ICCJ. Decizia nr. 9048/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 10 iulie 2003, la Tribunalul Gorj, trimisă, prin declinare de competență, la Curtea de Apel Craiova, reclamantul G.M. a solicitat anularea măsurii suspendării dreptului de folosire a pașaportului, pe o perioadă de 4 ani, măsură luată prin actul nr. 1998466 din 31 martie 2003, de către Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei al județului Gorj și menținută prin actul nr. 112/162470 din 9 iunie 2003, de către Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei.
în motivarea acțiunii, reclamantul arată că a locuit cu soția, în Italia, din anul 2000, că în anul 2001 s-au stabilit în Italia, cu cei doi copii minori ai acestora, că acolo au locuință și loc de muncă legal, pentru care au achitat toate taxele și impozitele prevăzute de lege și că a fost nevoit să se prezinte în România, la un proces civil, cu termen de judecată la 29 ianuarie 2003, fără să știe că între timp i s-a trimis o înștiințare de a se prezenta la 5 martie 2003, în fața autorităților italiene competente, pentru un interviu, în vederea rezolvării cererii de obținere a permisului de muncă.
Mai arată că nu a cunoscut că nu avea dreptul să părăsească teritoriul Italiei, până la rezolvarea cererii de obținere a permisului de muncă, însă autoritățile italiene, la data de 5 martie 2003, când s-a prezentat în fața acestora, i-au adus la cunoștință că a pierdut dreptul de ședere în Italia, prin faptul că a plecat în România, motiv pentru care s-a luat împotriva sa, măsura returnării în România.
Susține că în raport cu situația în care se află, și anume, în ce privește motivele returnării și situația sa familială, creată ca urmare a suspendării dreptului de folosire a pașaportului, ținându-se cont că în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 65/1997, această măsură este facultativă, nu se impunea luarea măsurii respective.
Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 897 din 24 octombrie 2003, a respins acțiune,a ca nefondată, reținând că autoritățile române au luat măsura de suspendare temporară a dreptului de folosire a pașaportului, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, iar eventualele abuzuri ale autorităților italiene, care au dispus returnare,a pot fi contestate, numai în fața acestor autorități.
Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinței, susținând că este nelegală și netemeinică, deoarece instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997 și nu a făcut aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 84/2003, care prevăd ca durata suspendării dreptului de a folosi pașaportul, să se stabilească în funcție de gravitatea faptei comise și de consecințele acesteia.
Consideră că măsura luată este nelegală, deoarece nu se impunea, în raport cu situația care a determinat returnarea și cu împrejurarea că soția și copiii se află în Italia, unde soția lucrează, iar copiii sunt înscriși la școală, și în anul școlar 2003 - 2004.
Recursul va fi admis, în sensul și pentru considerentele care se vor menționa în continuare.
Conform prevederilor art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, cu modificările și completările ulterioare, se poate suspenda temporar, dreptul de folosire a pașaportului, și împotriva persoanelor returnate, în baza acordurilor de readmisie încheiate de România, cu alte state, pentru o durată cuprinsă între 1 și 5 ani.
De necontestat, că recurentul a fost returnat în România, de către autoritățile italiene, în baza acordului intervenit între România și Republica Italiană, privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală.
Autoritățile italiene au considerat că prin părăsirea teritoriului Italiei, în perioada soluționării cererii pentru obținerea permisului de muncă, recurentul a pierdut dreptul legal de ședere în Italia și din acest motiv au luat măsura returnării lui, în România, în baza acordului menționat.
Recurentul n-a contestat această măsură, la autoritățile italiene, abilitate să soluționeze o astfel de contestație, astfel că măsura respectivă a rămas în vigoare.
Susținerea recurentului, că autoritățile române nu erau obligate, chiar și în situația returnării, să dispună măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului, pentru că art. 14 alin. (1) prevede numai posibilitatea, nu și obligația de a lua o astfel de măsură, este reală, dar organul român abilitat are dreptul de a aprecia, dacă se impune sau nu, luarea acestei măsuri.
însă, trebuie ținut cont că prin O.G. nr. 65/1997 s-a prevăzut ca suspendarea temporară a dreptului de folosire a pașaportului să se stabilească între 1 an și 5 ani, în raport cu gravitatea faptei comise și cu consecințele acesteia.
Instanța consideră că măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului, pe o perioadă de 4 ani, începând cu 14 martie 2003, este prea severă, disproporționată față de fapta pentru care s-a dispus returnarea recurentului.
De asemenea, are în vedere că acesta a locuit în Italia, împreună cu soția, încă din anul 2000, că ambii au avut locuri de muncă asigurate și că cei doi copii ai lor locuiesc în Italia, din anul 2002 și sunt elevi la o școală din această țară.
Ca atare, este și firesc ca toți membrii familiei să locuiască împreună, pentru a putea duce o viață de familie normală.
Pentru considerentele arătate mai sus, s-a dispus admiterea recursului și a fost modificată sentința recurată, în sensul admiterii acțiunii și reducerii perioadei de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului, de la 4 ani, la 2 ani.
Văzând și prevederile art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 65/1997, raportat la art. 14 din Legea nr. 29/1990 și art. 312 și 314 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9053/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8995/2004. Contencios → |
|---|
