ICCJ. Decizia nr. 7891/2004. Contencios. împotriva deciziei Secţiei Jurisdicţionale a Curţii de Conturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7891/2004
Dosar nr. 395/2004
Şedinţa publică din 28 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 346, pronunţată la data de 23 mai 2003, în dosarul nr. 226/2003, secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a respins recursurile jurisdicţionale formulate de pârâţii S.L. şi O.V., împotriva sentinţei nr. 5 din 28 ianuarie 2003, pronunţată de Colegiul jurisdicţional al Camerei de Conturi Maramureş.
Pentru a pronunţa această soluţie, secţia jurisdicţională a reţinut, în esenţă, următoarele:
Colegiul jurisdicţional, prin sentinţa nr. 5 din 28 ianuarie 2003, a admis în parte, actul de sesizare al Procurorului financiar şi i-a obligat pe pârâţii S.L. şi O.V., în solidar, la plata sumei de 169.759.032 lei despăgubiri civile, reprezentând salarii acordate necuvenit, precum şi a foloaselor nerealizate, calculate prin aplicarea dobânzii de 19,6%, de la data efectuării plăţilor şi până la achitarea integrală a debitului, fiind menţinute şi măsurile asiguratorii.
În motivarea acestei soluţii, Colegiul jurisdicţional a reţinut că SC R. SA şi reprezentanţii salariaţilor au încheiat contracte colective pentru anii 1999 şi respectiv, 2000, prin care s-a convenit ca vânzătorii de presă remizieri vor fi salarizaţi cu procente de remiză cuprinse între 4 – 8% din valoarea presei vândute în cursul săptămânii şi de 11% pentru presa vândută în zilele de sâmbătă.
Totuşi, pârâţii S.L., director la sucursala Maramureş a SC R. SA şi O.V., contabil-şef au dispus, respectiv, au vizat documentele de plată a unor salarii pentru anii 1999 şi 2000, cu procente cuprinse între 8 – 10% din valoarea presei vândute, fără a verifica legalitatea acestora, majorând cheltuielile de exploatare, cu suma de 169.759.032 lei, care reprezintă pagubă pentru această societate cu capital de stat.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs jurisdicţional, pârâţii S.L. şi O.V., susţinând că nu răspund pentru paguba constatată de organele de control, deoarece ei au procedat potrivit adresei nr. 92/10075 din 23 noiembrie 1998 a conducerii SC R. SA, potrivit căreia „începând cu luna noiembrie 1998, procentul maxim acordat pentru vânzarea presei se va majora de la 8%, la 10%".
În motivarea soluţiei de respingere a recursurilor jurisdicţionale, secţia jurisdicţională a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, pârâţii fiind vinovaţi de încălcarea prevederilor art. 30 şi 37 din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora contractele colective de muncă produc efecte până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, iar executarea lor este obligatorie. Or, în contractele privind perioada 1999 – 2000, se stipulase că drepturile salariale cuvenite vânzătorilor remizieri de presă, trebuiau calculate prin utilizarea procentului 4 – 8% din valoarea presei vândute.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, pârâţii S.L. şi O.V. care, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au reluat apărările invocate prin recursul jurisdicţional, susţinând că instanţele jurisdicţionale au reţinut în mod nelegal răspunderea lor, din moment ce ei s-au conformat doar dispoziţiilor conducerii SC R. SA, transmise prin adresa nr. 92/10075 din 23 noiembrie 1998, ceea ce exclude vinovăţia lor.
Recursul este nefondat.
Este necontestat că în contractele colective de muncă pentru anii 1999 şi respectiv, 2000, s-a stipulat că vânzătorii remizieri de presă vor fi salarizaţi cu procente de remiză cuprinse între 4 – 8% din valoarea presei vândute în cursul săptămânii şi de 11%, pentru presa vândută în zilele de sâmbătă.
De asemenea, este necontestat că în cazul sucursalei Maramureş a SC R. SA, recurenţii, care deţineau funcţiile de director şi respectiv, contabil-şef, au aprobat şi avizat salarii de 10% în cazul remizierilor, în anii 1999 şi 2000, aceştia invocând existenţa adresei nr. 92/10075 din 23 noiembrie 1998, trimisă de şeful Serviciului resurse umane din cadrul SC R. SA, care le permitea acest lucru.
Dar, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, contractul colectiv de muncă este convenţia prin care se stabilesc, între altele, salarizarea şi alte drepturi care decurg din raporturile de muncă.
Or, potrivit prevederilor art. 30, din aceeaşi lege, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, iar conform art. 37, aceste contracte produc efecte până la data împlinirii termenului pentru care au fost încheiate.
Deci, pentru ca salarizarea vânzătorilor remizieri să se fi putut face legal, cu procentele din adresa nr. 92/10075 din 23 noiembrie 1998, era necesar ca acestea să fi fost preluate în contractele colective de muncă pentru anii 1999 şi respectiv, 2000, ceea ce nu s-a întâmplat.
Astfel fiind, în mod judicios au reţinut organele de control şi instanţele jurisdicţionale din cadrul Curţii de Conturi, răspunderea celor doi recurenţi pentru producerea pagubei respective, recursul acestora urmând să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.L. şi O.V. împotriva deciziei civile nr. 346 din 23 mai 2003 a secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7880/2004. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 7892/2004. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
