ICCJ. Decizia nr. 187/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamanta B.R.D. a formulat acțiune, la 3 august 2001, înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 1462/2001, prin care a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât și a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 876 din 15 iunie 2001, emisă de pârât, prin care a respins contestația reclamantei, împotriva Hotărârii nr. 12 din 10 iulie 2000, anularea parțială a procesului-verbal de control nr. 862 din 12 mai 2000, respectiv a cap. III lit. a) pct. 1 "Constituirea provizioanelor specifice de risc" și obligarea pârâtului, să îi restituie suma de 103.834.692.806 lei, reprezentând impozit pe profit achitat în plus, în exercițiile financiare 1996 - 1999 și la cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că în conformitate cu declarațiile de impunere aferente exercițiilor financiare pentru perioada 1996 - 1999, a achitat suplimentar, suma ce o solicită a fi restituită, dar în urma controlului de specialitate efectuat de organele financiare, ce a vizat perioada 1 ianuarie 1997 - 31 decembrie 1999, s-a reținut prin actul încheiat, procesul-verbal nr. 826/2000, că suma achitată suplimentar, a fost doar de 15.966.071.730 lei și că datorează majorări de întârziere în cuantum de 83.356.227.244 lei. Nefiind de acord cu aceste constatări, a formulat obiecțiuni în temeiul Legii nr. 105/1997, privind hotărârea nr. 12 din 10 iulie 2000, emisă de pârât, prin care s-a stabilit că suma achitată suplimentar cu titlu de impozit pe profit, este de 23.270.376.008 lei, iar majorările de întârziere nu au fost diminuate la 66.280.252.585 lei.
împotriva acestei hotărâri cu nr. 12/2000, a formulat contestație, iar pârâtul, prin decizia nr. 876 din 15 iunie 2001, a respins contestația, ca neîntemeiată. A precizat în acțiune, reclamanta, că această decizie nr. 876/2001 este nelegală, obiectul litigiului fiind incorect analizat, prin nerecunoașterea ca deductibilă, a unei părți din provizioanele de risc de credit constituite, fiind greșit reținute și sumele contestate, iar majorările de întârziere nu pot fi calculate, beneficiind de prevederile O.U.G. nr. 163/2000, concluziile organelor financiare fiind în contradicție cu concluziile Băncii Naționale a României, aceleași organe aplicând eronat și dispozițiile Legii nr. 3/1994 și H.G. nr. 335/1995.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 784 din 10 septembrie 2002, a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 876/2001 și în parte, procesul-verbal nr. 862/2000, respectiv cap. III lit. a) pct. 1. "Constituirea provizioanelor specifice de risc" și a obligat pârâtul, să restituie reclamantului, suma de 103.834.692.806 lei, reprezentând impozit pe profit achitat suplimentar în exercițiile financiare aferente anilor 1996 - 1999.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond sesizată, și-a însușit concluziile expertizei efectuate în cauză, și anume, că provizioanele specifice de risc de credit au fost corect calculate și înregistrate în evidența contabilă a Băncii, în perioada 1997 - 1999, cu respectarea reglementărilor Băncii Naționale a României, anume Normele nr. 3/1994,art. 45 din Legea nr. 58/1999 și a prevederilor H.G. nr. 335/1994, astfel că impunerea făcută de organele de control financiare, prin reconsiderarea amintitelor provizioane, este nelegală. A mai reținut instanța de fond, în motivarea soluției sale, că operațiunea de constituire și deducere fiscală poate fi considerată o amânare a plății impozitului, până la momentul în care creditele și dobânzile sunt rambursate, că decizia nr. 876/2001 nu are în motivarea sa, temeiul legal pentru recalcularea masei impozabile.
împotriva acestei sentințe a fost declarat recurs, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de către Ministerul Finanțelor Publice.
în recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut că instanța, prin hotărârea pronunțată, a făcut o greșită aplicare a prevederilor cuprinse în H.G. nr. 335/1994,art. 45 din Legea nr. 58/1998 și Normele nr. 3/1994 și nr. 4/1994 ale Băncii Naționale a României și art. 4 din O.G. nr. 70/1994, astfel încât greșit este reținut că provizioanele de risc au fost corect determinate de reclamantă, și nelegal s-a ajuns la obligarea restituirii către aceasta, a sumei de 103.834.692.806 lei, ca impozit pe profit achitat suplimentar în exercițiile financiare 1996 - 1999. Un alt motiv de recurs privește lipsa rolului activ cerut de art. 129 C. proc. civ., instanța de fond nepunând în vedere reclamantei, să-și precizeze obiectul cererii, și în raport cu Hotărârea nr. 12/2000, care a fost contestată și soluționată prin decizia nr. 876/2001, obiect al litigiului prevăzut. în esență se invocă ca motiv de casare, cel precizat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sentința nr. 784/2002 este nelegală, fiind pronunțată cu greșita aplicare a legii.
