ICCJ. Decizia nr. 1994/2004. Contencios. Anulare acte vamale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.1994/2004
Dosar nr. 3169/2003
Şedinţa publică din 18 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C.C. SA Bihor a formulat acţiune la data de 27 iulie 1999 şi a solicitat ca în contradictoriu cu Direcţia Generală a Vămilor, în prezent Autoritatea Naţională a Vămilor, să se dispună anularea deciziei nr. 1688 din 30 aprilie 2000, emisă de Direcţia Regională Vamală Oradea, precum şi anularea actelor constatatoare privind taxele vamale şi alte drepturi cuvenite bugetului de stat şi anularea proceselor-verbale de calcul a majorărilor de întârziere aferente şi exonerarea de plata sumei de 8.202.314.124 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că potrivit procesului-verbal întocmit la data de 13 octombrie 1998, de Brigada de supraveghere şi control vamal Oradea, act cu nr. 214/1998, au fost reţinute o serie de diferenţe în minus la unele declaraţii vamale şi anume, taxe vamale, 3.534.062.216 lei, accize, 31.911.549 lei şi T.V.A., 700.301.423 lei, diferenţe pe care organul vamal le-ar fi stabilit greşit, însă deoarece a apreciat eronat că reclamanta a făcut incorect încadrarea tarifară a concentratelor de produse C.C. importate. A susţinut reclamanta că reţinerile făcute de organul vamal sunt în contradicţie cu legislaţia aplicată şi cu procentele vamale din ţări care aplică sistemul armonizat.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea la termenul din 23 septembrie 1999, referitor la primul capăt al acţiunii, în sensul că a formulat contestaţia conform art. 172 din Legea nr. 141/1997, împotriva refuzului nejustificat al Direcţiei Generale a Vămilor, de rezolvare a contestaţiei înregistrate sub nr. 15862 din 20 mai 1999, în termenul prevăzut de art. 171 alin. (2) C. vam.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1465 din 2 decembrie 1999, a respins ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei, constatând că este întemeiată excepţia invocată, anume greşita învestire a instanţei de contencios administrativ şi a lipsei obiectului acţiunii.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost admis de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, care prin Decizia nr. 2159 din 15 iunie 2000, a casat sentinţa, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că instanţa de fond era obligată să se pronunţe pe fond, atât timp cât Decizia Direcţiei Generale, din 11 octombrie 1999, a fost emisă în timp ce acţiunea reclamantei se afla pe rolul instanţei.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 1610/2000,la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, reclamanta făcând o nouă precizare a acţiunii, cu referire la capătul doi al acţiunii, vizând nelegalitatea actelor administrative îndeplinite în faza prealabilă sesizării instanţei care ar trebui anulate ca urmare a constatării refuzului nejustificat şi al soluţionării negative a contestaţiei vamale nr. 225/1999.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a pronunţat, după casare, sentinţa nr. 9 din 9 ianuarie 2001, prin care a respins ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei, reţinând în esenţă, că nu se poate reţine refuzul nejustificat de a soluţiona contestaţia în 30 de zile, că prin menţinerea actelor de constatare rezultă şi legalitatea acestora.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 9/2001, susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, recurs admis de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 2507 din 28 iunie 2002, a casat sentinţa şi a trimis cauza, pentru rejudecare, la aceeaşi instanţă, constatând că instanţa de fond încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu a respectat îndrumarea dată prin Decizia de casare nr. 2159/2000, care stabilea cu claritate, obligaţia soluţionării în fond a cauzei, concluziile unui expert tehnic fiind necesare şi esenţiale.
În fond, după casarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, sub nr. 1435/2002, iar reclamanta a făcut o nouă precizare a acţiunii la data de 5 noiembrie 2002, solicitând anularea deciziei nr. 1912 din 11 octombrie 1999, emisă de Direcţia Generală a Vămilor şi a deciziei nr. 1688 din 30 aprilie 1999, emisă de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Oradea, cu consecinţa anulării şi a actelor de constatare şi a procesului-verbal de calcul al majorărilor de întârziere privind taxele vamale, precum şi exonerarea de plata sumei de 8.202.314.124 lei.
