ICCJ. Decizia nr. 8810/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 8810/2004
Dosar nr. 3186/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC V.E. SRL, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Garda Financiară Centrală, a solicitat anularea, ca nelegală, a deciziei nr. 456 din 28 august 2002, emisă de primul pârât şi a procesului-verbal de control din 18 februarie 2000, întocmit de ultimul pârât, exonerarea de plată şi restituirea sumelor reţinute, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma unui control încrucişat, având ca obiectiv verificarea realităţii şi legalităţii achiziţiilor de mărfuri de la furnizorii: SC G.M. SRL; SC F.C. SRL; SC P.A. SRL; SC T. SRL, pe perioada ianuarie - noiembrie 1999, s-a stabilit în sarcina societăţii, obligaţii fiscale: 4.435.947.497 lei T.V.A.; 2.592.084.289 lei, majorări de întârziere T.V.A.; 7.682.091.309 lei, impozit pe profit,; 2.813.053.373 lei, majorări de întârziere impozit pe profit.
În căile legale de atac, în mod nelegal i-a fost respinsă contestaţia.
Reclamanta a arătat că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale şi aprecieri eronate privind nedeductibilitatea sumei reprezentând T.V.A. şi sustragerea sa de la plata impozitului pe profit.
Sumele imputate nu sunt datorate, calculându-se nelegal majorări de întârziere aferente.
Soluţia respingerii contestaţiei de Ministerul Finanţelor Publice, s-a bazat pe alte temeiuri juridice, decât cele avute în vedere de organul de control şi este nelegală, deoarece nu se poate reţine culpa societăţii şi întocmirea facturilor de care nu s-a ţinut cont ca document justificativ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1060 din 26 iunie 2003, a respins ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând legalitatea actului de control.
Considerând hotărârea nelegală, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea lui, casarea sentinţei şi în fond, admiterea acţiunii, anularea actelor contestate şi exonerarea societăţii, de plata sumelor reţinute.
Se susţine că hotărârea este sumar motivată şi este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Facturile emise de cele 4 societăţi întrunesc condiţiile legale de documente justificative prevăzute de Legea nr. 82/1991 (a contabilităţii), coroborate cu dispoziţiile HG nr. 831/1997 şi Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2055/1998. Înregistrarea lor în contabilitate este corectă; potrivit OG nr. 70/1994, plata lor se înscrie în categoria de cheltuieli deductibile fiscal, astfel că impozitul pe profit şi majorările de întârziere stabilite de organul de control, prin procesul-verbal contestat, sunt nelegale.
Executarea dreptului de deducere este condiţionată, potrivit art. 19 alin. (1) lit. a) din OG nr. 3/1992, de legalitatea documentelor fiscale în care este prevăzută taxa, facturile emise de cele 4 societăţi comerciale întrunesc condiţiile Legii nr. 82/1991 şi HG nr. 831/1997, prevederile art. 25B nu privesc direct operaţiunea de deducere, iar în absenţa unor precizări privind corecta întocmire, facturile sunt legale, astfel că diferenţa de T.V.A. şi majorările de întârziere sunt nelegal stabilite.
Se susţine că în cazul T.V.A. - ului, în privinţa deducerii trebuia să se verifice dacă sunt îndeplinite sau nu, condiţiile art. 19 alin. (1) lit. a) din OG nr. 3/1992, şi nu art. 25 lit. b).
Prin cererea din 21 aprilie 2004, recurenta-reclamantă a formulat excepţia de neconstituţionalitate a Legii contabilităţii nr. 82/1991, întrucât a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 76 alin. (1), fost art. 74 alin. (1) din Constituţia României.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 360 din 23 septembrie 2004, a respins excepţia, ca inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Recursul este nefondat.
Prima critică din recurs, referitoare la împrejurarea că hotărârea fiind sumar motivată, ar duce la concluzia lipsei motivării, nu este întemeiată.
Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Or, verificând sentinţa atacată, rezultă că instanţa a arătat de ce suma de 20.163.379.942 lei nu este o cheltuială deductibilă, întrucât facturile prin care societatea a achiziţionat o serie de mărfuri de la patru societăţi comerciale, nu îndeplinesc condiţiile legale, pentru a putea constitui documente justificative conform pct. 119 din HG nr. 704/1993 privind regulamentul de aplicare a legii contabilităţii (la impozitul pe profit), iar la T.V.A., nu cuprind datele prevăzute în art. 25 lit. b) din OG nr. 3/1992, modificată.