Recursul Ministerului Finanțelor Publice a criticat sentința, sub incidența aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9, instanța pronunțând hotărârea, cu aplicarea greșită a legi, în esență fiind prevăzute ca fiind greșit interpretate, actele normative incidente în cauză: H.G. nr. 335/1994, Normele nr. 3/1994 și nr. 4/1994 ale Băncii Naționale a României, cu privire la clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor de risc, art. 44 din Legea nr. 58/1998 și prevederile O.G. nr. 70/1994, cu privire la deductibilitatea fiscală.
Recursurile sunt fondate.
Instanța de fond a considerat, înscriindu-și concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în dosar, că provizioanele specifice de risc au fost constituite pentru anii 1997 - 1999, cu respectarea legislației în vigoare și incidenta la speță, respectiv art. 2 din H.G. nr. 335/1995 privind regimul constituirii, utilizării și deductibilității, art. 45 din Legea nr. 58/1999, ca și Normele nr. 3/1994 și nr. 4/1994 ale Băncii Naționale a României.
Instanța, ca și expertul, a făcut o greșită aplicare a acestor norme.
în conformitate cu prevederile art. 5 din H.G. nr. 335/1994, nu vor beneficia de deductibilitate fiscală, provizioanele constituite peste limitele prevăzute în art. 1 și 2, precum și cele constituite în alte moduri, decât cele prevăzute în acest act normativ.
Prin actul de control, procesul-verbal nr. 862 din 20 mai 2000, organele de verificare financiară au reținut că în perioada supusă analizei, reclamanta-intimată a constituit provizioane de risc nedeductibile fiscal, în sumă de 173.948.720.319 lei, prin încălcarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 335/1995 și art. 4 din O.G. nr. 70/1994, provizioane cu care au fost majorate cheltuielile deductibile fiscal, această operațiune nelegală conducând la diminuarea profitului impozabil și în mod direct a impozitului pe profit.
Această constituire a provizioanelor specifice de risc nedeductibile fiscal s-a făcut prin determinarea eronată a expunerii nete ca urmare a faptului că expunerea brută, respectiv soldul creditelor și a dobânzile neîncasate, nu a fost diminuată cu valoarea garanțiilor și a colateralelor acceptate de bancă, la semnarea contractelor de împrumut, fiind luate în calcul valori diminuate sau în alte cazuri nefiind luată în calcul valoarea nici unei garanții - vezi exemplele sucursala Bihor, sucursala Victoria, sucursala Timiș.
Rezultă din dosar că reclamanta-intimată, din motive de prudență bancară, a diminuat ulterior, unilateral, valoarea garanțiilor, motiv pentru care aceste provizioane constituite în plus, nu pot fi deductibile la calculul profitului impozabil.
Regimul deductibilității fiscale a provizioanelor constituite de bănci intră în domeniul de strictă competență al organelor Ministerului Finanțelor Publice, Băncii Naționale a României în acest domeniu, putând constata doar dacă societățile bancare respectă ori nu, normele prudențiale în activitate proprie.
Cum în cauză, reclamanta-intimată și-a constituit provizioanele specifice de risc, prin determinarea eronată, prezentate de organele Ministerului Finanțelor Publice, în actul de control, sentința Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și expertiza însușită de instanță, este nelegală, făcându-se o greșită interpretare și aplicare a normelor legale, impunerea stabilită de organele de control prin reconsiderarea acestor provizioane, fiind corect și legal stabilită.
înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, de asemenea, în mod legal și în mod corect a fost stabilită majorarea bazei impozabile, cu provizioanele de risc constituite pentru credite, la care soldul creditelor și al dobânzilor nu a fost diminuat cu garanțiile materiale din contractele de creditare sau a fost diminuate prin aplicarea unor coeficienți de risc ce contravin dispozițiilor legale.
Motivarea expertului și a instanțelor de fond, că prin operațiunea de constituire și deducere fiscală se realizează numai o amânare a plății impozitului, până la rambursarea creditului și a dobânzii, este și aceasta eronată, deoarece prin contractele de credit se pot stabili perioade de rambursare diferite de anul fiscal, astfel că modalitatea de calcul a băncii influențează impozitul pe profit aferent exercițiului financiar.
Curtea a constatat că în raport cu prevederile art. 19 din O.G. nr. 70/1994, completată și modificată prin O.U.G. nr. 217/1999, în mod legal au fost stabilite și majorările de întârziere, prin actul de control, aceeași obligație fiind stabilită și prin art. 13 din O.U.G. nr. 11/1996.
Se reține, deci, că prin interpretarea greșită a legii, instanța de fond nu a aplicat corect prevederile H.G. nr. 335/1995, și anume, prevederile art. 5, în sensul că nu vor beneficia de deductibilitate fiscală, provizioanele constituite peste limitele prevăzute în art. 1 și 2, precum și cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în această hotărâre, în cauză organele de control financiar au demonstrat determinările eronate și modalitățile folosite, pronunțând o sentință nelegală.
Pe cale de consecință, recursurile se rețin a fi fondate, astfel că au fost admise ca atare, a fost casată sentința nr. 784 din 10 septembrie 2002, iar în fond, a fost respinsă acțiunea reclamantei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2055/2004. Contencios → |
|---|
