ICCJ. Decizia nr. 7561/2004. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7561/2004
Dosar nr. 3681/2004
Şedinţa publică din 13 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 ianuarie 2004, la Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ, sub nr. 912, reclamanta C.N. a solicitat în contradictoriu cu C.N.A.S. Bucureşti, anularea adresei cu nr. CC/6680 din 24 noiembrie 2003, ca nelegală.
În motivarea acţiunii, s-a precizat de către reclamantă, că este încadrată ca medic, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată la SC E. SA şi după orele de program, îşi desfăşoară activitatea de medic, în baza unui contract individual de muncă, la Centrul medical P. din oraşul Târgovişte, ambele contracte fiind în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii şi înregistrate la Inspectoratul Teritorial al Muncii Dâmboviţa.
S-a mai susţinut că prin actul contestat, s-a pus în vedere C.J.A.S. Dâmboviţa să rezilieze contractul de furnizare de servicii medicale pe care-l are cu Centrul medical P., în situaţia în care nu se va opta pentru una din cele două calităţi.
În drept, reclamanta a susţinut că se încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţia României, cele ale art. 3 alin. (1) şi art. 35 C. muncii, precum şi ale OUG nr. 150/2002 care a abrogat Legea nr. 145/1997.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 53, pronunţată la 12 februarie 2004, a admis acţiunea, a anulat adresa nr. CC/6680 din 24 noiembrie 2003 a C.N.A.S. Bucureşti şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că desfăşurarea activităţii ca medic, în baza celor două contracte de muncă, este în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţia României şi art. 3 alin. (1) C. muncii, care prevăd că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, precum şi art. 35 alin. (1), care stabileşte că orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcţii, în baza unor contracte, fără a fi necesar să se opteze pentru activitatea de medic de familie sau să renunţe la calitatea de salariat la SC E. Târgovişte.
De asemenea, s-a mai reţinut că Decizia nr. 4 din 18 aprilie 2001 a Comisiei Naţionale de Acreditare a Personalului Medical, care prevedea la art. 9 lit. f), că nu pot fi acreditaţi ca medic de familie, medicii care sunt salariaţii oricărei instituţii sau agent economic, a fost modificată prin Decizia nr. 10 din 30 mai 2002, care la art. 5 precizează că se modifică art. 9 lit. f).
În speţă, reclamanta a îndeplinit condiţiile pentru desfăşurarea activităţii de medic la SC E. SA Târgovişte şi ca medic de familie, la Centrul Medical P. Târgovişte, fiind acreditată să îndeplinească şi această activitate, potrivit actului de acreditare nr. 262 din 22 martie 2000, întrucât Centrul Medical este agent economic organizat conform prevederilor art. 1 din Legea nr. 629/2001, pentru care dispoziţiile art. 5 din Decizia nr. 10/2002 a Comisiei Naţionale de Acreditare, fac excepţie de la interdicţia prevăzută de art. 9 lit. f) din Decizia nr. 4/2001.
Instanţa a mai reţinut că reclamanta a îndeplinit şi condiţiile impuse de Decizia nr. 721 din 26 august 2003 a C.N.A.S. Bucureşti, emisă în baza dispoziţiilor prevăzute de OUG nr. 150/2002, referitoare la standardele de acreditare a cabinetelor medicale, în principal autorizaţia de liberă practică şi contract de muncă legal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, C.N.A.S., invocând nelegalitatea acesteia.
În motivarea recursului s-a susţinut că prin Decizia Comisiei Naţionale de Acreditare a personalului medical, nr. 4/CNA din 8 aprilie 2001, se prevede expres că nu pot fi acreditaţi ca medici de familie, medicii care sunt salariaţii oricărei instituţii sau agenţi economici şi că pentru a se intra în legalitate, a fost emisă adresa nr. CC/6680 din 24 noiembrie 2003.
S-a mai precizat că instanţa a reţinut greşit că prin apariţia OUG nr. 150/2002 (privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate) şi prin Decizia C.N.A.S. nr. 721 din 26 august 2003 (privind aprobarea standardelor pentru acreditarea cabinetelor medicale), acreditarea reclamantei, în baza Legii nr. 145/1997, şi-a pierdut valabilitatea şi potrivit dispoziţiilor pct. 8 şi 9 din Decizia nr. 721/2003, aceasta îndeplinea condiţiile să fie acreditată şi să presteze activitate de medic de familie, în realitate aceste dispoziţii se referă la unul din standardele referitoare la resursele umane care trebuie îndeplinite pentru acreditarea cabinetelor, şi nu la condiţii pentru acreditarea personalului medical.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând actele dosarului, urmează să constate că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ, este legală şi temeinică.
În mod justificat, instanţa de fond a reţinut că actul atacat îngrădeşte nelegal dreptul la muncă, prevăzut de art. 3 alin. (1) C. muncii, coroborat cu art. 35, precum şi art. 41 alin. (1) din Constituţia României.
Susţinerile recurentei sunt rezultatul unei interpretări greşite a legislaţiei în materie, din dispoziţiile OUG nr. 150/2002 rezultând fără echivoc că intimata îndeplinea condiţiile impuse de legislaţie la acea dată, respectiv deţinea autorizaţie de liberă practică valabilă şi avea contract de muncă legal încheiat.
Astfel, prin apariţia OUG nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, acreditarea medicilor nu mai era necesară, la acea dată fiind necesare îndeplinirea a două condiţii pentru practicarea activităţii de medicină de familie, respectiv: autorizaţia de liberă practică valabilă şi contract de muncă legal încheiat.
Acest fapt a fost confirmat şi de adresa nr. 6583 din 13 decembrie 2002, potrivit căreia „medicii şi alte categorii de personal sanitar nu mai fac obiectul acreditării, aşa cum era stabilit de Legea nr. 145/1997, iar comisiile de acreditare, înfiinţate în baza Legii nr. 145/1997, se desfiinţează o dată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 150/2002.
Rezultă, aşadar, că intimata a îndeplinit condiţiile impuse de legislaţia în materie, în vigoare la acea dată şi că nu există nici un impediment care să-i interzică exercitarea profesiei, după orele de program de la SC E. SA Târgovişte, la Centrul Medical P. din Târgovişte.
De asemenea, rezultă că instanţa de fond a reţinut exact că dispoziţiile deciziei nr. 721 din 26 august 2003, pct. 8 şi 9, reglementează unul din standardele referitoare la resursele umane care trebuie îndeplinite de cabinetele medicale, pentru acreditarea acestora, şi nu la condiţii pentru acreditarea personalului medical în sistemul de asigurări sociale.
Astfel fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează ca în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.A.S. împotriva sentinţei nr. 53 din 12 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7547/2004. Contencios. Anulare decizie D.G.V.... | ICCJ. Decizia nr. 7633/2004. Contencios. Conflict negativ de... → |
|---|