Faţă de aceste dispoziţii, s-au înlăturat concluziile expertizei.
Scoaterea de sub urmărire penală a administratorului, pentru săvârşirea de infracţiuni, nu este relevantă asupra legalităţii imputării impozitului pe profit şi a majorărilor de întârziere aferente, ca, de altfel, şi faptul că motivarea deciziei este diferită de cea din actul de control.
Nici critica privind aplicarea greşită a legii, nu poate fi primită, potrivit celor ce se vor arăta.
Din actele de la dosar, rezultă că în perioada ianuarie - noiembrie 1999, recurenta-reclamantă a înregistrat în contabilitate, pe cheltuieli, suma de 20.163.379.942 lei, aferentă mărfurilor achiziţionate de la diverşi furnizori, pe bază de facturi.
Organul de control (Garda Financiară) şi organul de soluţionare a contestaţiei (Ministerul de Finanţe) au considerat că facturile respective nu îndeplinesc condiţiile legale, pentru a putea constitui documente justificative, conform pct. 119 din HG nr. 704/1993 privind Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, ce prevede că: „potrivit art. 6 alin. (2) din lege, orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei, într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind, astfel, calitatea de document justificativ".
Instanţa a reţinut în mod legal că facturile nu întrunesc condiţiile de documente justificative, neavând trecute date privind banca şi contul furnizorului şi date privind adresa furnizorului, pentru a putea fi identificat.
Art. 4 alin. (3) lit. p) din OG nr. 70/1994 privind impozitul pe venit, astfel cum a fost modificată şi completată de OG nr. 40/1998, prevede: „Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile pentru care nu se admite deducerea, sunt: p) cheltuieli înregistrate în contabilitate, pe baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condiţiile de document justificativ".
De precizat că, din declaraţiile administratorului şi a contabililor reclamantei-recurente a rezultat că administratorul societăţii a procurat documentele fiscale pentru achiziţionarea de mărfuri, necompletate, urmând ca datele să fie înscrise ulterior, de către contabilele societăţii.
Cum facturile nu au fost completate corect, la rubricile prevăzute de formular, acestea nu îndeplinesc condiţiile de document justificativ. În consecinţă, legal, organele de control au calculat în sarcina societăţii, impozit pe venit suplimentar, în sumă de 7.682.091.309 lei.
Majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, în sumă de 2.813.053.373 lei, sunt o consecinţă firească şi sunt datorate de recurenta-reclamantă, în conformitate cu art. 19 din OG nr. 70/1994, privind impozitul pe profit, republicată şi ale art. 13 din OG nr. 11/1996, privind executarea creanţelor bugetare, cu modificările ulterioare.
În conformitate cu art. 25 lit. b) din OG nr. 3/1992, privind T.V.A., republicată: „agenţii economici plătitori de T.V.A. sunt obligaţi să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi sau documente legal aprobate pentru toate bunurile şi serviciile achiziţionate şi să verifice întocmirea corectă a acestora".
Potrivit art. 10.5 din Normele de aplicare a OG nr. 3/1992, privind T.V.A., aprobată prin HG nr. 512/1998: „Nu poate fi dedusă, potrivit legii, T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la: b) bunuri şi servicii aprovizionate pe bază de documente care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 25 lit. b) din ordonanţă.
Cum facturile în discuţie prezentate de recurentă, nu îndeplinesc condiţia de document justificativ, legal s-a considerat că aceasta nu are dreptul la deducerea T.V.A., astfel că datorează 4.435.947.497 lei T.V.A. şi majorări de întârziere, conform art. 34 din OG nr. 3/1992, republicată şi art. 13 din OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, cu modificările ulterioare.
În consecinţă, susţinerea din recurs, că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 25B lit. b), ci art. 19 alin. (1) lit. a), nu poate fi primită.
Recursul fiind nefondat, urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC V.E. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1060 din 26 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8808/2004. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 8812/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