La data de 27 mai 2003, reclamanta a depus la dosarul cauzei, actele de fuziune prin absorbţie între SC C.C.H. SRL şi SC C.C. SA Bihor, cu menţiunea că firma absorbită înţelege să îşi însuşească acţiunea şi să continue procesul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 934 din 17 iunie 2003, a admis acţiunea, aşa cum a fost precizată, anulând deciziile şi actele constatatoare şi procesele-verbale.
Pentru a pronunţa aceste soluţii, instanţa a reţinut că încadrările tarifare stabilite de organele vamale nu sunt corecte, că în sprijinul acestor soluţii sunt concluziile expertizei întocmite în cauză, adresa nr. 42087/2001, prin care se reţine clasificarea tarifară şi Regulamentul Comisiei nr. 1694 din 24 ianuarie 2001.
Împotriva acestei sentinţe nr. 934/2003 a declarat recurs Direcţia Generală a Vămilor, criticând sentinţa, ca fiind nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, esenţial în dezlegarea pricinii [art. 304 pct. 10 C. proc. civ.], cu referire la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.
Analizând criticile formulate, în raport cu motivele de casare invocate şi actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată recursul, ca fiind fondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
În conformitate cu actele cauzei se constată că pentru lămurirea aspectelor în litigiu, instanţa a încuviinţat ca probă, efectuarea unei expertize tehnice, expertiză care însă, a fost criticată de către pârâtă, fiind formulate în termen, obiecţiuni, la 27 mai 2003, când pentru a se pronunţa asupra obiecţiunilor, a fost amânată cauza, la 3 iunie 2003, dată la care instanţa a apreciat că sunt obiective noi care în stadiu procesual de faţă nu pot fi formulate, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 138 C. proc. civ. şi constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul părţilor.
Este de principiu că administrarea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanţei, care este însă obligată să motiveze hotărârea luată. Respingerea nemotivată sau o motivare sumară şi nelegală, de pildă, în ce priveşte întregirea expertizei sau efectuarea unei noi expertize, urmare a obiecţiunilor formulate, face ca hotărârea pronunţată să fie netemeinică şi nelegală, deoarece nu se poate verifica raţiunea pentru care obiecţiunile pentru întregirea expertizei nu au fost admise. În cauză, instanţa a făcut trimitere la prevederile art. 138 C. proc. civ., de aplicat fiind însă şi dispoziţiile art. 201 şi urm. C. proc. civ., iar în cauză, în principal art. 212 din acelaşi cod.
Din încheierea de şedinţă din 3 iunie 2003 nu rezultă că instanţa este lămurită asupra concluziilor expertizei sau că obiecţiunile depuse ar fi sau nu concludente şi de ce, motivându-se că sunt obiective noi. Ori acest mijloc de apărare era esenţial şi instanţa în mod legal avea obligaţia pentru lămurirea cauzei, să ceară întregirea expertizei sau efectuarea unei expertize noi.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat recursul recurentei, conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., urmând a se admite şi casa sentinţa nr. 934/2003 şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării se va analiza cererea de obiecţiuni, în raport cu prevederile art. 212 C. proc. civ., dacă e suficientă o întregire a expertizei sau e necesară o nouă expertiză, urmând a fi analizate celelalte critici din recurs, ca apărări ale pârâtei. Este necesar a se lămuri şi eficienţa notei nr. 42087 din 10 septembrie 2001, semnată de Directorul General al Vămilor şi poziţia contrară din instanţă, dacă se menţine acel punct de vedere ori nu, prin obligarea pârâtei să îşi exprime un punct de vedere clar şi cert.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei civile nr. 934 din 17 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1993/2004. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 2002/2004. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
