ICCJ. Decizia nr. 8596/2004. Contencios. Anulare parţială H.G. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.8596/2004
Dosar nr. 1418/2004
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 18 februarie 2003, Direcţia Silvică Caraş Severin a chemat în judecată Guvernul României, solicitând anularea parţială a HG nr. 532/2002 (M. Of. nr. 541 bis/24.07.2002), respectiv a poziţiei nr. 10 a anexei la acest act administrativ, ca nelegală.
Este vorba de bunurile imobile - terenuri forestiere şi construcţii, despre care reclamanta a arătat că îi aparţin, în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi prin urmare, ele nu trebuiau incluse în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al comunei Târnova, judeţul Caraş-Severin.
La termenul din 25 martie 2003, pârâtul a formulat o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Administraţiei Publice, a Consiliului Local Târnova şi a Consiliului Judeţean Caraş-Severin, pentru ca hotărârea ce va fi pronunţată, să fie opozabilă şi acestor autorităţi ale administraţiei publice şi a li se da, astfel, posibilitatea de a-şi formula apărările necesare în proces.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 337 din 3 octombrie 2003, a admis în parte, acţiunea şi a anulat actul administrativ supus controlului jurisdicţional, numai în partea care se referă la cantonul silvic Seleştiuţa.
De asemenea, a respins ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât.
Instanţa a reţinut că bunurile imobile în discuţie, cu excepţia cantonului silvic menţionat mai sus, fac parte din fondul forestier naţional, astfel cum a fost definit prin art. 1 din Legea nr. 26/1996, fond constituit din păduri, terenuri destinate împăduririi şi cele care servesc nevoilor de producţie ori administrare silvică, iazurile, albiile pâraielor, păşunile incluse în amenajările silvice, inclusiv din terenurile ocupate de construcţii, cu construcţiile aferente, drumuri şi căi ferate silvice [art. 3 lit. c) din lege].
În realitate, asupra acelor bunuri, reclamanta are doar un drept de administrare, iar statul, în calitate de titular al dreptului de proprietate, poate să decidă, în condiţiile stabilite de Legea nr. 213/1998, defalcarea unor bunuri din domeniul public de interes naţional, în domeniul public al unităţilor sale administrativ-teritoriale.
Cât priveşte cantonul silvic Seleştiuţa, s-a precizat că acesta aparţine reclamantei, aşa cum rezultă din extrasul C.F. nr. 3129 al comunei Târnova şi prin urmare, se justifică cererea de anulare a actului administrativ, în limita arătată.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, pârâtul Guvernul României.
Recurentul a susţinut că în mod greşit prima instanţă a admis în parte, acţiunea, deoarece reclamanta Direcţia Silvică Caraş-Severin nu a făcut dovada vătămării sale într-un drept subiectiv legitim, prin hotărârea guvernamentală supusă controlului judecătoresc. Că o atare hotărâre nu are efect constitutiv de noi drepturi în favoarea unităţii administrativ-teritoriale şi oricum, pentru apărarea pretinsului drept încălcat, reclamanta are deschisă calea unei acţiuni civile în revendicare, ce atrage competenţa materială a instanţelor judecătoreşti de drept comun, iar nu pe aceea a instanţelor de contencios administrativ.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a greşit şi datorită modului de soluţionare a excepţiilor invocate prin întâmpinare, dar care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Recursul este nefondat.
Dreptul de administrare al reclamantei Direcţia Silvică Caraş-Severin, asupra bunurilor imobile care fac obiectul reglementării conţinute prin HG nr. 532/2002, nu este contestat de către pârât.
Dar existenţa unui simplu drept de administrare nu poate fi opusă Guvernului, care în virtutea prerogativelor conferite de lege, poate dispune trecerea unui bun din domeniul public al statului, în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale, la cererea consiliului local interesat [art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia].
Tot Guvernului îi revine competenţa de a atesta, prin hotărâre, apartenenţa bunurilor, la domeniul public judeţean sau local, pe baza inventarelor însuşite de consiliile judeţene sau de consiliile locale [art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege].
Rezultă, deci, că hotărârea guvernamentală, care formează obiectul litigiului dintre părţi, mai puţin partea ce se referă la cantonul silvic Seleştiuţa, este legală, în limitele stabilite de sentinţă.
Ca unitate fără personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor, Direcţia Silvică Caraş-Severin dispune de o capacitate administrativă proprie, care îi conferă şi dreptul de administrare efectivă a bunurilor mobile şi imobile încredinţate, inclusiv a celor care aparţin fondului forestier naţional, definit prin art. 1 C. silvic.
Ea justifică, prin urmare şi interesul legitim în promovarea acţiunii, având calitate procesuală activă şi putând acţiona în nume propriu, în justiţie.
Pe de altă parte, acţiunea îndreptată împotriva unui act administrativ de autoritate prin care se stabileşte un anumit regim juridic al unor bunuri imobile, nu era tardiv introdusă, deoarece reclamanta a formulat plângerea administrativă prealabilă, la data de 23 decembrie 2002, înregistrată sub nr. 6149 şi întrucât nu a primit răspuns din partea Guvernului României, la 18 martie 2003 s-a adresat instanţei de judecată competentă.
Se cuvine menţionată, însă, împrejurarea că Anexele nr. 1 - 78 ale hotărârii guvernamentale, au fost comunicate doar persoanelor interesate şi că, urmare a demersurilor făcute, reclamanta a putut studia aceste anexe, numai la sediul Consiliului Judeţean Caraş-Severin, în ziua de 3 decembrie 2002.
Ţinând seama de această împrejurare, se apreciază că existau temeiuri pentru a se concluziona că reclamanta s-a încadrat atât în termenul de 30 de zile, cât şi în termenul de un an, prevăzute de art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, pentru exercitarea dreptului la acţiune, având ca obiect, anularea parţială a actului administrativ.
În consecinţă, urmează a se respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 337 din 3 octombrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8587/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8599/2004. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
