bani împrumutaţi de la asociatul unic şi/sau lăsaţi în cont de către acesta.
Totodată, a apreciat că instanţa nu a ţinut seama de faptul că unele acte normative pe care şi-a fundamentat soluţia, au fost modificate, iar aplicarea lor trebuia să se facă pe principiul neretroactivităţii.
Recursul este fondat, în sensul şi pentru considerentele ce urmează.
Din actele dosarului rezultă că, urmare a controlului efectuat, vizând perioada 1 martie – 31 decembrie 1999, prin procesul-verbal nr. 328007 din 3 noiembrie 2000, s-a reţinut în sarcina societăţii reclamante, obligaţia de a vira la bugetul statului, suma totală de 721.687.257 lei, reprezentând impozit pe profit.
Prin Decizia nr. 367 din 27 martie 2001, s-a admis în parte contestaţia formulată împotriva actului de control, menţinându-se măsurile dispuse de organul fiscal, privind următoarele obligaţii:
- 175.288.927 lei, pierdere pe anul 1998;
- 600.000.000 lei, cu care a fost reîntregit profitul impozabil pe anul 1998, din cheltuielile anului 1999;
- 1.036.320.623 lei, diferenţe favorabile de curs valutar;
- 198.543.931 lei, materiale de construcţii folosite pentru realizarea investiţiei;
- 49.300.000 lei, salariile persoanelor angajate pe bază de convenţii civile, care lucrează pentru realizarea investiţiei;
- 3.335.177 lei, cheltuieli cu energia electrică; 44.806.299 lei, cheltuieli cu telefoanele şi 46.688.271 lei, diverse cheltuieli, înregistrate pe baza facturilor emise pe numele unor persoane fizice;
- 661.375.683 lei, cheltuieli de deplasare în străinătate ale asociatului unic şi ale persoanelor angajate pe bază de convenţie de prestări servicii;
- 60.927.250 lei, dobânzi aferente disponibilităţilor în valută.
Reclamanta a susţinut, atât în faza administrativ-jurisdicţională, cât şi în faţa instanţei, că în mod greşit a fost obligată să achite sumele menţionate, întrucât în perioada supusă controlului nu a realizat venituri din încasări sau alte surse, dimpotrivă, a înregistrat pierderi, astfel că nu datorează impozit pe profit.
A mai susţinut că o parte din sumele reţinute în sarcina sa se referă la anul 1998 şi nu fac obiectul perioadei controlate, control finalizat prin procesul-verbal nr. 328007 din 3 noiembrie 2000, ci au făcut obiectul procesului-verbal nr. 300301 din 7 aprilie 1999, încât, în cauză este vorba de o reverificare, ceea ce contravine prevederilor art. 19 pct. a din OG nr. 70/1997.
Pentru clarificarea aspectelor la care se referă acţiunea reclamantei şi lămurirea situaţiei de fapt, în cauză, instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate care să răspundă, în principal, problemelor legate de stabilirea bazei de calcul a impozitului pe profit, pentru perioada controlată (1 martie 1999 – 31 martie 2000) şi determinarea impozitului pe profit, corespunzător acesteia.
Se constată, însă, că expertul, deşi a luat în examinare obiectivele stabilite de instanţă, nu a elucidat aspectele verificate, ci prin raportul întocmit, exprimă puncte de vedere care lasă loc la echivocuri şi ambiguităţi. Formulări de genul „lucrările par a fi reparaţii, şi nu investiţii", nu sunt lămuritoare şi nu sunt de natură a conferi expertizei efectuate în cauză, rolul de probă ştiinţifică de specialitate.
Se reţine că sunt incerte concluziile expertului, cu privire la sumele reprezentând pierderi pe anul 1998 (175.288.927 lei), provizioanele (600.000.000 lei) diferenţa de curs valutar (1.036.320.623 lei), ca şi cu privire la sumele reprezentând materiale de construcţii pentru investiţia realizată şi salariile personalului angajat pe bază de convenţii civile, care lucrează la realizarea investiţiei.
Expertul nu a exprimat un punct de vedere clar, nici în legătură cu deductibilitatea sumelor reprezentând cheltuieli cu energia electrică, cu telefoanele, cu diverse alte cheltuieli şi nici cu suma reprezentând cheltuieli de deplasare în străinătate.
De altfel, obiecţiunile formulate la raportul de expertiză atât de reclamantă, cât şi de pârâţi, denotă deficienţele acestuia.
Faţă de această împrejurare şi ţinând cont şi de faptul că, în cauză există două procese-verbale de control – nr. 300301 din 7 aprilie 1999 şi nr. 328007 din 3 noiembrie 2000 – iar susţinerile părţilor cu privire la perioada vizată în al doilea act de control, sunt contradictorii, urmează a se lămuri dacă ultimul control vizează şi perioada controlată anterior (anul 1998), conform susţinerilor constante ale reclamantei şi, deci, ar fi vorba de o reverificare sau, dimpotrivă, nu se pune problema unei reverificări, ci organele fiscale au pornit de la rezultatele controlului anterior, necontestat de reclamantă, aşa cum susţin pârâţii.
În plus, se constată că motivarea instanţei este lapidară, aceasta reţinând doar că actele de control sunt legale şi temeinice, fără a analiza şi a se pronunţa asupra susţinerilor părţilor şi fără a face un examen critic al probelor administrate în cauză, recurgând doar la o enumerare de acte normative pe care le consideră aplicabile în cauză.
Faţă de cele arătate, se constată că instanţa nu a stabilit situaţia de fapt, iar probele administrate în cauză nu sunt concludente. Pentru stabilirea corectă a stării de fapt şi a temeiniciei susţinerilor părţilor, se impune efectuarea unei noi expertize de specialitate, care să răspundă clar, precis, obiectivelor stabilite de instanţă, eventual efectuarea şi a unei expertize tehnice care să răspundă aspectelor legate de realizarea investiţiei, de către reclamantă.
Prin urmare, pentru completarea probatoriului în sensul arătat, este necesară rejudecarea cauzei, instanţa urmând a pune în discuţia părţilor, administrarea acestor probe, precum şi a altora, ce ar mai putea fi produse de părţi şi care ar fi în măsură să lămurească aspectele deduse judecăţii.
În consecinţă, recursul fiind întemeiat în sensul celor de mai sus, urmează a fi admis, se va casa hotărârea atacată şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare.
Cu ocazia rejudecării pricinii, instanţa de trimitere va avea în vedere, sub forma unor apărări de fond, şi criticile formulate de recurentă, prin motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC A. Ltd Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1662 din 5 decembrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4299/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 430/2003. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
