CSJ. Decizia nr. 705/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M ÂN I A
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 705/2003
Dosar nr. 2255/2002
Şedinţa publică din 20 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 mai 2002, G.N. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Bihor, solicitând anularea hotărârii nr. 1394 din 9 aprilie 2002, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al dispoziţiilor OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu motivarea că fiind născut în refugiul părinţilor săi, are acelaşi statut cu aceştia.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr. 372/CA/2002 - P din 24 iunie 2002, a admis acţiunea reclamantului, a anulat hotărârea nr. 1394 din 9 aprilie 2002, emisă de pârâtă, obligând-o, totodată, să-i recunoască acestuia, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea soluţiei adoptate, instanţa de fond a reţinut că din interpretarea art. 1 lit. c) şi art. 2 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, precum şi din cele ale art. 2 din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002, rezultă că strămutarea, din localitatea de domiciliu, în alta, pe criterii etnice, este o modalitate de persecuţie etnică şi că această persecuţie a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea persoanei de folosirea locuinţei sale şi a tuturor bunurilor din localitatea de domiciliu şi obligarea să accepte condiţiile ce i s-au putut oferi în localitatea în care a fost strămutată sau s-a refugiat.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că şi copiii născuţi în localitatea în care părinţii lor au fost strămutaţi, au acelaşi statut cu aceştia, suferind persecuţii din motive etnice pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul şi care este cuprinsă între data naşterii lor şi data retrocedării pământului românesc, când a încetat motivul strămutării, respectiv al persecuţiei din motive etnice.
Constatând, totodată, că precizările Casei Naţionale de Pensii nu au caracterul unui act normativ şi că acestea contravin legii care a enumerat limitativ persoanele exceptate de la beneficiul ordonanţei (art. 8), precum şi faptul că în cauză nu s-a contestat că reclamantul s-a născut în perioada de refugiu al părinţilor săi, suferind împreună cu ei efectele strămutării din localitatea de domiciliu, instanţa de fond a considerat întemeiată, acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Bihor, invocând dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta a susţinut că datorită greşitei interpretări a prevederilor Legii nr. 189/2000, precum şi a celor referitoare la capacitatea juridică a persoanei, instanţa de fond a reţinut statutul de persoană beneficiară a dispoziţiilor respectivei legi, deşi la data când părinţii săi s-au refugiat, reclamantul nu exista ca persoană fizică, fiind născut în perioada de refugiu al acestora.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, materialul probatoriu administrat în cauză, precum şi dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie, 1940 până la 6 martie 1945, din motive etnice, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, în această categorie incluzându-se şi persoana care a fost expulzată, refugiată sau a făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 3/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „„Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă, hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect de înţelegere a legii cu caracter reparatoriu în resorturile şi finalitatea sa, efectele refugiului răsfrângându-se şi asupra copiilor, nu numai asupra părinţilor.
Prin urmare, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei nr. 372/CA/2002 - P din 24 iunie 2002, a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 702/2003. Contencios. Recurs initiere demersuri... | CSJ. Decizia nr. 706/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
