ICCJ. Decizia nr. 1166/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2004, la Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 728, reclamantul municipiul Oradea - Consiliul Local a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A.P. SA Oradea și Ministerul Agriculturii și Alimentației București, anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.07 nr. 0544/1993.
în motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamant, că actul a fost emis nelegal, întrucât beneficiara acestuia, SC A.P. SA Oradea nu a avut în administrare imobilul și acesta nu a făcut obiectul H.G. nr. 834/1991 și a Legii nr. 15/1990.
De asemenea, s-a mai precizat că imobilul este proprietatea statului, fiind locuit de chiriași, încă înainte de 1960, urmând regimul juridic al Legii nr. 112/1992 și are destinația de locuință.
La termenul din 25 martie 2004, municipiul Oradea, prin Primar, a precizat că cererea formulată în justiție de Consiliul Local, ca autoritate deliberativă, trebuie semnate și de primar, ca autoritate executivă.
Prin întâmpinare, pârâta SC A.P. SA Oradea a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport cu sentința nr. 489 din 3 septembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului și excepția lipsei procedurii prealabile în acțiunea de față.
Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 253, pronunțată la 29 martie 2004, a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis excepția tardivității formulată de pârâta SC A.P. SA Oradea și a respins acțiunea reclamantului municipiul Oradea, reprezentată de Primar.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în legătură cu excepția autorității de lucru judecat, că prin sentința nr. 489 din 3 septembrie 2002, a Curții de Apel Oradea, s-a respins acțiunea Consiliului Local având ca obiect anularea aceluiași certificat de atestare a procedurii prealabile.
Că aceasta nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului, pentru că reclamanta avea posibilitatea să introducă o nouă acțiune după îndeplinirea procedurii prealabile, cu condiția ca termenul de decădere sau de prescripție să nu fi expirat.
în legătură cu cealaltă excepție, aceea a tardivității acțiunii, instanța a reținut că reclamantul a avut cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate într-un dosar civil aflat pe rolul judecătoriei (nr. 2908/2001) și că i-a fost comunicat la 19 noiembrie 2001, fără a formula plângerile prealabile în termen.
Faptul că s-a adresat organului emitent, în anul 2004, pentru a i se comunica certificatul de atestare a dreptului de proprietate, a fost calificat de către instanță, ca o încercare de a acoperi viciul procedural al formulării reclamației în termenul prevăzut de lege.
în consecință, instanța a constatat că reclamata s-a adresat cu plângere prealabilă, tardiv și tot tardiv a formulat și acțiune în instanță.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, reclamantul municipiul Oradea, prin Primarul municipiului Oradea, invocând nelegalitatea, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului s-a susținut că nici până în prezent nu i-au fost comunicate Anexele nr. 2, 4 și 5 ale certificatului de atestare a dreptului de proprietate, deși i-a fost pusă în vedere această situație la 30 septembrie 2002.
Recursul este nefondat.
înalta Curte de Casație și Justiție, analizând actele dosarului, a constatat că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Oradea este legală și temeinică.
Rezultă că actul a cărei anulare s-a solicitat, a fost emis la 29 martie 1993, de care recurenta a avut cunoștință în cadrul dosarului de evacuare, ce a fost pe rolul Judecătoriei Oradea, cu nr. 2908/2001, respectiv la 19 noiembrie 2001.
De altfel, și din sentința nr. 489/2002, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, prin care a fost respinsă acțiunea Consiliului Local, pentru neefectuarea procedurii prealabile, rezultă că reclamantul a avut cunoștință de existența actelor.
Și în raport cu această sentință, reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor legale, în sensul că nu s-a adresat în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, autorității emitente care era obligată să-i rezolve reclamația administrativă și nici la instanța de contencios administrativ, în termenul prevăzut de alin. ultim din art. 5, acțiunea fiind introdusă cu mult peste termenul de 1 an, respectiv 11 februarie 2004.
Așa cum corect s-a reținut de instanță, revenirile ulterioare sentinței nr. 489/2002, pentru comunicarea actului (deși avusese cunoștință de existența acestuia, la data de 19 noiembrie 2001) nu fac decât să acopere inexistența acestui demers procedural.
în consecință, înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1155/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4866/2005. Contencios → |
|---|
